A apărut şi…

…e-Text, Sesiunea IV – rezultatul concursului. Mulţumim Revistei SRSFF. Vă aşteptăm în prima lună a primăverii.

Pare să fie…

…primăvara înnoirilor.

Revista NAUTILUS îşi pune şi ea haină nouă, oferindu-ne un layout puţin mai dinamic, evident mai interesant, realizat pe fundaluri în tonuri de gri, pe care eu le apreciez foarte mult.

Urăm drum bun noului NAUTIL!

Şi numai împliniri întregii echipe!

Speculaţiuni de sub viscol şi ger

Luna februarie a fost una în care iarna s-a dezlănţuit. Viscolul a acoperit cu zăpadă sate întregi în câteva judeţe din sud-estul României. Pe majoritatea şoselelor şi căilor ferate s-a circulat greu sau chiar deloc. Dunărea a îngheţat. Depăşiţi cu totul de furia naturii, ne-am zgribulit în căsuţele noastre. Ei s-au retras în vilele lor. Ei şi-au construit viitoarele strategii politicianiste. Noi am găsit puterea să mai scriem câteva povestiri. Eu am găsit vreme să le citesc şi să le trec în revistă. Credincioşi obiceiurilor, începem, şi de astă dată, cu…

…care deschide fix la întâi ale lunii, aşa cum ne-a obişnuit.

Prima lectură a tridentului de ficţiune nautil pe luna februarie este povestirea Ioanei Vişan, „O oră de iubire”, o construcţie sensibilă, care aşază tema iubirii într-un ancadrament scientificţional clasic, bazat pe motivul explorării cosmice. În acelaşi timp, textul este o nouă dovadă că autoarea se apropie de cristalizarea stilului său, maturizare creativă care nu o poate plasa decât pe o traiectorie ascendentă.

Despre „Hipernomazii”, a doua lucrare a lunii din rubrica de proză a revistei NAUTILUS, nu vom spune decât că se încadrează la povestiri foarte scurte (sub o mie de cuvinte) şi că, în spaţiul AtelierKULT, unde a fost postată pentru prima oară, i s-au găsit multe cusururi, mai cu seamă în legătură cu dimensiunea sa.

Tot din spaţiul AtelirKULT provine şi cea de a treia povestire din oferta nautilă pe februarie, „Poartă-te frumos cu Julia”, de Andrei Gaceff. Textul, conceput într-o manieră experimentalisă şi, din această cauză, greu de încadrat într-un anume domeniu al scientificţiunii, pleacă de la torsionarea neaşteptată a realităţii sub efectele unei tehnologii de comunicare la distanţă insuficient înţeleasă. Transmiterea unor mesaje simple pe canale purtătoare ce au legătură cu structura intimă a universului produce discontinuităţi stranii ale spaţiului fizic (dând să iasă din apartament, Tinetta se împiedică de un vânzător ambulant de covoare orientale, căci palierul devenise… talcioc, unul dintre comercianţi parcându-şi acolo, la etaj, autoturismul) şi schimbări dramatice ale comportamentului individual (una dintre sesiunile de comunicare stă la originea reversibilei intoleranţe generalizate), ba chiar atrage atenţia extratereştrilor, ale căror acţiuni se dovedesc, nu doar în contextul experimentelor, tare greu de înţeles. Deşi prefer mai degrabă proza organizată în tipare clasicizate, apreciez în acest caz complexitatea structurală a discursului şi ştiinţa frazării, pe care le consider argumente redutabile în favoarea unui autor ce nu mai are nevoie de nicio recomandare în arealul ficţiunii speculative de limbă română.

9 februarie este ziua când prăvălioara de proză a SRSFF îşi redeschide obloanele, îndrăznind să înfrunte zăpezile şi viscolul acestei ierni aproape neverosimile. Deschiderea o face povestirea „NOxigen 17.95”, semnată de Eugen Lenghel, pe care o socotim bine articulată, apreciind-o a fi peste valoarea textului premiat la Helion 2011. N-aş putea să-i reproşez autorului decât o anume neomogenitate a atitudinii puterii, despre care aflăm, la început, că promite multe, dar face puţine (recunoaştem astfel „spiritul” politicianismului dâmboviţean, deja clasicizat), pentru ca, la final, să descoperim că un reprezentant al autorităţii de mediu îl ia totuşi în serios pe eroul principal, iar sistemul public medical, într-o lume aflată în pragul colapsului ecologic, funcţionează surprinzător de coerent, reacţionând mai mult decât meritoriu, atât în cazul ecologistului militant Gogu, cât şi a prietenului său Andrei. Rămânem cu impresia că, prin toate astea, autorul încearcă să ne spună: „Frate, mai e încă timp!”

La 14 februarie, SRSFF publică cel de-al treilea capitol al romanului „Lenea”, de Victor Martin, fragment aproape cu totul menit a se constitui într-o amplă (pseudo)disertaţie politico-filosofică pe tema societăţii noastre actuale invalide şi invalidante. Fără să atingă dimensiunea satirică a romanului lui Mircea Opriţă, „Călătorie în Capricia”, lucrarea lui Victor Martin are, iată, şi ea, funcţie de corecţie a moravurilor, direcţie pe care foloseşte ca ancadrament domeniul scientificţional. Ajungând uneori, în expunerea sa, la densităţi de proverb popular („Nu există oameni nevinovaţi în democraţie.”), autorul comite şi câteva derapaje de formă, cum ar fi expresia „foarte inefabilă” (adică foarte inexprimabilă, foarte imposibil de exprimat ş.a.m.d.) sau alăturarea „eufonică” „dialectică care”, ambele uşor de evitat pentru un obişnuit al literei, cum este, de bună seamă, cazul la Victor Martin.

SRSFF încheie tripleta de povestiri neînscrise în etapa lunară a competiţiei e-Text cu lucrarea „Probabilitatea fiBANară”, de Ben Ami, „dospită” cândva în spaţiul AtelierKULT şi inclusă în cea de-a doua antologie de cenaclu, „Dansând pe marte şi alte povestiri fantastice” (Millennium Press, 2009). E vorba deci de o povestire care, cu mai bine de doi ani în urmă, a văzut lumina tiparului.

Semănând mai degrabă cu un fragment dintr-o amplă (şi pedantă) lucrare de disertaţie despre o lume destinată conservării laturii întunecate a naturii umane (Fibana), textul se dezvoltă mai cu seamă în dimensiunea sa descriptivă, reuşind să producă în imaginar vibraţii întunecate. Locul în care se deschide panorama are un nume (Godoma) ce pare să fi fost obţinut dintr-un joc de sunete provenind din toponimele străvechilor cetăţi ale desfrâuli şi putreziciunii umane, pomenite de biblia creştină (Gomora şi Sodoma). Acum, ca şi la prima citire, textul mi-a lăsat impresia că ar fi trebuit să fie o parte dintr-o lucrare mult mai amplă.

Greşelile nu mi s-au părut semnificative.

[Noul] HELION ON LINE continuă seria povestirilor premiate la concursul anual de proză din 2011, începându-şi rubrica de proză cu „Marioneta”, de Felix Tzele, lucrare distinsă cu premiul al II-lea. Textul se încadrează în aria soft-socio-SF, intriga (destul de bine articulată) fiind plasată într-un viitor autohton lesne de acceptat. Puţinele elemente de tehnologie (sematelefonie, semaviziune, vaccinuri ce ajustează comportamentul), în general doar sugerate, nu fac decât să condimenteze atmosfera poveştii, care altfel exală a politică machiavelo-dâmboviţeană şi a corporatocraţie de balcani.

Nu merită să vorbim de greşeli, unde n-am avea de încadrat decât câteva vagi accidente de punctuaţie (gen „o firmă precum Baxlam, care este recunoscută pentru agresivitate faţă de concurenţă şi tendinţă de monopol pe pieţele din statele în care operează să fie sprijintă de preşedinte?”, unde era bună o virgulă după „operează”), unele repetiţii pasagere de cuvinte (ca în enunţul deja citat, unde „care” apare de două ori) şi unul-două crash-uri de tastare („coumtator” în loc de „comutator”).

E indiscutabil cel mai bun text al lui Felix Tzele din cele citite de mine până acum.

Cea de-a doua lucrare oferită de Laboratorul de proză al revistei HELION ON LINE pe luna februarie este însă cu adevărat uimitoare. Sincer să fiu, deşi am citit-o de două ori, trebuie să mă declar cu totul depăşit de modernitatea povestirii „Conversaţie între doi gîndaci de bucătărie”, de Bogdan Cazacu, în primul rând fiindcă n-am reuşit să găsesc nicio legătură, dar absolut niciuna, între titlu şi conţinut. În plus, oricât de experimentalist ar fi fost conceput textul, consider că fisurile şi stângăciile conţinute trec dincolo de eventualul miez atât de bine criptat în înşiruirea de vocabule. N-aş fi pus deloc preţ pe cuvintele scrise greşit („subţiţiate”, „aborigean”, „comfortabilă”, „trepţi” – ca plural al substantivului „treaptă”, „înţălegea”, „scose” – în loc de „scoase” – sau „şalopetei”) dacă n-aş fi întâlnit şi alte neajunsuri, erori gramaticale (mai puţine, între care folosirea în mod repetat defectuoasă a articolului posesiv-genitival, ca în „a cărui încheieturi” sau „a cărui nori”), dar mai ales alunecări de stil, deşi înclin să cred că termenul „stil” cu greu s-ar putea aplica în context. Dacă enunţuri ca „îşi scoase cana de sub vasele murdare de care era umplută chiuveta.” sunt, până la urmă, de o stângăcie aflată la limita acceptabilului, găsim în textul domnului Bogdan Cazacu şi plămădiri de-a dreptul artificioase şi evident prozaice („Uneori prefera să-şi comande pizza şi suc, alimente cu care se hrănea în faţa televizorului.”) sau sensuri torsionate, incapabile să prindă contur în imaginarul cititorului („viermele scotea urlete de bebeluş, care semănănau, de altfel, cu cele ale unui miel sacrificat” sau „pentru a se lăsa pătruns de reverberaţiile muzicii care îi călătoreau pe sub piele”), unele fraze frizând de-a dreptul grotescul, cum este cazul în „O vreme numai rîsul lui umplu casa scării, care fu întrerupt de zgomotul metalic de la ieşirea din bloc.” (deci „casa scării… fu întrerupt de zgomotul metalic”, sau n-am înţeles eu…). În enunţuri precum „Roger deschise brusc uşa şi deja alerga după străinul care se afla mereu la cîteva etaje sub el.”, „După un timp Roger îl văzu îndepărtîndu-se tot mai mult de el, de parcă tandemul stabilit între cei doi se întrerupse.”, unde verbul final cerea evident cu totul alt timp decât perfectul simplu (un mai mult ca perfectul – „se întrerupsese”, sau chiar un perfect condiţional – „s-ar fi întrerupt”), sau „în următorul moment amîndouă obiectele au fost întinse lui Roger de parcă rămaseră aşezate pe o masă invizibilă din faţa lui.” transpar grave probleme legate de folosirea [ne]armonioasă a timpurilor verbale în succesiunea lor, fără să mai vorbim de cele câteva virgule lipsă.

Ceea ce rămâne însă cu adevărat uimitor în legătură cu povestirea este premiul al II-lea decernat la concursul de proză scurtă SF Helion 2011, fiindcă piesa, trecând peste faptul că e destul de greu subscriptibilă în aria spec-fi, este, inclusiv din punct de vedere literar, în mod evident, mult sub valoarea altor texte pe care, până la urmă, le-a surclasat. Apreciez că nu doar oricare din cele trei povestiri venite pe poziţia imediat următoare a clasamentului final (cea de-a III-a), în amintitul concurs, sunt mai consistente şi mai bine lucrate (ne referim, fireşte, la textul Ştefanei Cristina Czeller, „Tulburătoarea păţanie a unui fruntaş al muncii socialiste”, pe care l-am analizat la 1 ianuarie 2012, în postul „Ficţiuni de sărbători” şi la „Fericitul viitor”, de Balin Feri şi „Autobuzul”, de Luminiţa Valentina Manole, pe care le-am „cronicizat” în „Ficţiuni de la-nceput”, o lună mai târziu), ci chiar şi menţiunile pe care am avut parte să le citesc până acum („Iordan”, de Mihai Murariu şi „Optimism de împrumut”, de Eugen Lenghel, ambele „cântărite” în „Ploaie de noiembrie”). În aceste condiţii, plasarea prezentei povestiri pe locul al doilea, alături de „Marioneta”, semnată de Felix Tzele, este, mai mult ca sigur, o greşeală. A greşi e omeneşte, desigur. Dar evidentul decalaj valoric între povestirile egal plasate pe treapta a doua a podiumului, ca şi între lucrarea domnului Bogdan Cazacu şi textele cărora li s-au conferit premii inferioare produce, în mod firesc, mai ales într-un fandom divizat ca al nostru, destulă suspiciune. Se poate însă ca povestirea „Toate componentele moşului”, de acelaşi autor, premiată şi ea, „la pachet”, împreună cu „Conversaţie între doi gîndaci de bucătărie”, să justifice, până la urmă, alegerea juriului.

„Phygmalion”, de Coralia Țăranu-Hofnar, cea de-a treia povestire a Laboratorului de proză helionian pe februarie, întregeşte şi tripleta lucrărilor distinse cu menţiune la concursul de proză scurtă SF din 2011. Reluând tema miticului sculptor de sorginte cipriotă, despre a cărui dragoste pentru propria-i statuie ne-a vorbit Ovidiu în „Metamorfoze” (cartea a X-a), autoarea suceveană reuşeşte un construct secvenţializat, experimentalist, de atmosferă sumbră (ce mi-a amintit de încă modernul Prometeu al faimoasei autoare britanice Mary Shelley, deschizătoare de drum pentru romanul SF european). Ca sclipire literară, îl aşezăm, în mod cert, deasupra „Conversaţiei” de mai înainte. Nu putem aduce vorba de greşeli (cel mai „grav” constând în folosirea, mai mult sau mai puţin justificată, a formei arhaizate „clown” în loc de „clovn”), motiv pentru care îi mulţumim Coraliei Ţăranu-Hofner, transmiţându-i pe această cale că ne-am bucura s-o mai întâlnim şi cu alte prilejuri în peisajul ficţiunii speculative româneşti.

Prima din cele şapte piese ale rubricii de proză din februarie dăruite de Gazeta SF este povestirea „Dincolo de umbre”, de Cătălina Fometici. Autoarea timişeană se păstrează şi de astă dată în registrul fantasy, pe care, după cum ne pare, îl îndrăgeşte cu precădere, abordând în acest registru una din temele fundamentale ale literaturii universale: tema iubirii. Povestea cuplului de tineri îndrăgostiţi, a căror iubire e mai presus de moarte, aminteşte, până la un punct, de tragica romanţă a celebrilor îndrăgostiţi universali, Romeo şi Julieta. Dacă în celebra tragedie semnată de marele Will cei doi tineri sfârşesc alături, neputând trăi unul fără celălalt, prinţesa din povestirea de faţă rămâne într-un fel de „premoarte”, căpătând toate caracteristicile unui zombi (fireşte în accepţiunea horror-literară a termenului). Acest deznodământ, ca şi prezenţa slujitorului-copil al ezotericul Bazil, şi el un eşec zombizat al bătrânului alchimist, sunt elemente care ne-ar putea îndreptăţi să aşezăm povestirea într-o zonă transficţională, horror-fantasy.

Îi transmitem pe această cale Cătălinei Fometici că, în ce ne priveşte, o socotim deja ca făcând parte dintre certitudinile fantascienzei autohtone.

Cu „2049”, de Marcel Gherman, pătrundem într-o zonă de anticipaţie ce suferă de exces descriptiv. Mişcarea narativă, ce are loc aproape cu totul la nivelul ideilor şi simţirii, ca şi amestecul bulversant de elemente provenind din culturi diferite (deşi ponderea o deţin cele de sorginte indo-asiatică) şi amănunte de nişă (nefiind cunoscător, n-am idee cât de vechi ar putea fi un sintetizator „Roland SH-101”) transformă textul într-o experienţă de lectură nu foarte uşor de parcurs şi cu atât mai greu de clasificat. Poate un socio-SF, abordând o versiune a viitorului nu foarte îndepărtat, uşor de confundat cu prezentul…

Textul este redactat cu destul de mare grijă. În parcurs am observat numai un fugitiv dezacord („în ale căror clarobscur”), pe care l-am pune mai degrabă în rândul erorilor de tastare. Aflăm că povestirea face parte din volumul de debut al autorului, „Cartea Viselor”, apărut la Editura Arc din Chişinău. O impresie cu adevărat deosebită ne-a lăsat-o versiunea audiobook a povestirii, mai cu seamă datorită fundalului sonor, cu adevărat bine alcătuit. Din această lucrare literară, am rămas, până la urmă, cu muzica… Tot e bine!

În „Leacul”, de Florentin-Ionuţ Haidamac, am regăsit tipologia paradoxală a personajului narator de pulp fiction: insul inteligent, întreprinzător, nobil, popular, norocos şi uneori, mai pe final, demiurgic. În ciuda acestui tipar narativ de succes şi a şarmantei lui utilizări, de care dă dovadă, cel mai adesea, autorul din quasarul sucevean, aş conchide că povestirea putea să fie şlefuită ceva mai îndelung, fiindcă ideea (invazia aliană) era şi ea una aducătoare de succes. Dacă va învăţa să aibă suficientă răbdare, să acorde atenţia cuvenită amănuntelor (evitând răsuciri de topică gen „Tu ce planuri ai de viitor?”, de pildă), Florentin-Ionuţ Haidamac ar putea ajunge, într-o bună zi, un autor de mare audienţă.

Nici această încercare nu e lipsită de farmecul aparte pe care îl dă, oricărei poveşti, aventura. Dar, în mod evident, se putea mai mult…

Piesa „Uscăţivul”, de Raluca Băceanu, a patra ofertă de sezon a Gazetei SF, aparţine subgenului paranormal&urban fantasy, între ai cărui fani, mărturisesc, nu mă regăsesc. Apreciez însă potenţialul şi mai ales strădania tinerei autoare bucureştene, care, abordând aici o construcţie ficţională de mai mică întindere, arată că şi-a făcut lecţiile şi în privinţa prozei scurte, chiar dacă în text mai apar, ici-colo, diverse schije (formule cu iz de pleonasm, ca în „să le redau iar” sau „ce reuşiseră se[??] ajungă să se lipească”; virgule omise, ca în „dar pe faţa alungită şi suptă a lui, părea prea lung…”, după „dar” sau ca în „faptul că deşi ningea tare afară, hainele lui…”, după „că”; repetări ce au darul să dilueze tocmai valoarea literară, ca în „care cu siguranţă nu îi ţinea de cald decât pe vârful scăfârliei, care, îmi spunea instinctul, era cheală…”; formule unde topica pare niţel răsturnată, cum poate fi cazul în „ceva la el mi-a atras atenţia”; inedita cacofonie „capul la”, a cărei rostire fluentă sună, în româneşte, obscen).

Dincolo de micile stângăcii, oricum, mult mai puţine ca în alte dăţi, povestirea a fost un prilej de lectură plăcută, binemeritându-şi popasul… Până la urmă, şi paranormal&urban fantasy poate fi o soluţie…

O impresie încă şi mai puternică mi-a lăsat-o povestirea „Pentru lacrimile Liviei”, semnată de Alexandra Niculae, lucrare pe care aş găsi cu cale s-o aşez tot în arealul funest al subgenului paranormal fantasy. Atmosfera de secol IX a poveştii, suficient de bine tuşată de autoare, duce cu gândul la istoriile cu fantome din perioada romantică, ridicate la nivelul marii literaturi de pene ilustre, ca Johann Wolfgang von Goethe sau Alexandre Dumas. Totuşi, aş găsi cu cale să aduc în discuţie şi câteva neajunsuri, atât în privinţa structurii narative, cât şi a corectitudinii. Este vorba mai întâi de înrămarea nu foarte izbutită a unei poveşti derulate din perspectiva personajului feminin narator, Liza, într-o istorie introdusă şi finalizată pe o focalizare omniştientă, la persoana a III-a, cu o schimbare niţel cam rapidă a acestor puncte de vedere. Aspectele nu tocmai în regulă legat de scriere constau în câteva forme greşite („neţărmuită” în loc de „neţărmurită”), un dezacord cauzat de pierderea controlului asupra unui enunţ ceva mai lung („fantomele cimitirului se adunau în noaptea de Anul Nou pentru a serba trecerea dintre ani aşa cum ştiau ei”) şi confuzia între substantivul „fel” şi adverbul „altfel”, în „un altfel de durere”, unde trebuia folosit substantivul („un alt fel de durere”, adică „o durere de un alt tip, de o altă natură, de o altă nuanţă etc.”), nu adverbul, în compunerea locuţiunii adverbiale „altfel de” (e la fel de adevărat că, în lipsa numeralului anterior „un”, „altfel de durere” putea fi considerată o formulă corectă).

Una peste alta, povestirea Alexandrei Niculae are voce, te prinde şi te ţine până la capăt. Felicitări!

Povestirea „Dacă Adam n-ar fi muşcat din măr…”, de Mircea Boboc, a apărut şi în numărul 16 (octombrie 2011) al magazinului HELION ON LINE (iat-o), iar noi am făcut vorbire despre ea în cronica noastră „Recoltă de octombrie”, pe care, dacă doriţi, o puteţi (re)citi. Prin urmare, nu vom mai spune altcum decât deja am zis, în privinţă-i. Doar că-l aşteptăm pe autor la Gazetă (sau oriunde altundeva) şi cu texte noi…

Ultima din cele şapte povestiri ale rubricii de proză pe luna în curs este partea a V-a a foiletonului „Vremuri tainice”, de Aurelia Chircu. Pe deplin consecvenţi cu cele afirmate contextual în precedenta cronică, nu vom spune prea multe nici despre acest fragment (lucrarea tinzând tot mai evident către dimensiuni romaneşti). Ne vom mărgini să reafirmăm satisfacţia constatării că erorile sunt parcă şi mai puţine (şi tot mai nevinovate, gen „observă că era încăperea era luminată artificial”), dar vom atrage în treacăt atenţia asupra unor mici alunecări de stil. Punctăm în primul rând replicile nefireşti de genul „- Este zece p.m.” sau „La ora şase p.m.,…”, care nu sună deloc bine în româneşte (n-am auzit pe nimeni să zică „e şapte pi-em” sau „e zece pe-me” – la noi spunându-se, de pildă, „e zece seara”), ele fiind automatisme de expresie într-o romgleză tot mai invadatoare, şi, în al doilea rând, pomenim un joc de cuvinte cu iz repetitiv, „deja credea în adevărata credinţă”, ce s-ar fi putut lesne evita printr-o formulă ca „îmbrăţişase deja adevărata credinţă”.

Cu totul special mi s-a părut textul cu titlul „Poveste”, semnat de Victor Ovidiu Rusu, autor pe care-l găsim pentru a treia oară la rubrica MAINSTREAM a Gazetei. L-am menţionat elogios şi cu ocazia precedentelor sale apariţii (a se vedea cronicile „Din „cuptorul” ficţional…”, unde am făcut referire la povestirea „Posedata”, şi „Spec-Fi în apus de vară – addendum”, unde ne-am declarat convinşi de „Der König”) şi ne-am fi dorit să ne fie aliat statornic în armia fantasticului speculativ autohton. Cu această amăruie istorisire pare că dă să se-apropie. Dar fantastica atmosferă de basm e doar un văl sub care se ascunde o ţară tristă, condusă despotic… Parcă ar semăna cu ceva anume… Oare cu ce?

Câteva idei la final

În pofida vitregiilor iernii, recolta ficţională a lunii februarie este una consistentă, căci s-au pubicat 22 de texte, cu tot cu cele 5 înscrise în competiţia SRSFF (şi despre care, ca şi până acum, vom vorbi separat).

Ţin să remarc ascensiunea Gazetei SF, ale cărei povestiri se bucură acum şi de o susţinută muncă de periere redacţională, eliminarea majorităţii greşelilor gramaticale şi de vocabular dând lecturii cuvenita plăcere. M-aş bucura ca şi celelate ofertante de proză să-i urmeze exemplul, altfel se prea poate ca hegemonia de care vorbea deunăzi cineva să devină un fapt cât se poate de real. Iar cititorii vor avea doar de câştigat.

Şi acum, cea mai bună veste!

Vine PRIMĂVARA!

Romcon 2012

Romcon 2012

Magazinul HELION ON LINE anunţă iniţiativa celui mai important eveniment scientificţional al primăverii: Convenţia Naţională Romcon 2012, programată să aibă loc la Timişoara, în zilele de 24 şi 25 martie. Evenimentul este pregătit într-o coparticipare tripartită a cluburilor SF HELION (Timişoara), Quasar (Iaşi) şi Victor Anestin (Craiova).

Iată anunţul detaliat! El constituie totodată şi o invitaţie adresată celor dornici să participe.

Se vor ralia acestui proiect şi reprezentanţii importantelor grupuri SF din capitală, catalizate de SRSFF şi NAUTILUS? Va răspunde pozitiv insula sefistă de la MILLENNIUM, apărând reduta lui Galileo? Termenul e destul de scurt…

Iniţiativa e surprinzătoare. O furtună e pe cale să se nască în fandom?…

Helion în haină nouă…

Noul Helion

Revista on line timişeană HELION ON LINE are, începând cu numărul său 20 din februarie 2012, o nouă adresă şi un nou design. Nici vechiul concept nu era rău, dar acesta arată mai bine…

Drum lung şi frumos le dorim promotorilor bănăţeni!

P.S. Observăm că avem parte şi noi, în acest număr inaugural al unei noi serii, de atenţia cronicarului Ciprian-Ionuţ Baciu, care, în articolul „Hipernomazii de Mircea Coman” (Contrapunct este numele rubricii), pune pe cântar plusurile şi minusurile povestirii noastre foarte scurte (1000 de cuvinte) publicată de NAUTILUS luna trecută.

Premiile Galileo 2012

Ieri, 26 februarie 2012, au fost anunţate rezultatele votului pentru decernarea Premiilor Galileo 2012. Preluăm rezultatele, aşa cum sunt afişate pe Galileo OnLine:

Premiul Galileo 2012 pentru cel mai bun volum (publicat de un autor român în 2011):

Dan Doboş – DemNet – MediaTech, Iaşi, 2011

Premiul Galileo 2012 pentru cea mai bună proză scurtă (publicată de un autor român în 2011):

Michael Haulică – „Povestea lui Calistrat Hadîmbu din Vizireni, ucis mişeleşte de nenicul Raul Colentina într-un han de la marginea Bucureştilor” – în antologia Steampunk: A doua revoluţie, editată de Adrian Crăciun, Millennium Books, Satu Mare, 2011

Premiul Galileo 2012 pentru cea mai bună antologie (conţinînd proză de autori români şi apărută în România în 2010-2011):

Adrian Crăciun (editor) – Steampunk: A doua revoluţie – Millennium Books, Satu Mare, 2011.

În afara celor trei premii al căror cîştigător a fost decis prin vot de către abonaţi, redacţia revistei Galileo şi echipa Millennium Books vor acorda şi în acest an

Premiul Galileo 2012 pentru întreaga activitate:

Liviu Radu, pentru poveştile extraordinare pe care ni le-a dăruit şi continuă să ni le dăruiască.

Ceremonia de decernare a Premiilor Galileo va avea loc pe data de 18 martie, în cadrul Tîrgului de Carte F&SF Final Frontier, ediţia a II-a, în prezenţa majorităţii celor nominalizaţi şi a cîştigătorilor. Cu aceeaşi ocazie, Millennium Books intenţionează să lanseze antologia Premiile Galileo 2012.

„e-Text”, sesiunea a treia

Cea de-a treia etapă a concursului e-Text, organizat de Societatea Română de Science Fiction şi Fantasy, începe în chiar prima zi lucrătoare a noului an: 3 ianuarie. Prima piesă intrată în competiţie, ce poartă titlul „Lacrimile civilizației Zetta” şi este semnată de Rene Tinescu, se încadrează în categoria povestirilor forte scurte (short short story), având sub 1000 de cuvinte. La această dimensiune, ne-am fi aşteptat să avem în faţă o tabletă cu final neaşteptat, şi nu o poveste succintă, liniară, moralizator-ecologistă şi uşor naivă, dar care, să recunoaştem, are farmecul ei.

Referitor la norme, nu avem de făcut autorului vreo atenţionare consistentă. Foarte puţine erori de punctuaţie, cum este cazul în „Afară se însera dar sub cupola ei era lumină ca ziua.”, unde cele două propoziţii legate prin „dar” ar fi trebuit separate cu virgulă, şi o locuţiune substantivală desemnând un grup („O parte din ei a rămas aici!”), pentru care s-ar fi recomandat mai degrabă folosirea formei de plural pentru predicat („au rămas”).

Scriitura, fără a excela în vreo privinţă, păstrează totuşi amprenta grijii pentru sens şi corectitudine. Aşadar, concursul e-Text şi anul ficţional la SRSFF încep bine.

Pe 5 ianuarie, intră în concurs povestirea „Dilema”, semnată de Cătălin Cofaru, căreia îi remarcăm în primul rând structura cu totul neliniară şi atmosfera crepusculară. Alcătuită dintr-o succesiune de tablouri cu valenţe cinematografice suprarealiste articulate labirintic, lucrarea face trimiteri la câteva teme şi idei importante ale scintificţiunii (tema contactului, relaţia om-timp etc.), dar şi către unele zone ale cunoaşterii ce ţin de ezoteric sau de domeniul fenomenelor neexplicate (Alan Herbert, una dintre victimele catastrofei aviatice, este autor de „tratate de ocultism”, iar John Martin, „cercetător şi ufolog”, este implicat într-o întâlnire de gradul III). Rezultă astfel un construct literar experimentalist, interferând amplu cu ipoteza paleoastronautică şi ipoteza extraterestră extinsă, cu toate ramificaţiile lor, mai mult sau mai puţin ortodoxe.

Dacă autorul pare să dovedească un important progres în direcţia arhitecturii compoziţionale (mai puţin narative, fiindcă astfel de experimente transformă cel mai adesea povestea într-o ghicitoare cultă), în privinţa stilului mai este încă destul de lucru. Satisfacţia lecturii se diluează la ivirea în text a unor preţiozităţi de genul „cufundat în lecturarea unei reviste.”, „Hainele murdare şi zdrenţuite îi atârnau în mod jalnic…” sau „era parte a unui proces atât de dilematic…”, care ating uneori limitele cazonului artificios („Totul durase exact cât le trebuie pleoapelor să execute o clipire completă.”). Prezenţa acestor alunecări de expresie este cu atât mai vizibilă cu cât autorul reuşeşte şi pasaje descriptive de foarte bună consistenţă: „Domnul Martin privi prin hublou cum oraşul devenea din ce în ce mai mic şi simţi cum apropierea de nori îi oferea un straniu sentiment de înălţare, ca şi cum desprinderea de tentaculele lungi ale zgârie-norilor i-ar fi indus foarte natural o stare de independenţă.”

Nu ne vom mai referi la cele câteva (puţine) repetiţii terminologice sau la cu totul nevinovatele erori de tastare, pe care le socotim a avea, în economia povestirii, un rol cu totul derizoriu. Vom spune însă, în final, că domnul Cătălin Cofaru este un condei sârguincios, a cărui strădanie şi modestie sunt cu totul de apreciat.

În ziua imediat următoare, avem parte de o nouă competitoare: povestirea „Din legendele lui Rhoor”, semnată de Dragomir Victor-Nicuşor. În ciuda succesiunii neliniare a tablourilor, lucrarea lasă o vie impresie de secvenţialitate, bazându-se pe poziţionarea centrală a unui personaj inedit. Perenul Rhoor este un fel de veghetor justiţiar, având menirea să intervină corectiv în istoria umanităţii de fiecare dată când lucrurile o iau razna în privinţa eticii şi a moralităţii sociale. „…Acolo unde se adună suferinţă, Rhoor se naşte. Din energiile pozitive acumulate, drept reacţie de răspuns, la tot ce este rău. Iar echilibrul se restabileşte. Aşa a fost întotdeauna!…” Legenda lui Rhoor începe în perioada războaielor troiene şi se termină undeva în viitor, moment în care actul justiţiar capătă dimensiuni cosmice, căci intervenţia misterioasei fiinţe are acum scopul de a distruge o întreagă rasă extraterestră ostilă omenirii.

Deşi suntm cu totul mulţumiţi de idee şi, într-o importantă măsură, chiar şi de cursul poveştii, redactarea textului trădează un autor nedeprins cu unele reguli ale limbii. În privinţa folosirii virgulei, ne mărginim numai la a cita din multele enunţuri în care respectivul semn de punctuaţie fie lipseşte, fie se află în exces, fie este plasat absolut defectuos, fără a mai intra în amănunte, fiindcă am avea de trecut în revistă atât de multe reguli încât am deveni cu siguranţă plictisitori: „Preoţii tatălui tău se vor grăbi să omoare, voinţa divină!”, „Dacă cineva ar fi privit micuţul, ce se afla în braţele preotului, ar fi văzut că, primul zâmbet din viaţa sa se aşternu, asemenea unei binecuvântări.” , „Dar oboseala vitejilor începu să iasă la iveală când, lupta se transformă într-un soi de hărţuire.”, „Lupta se încheie ridicând la ceruri, gloria unui mare om”, „Gingis-Han îşi trase căciula lăţoasă până când, îi acoperi sprincenele arcuite.”, „…ajunse vestea că, Ahile avea un nou aliat.”, „Privi peste dealul albit încleştându-şi buzele şi apoi, muşcându-le până la sânge.”, „acea fiinţă, va strivi vulturul german.”, „…menajera lui Hitler, Rosa Mitterer şi-a adus, ca ajutor, o femeie trecută de prima tinereţe…”, „Am înţeles că, a făcut o supă delicioasă.”, „Proaspăta lui soţie, Eva Braun se grăbi să-l ajute.”, „Clinchetul vesel pe care îl ştiau de atâţia ani, suna lugubru acum.”, „Începu să cearnă cu praful acela alb care, se aşternea peste tot.”, „se auziră paşii menajerei care, o înlocuia pe Rosa.”, „trebuia să-i înmâneze dragii sale Eva, capsula cu cianură de potasiu”, „Era cel care, trebuia să se sacrifice în locul lui…”, „…fără ca nimeni să bănuiască că fuhrerul însuşi, încerca să scape…” (aici şi cu o cacofonie), „Se lipi de peretele umed când, o lumină puternică îl orbi.”, „…sângele curgea în torente ascunzându-i aproape în întregime, trăsăturile.”, „Se gândi că, asexuatul putea să-i citească gândurile…”, „…privind în ochi pe cel, sau cea, care urma să plece…”, „Iar cel care nu era, nici bărbat şi nici femeie…”, „…toată lumea îşi dădu seama că, era singura soluţie.”, „Îl enerva faptul că, trebuia să aştepte douăzeci de minute…”, „…timpul de procesare şi formulare care, putea să dureze şi o oră.”, „O răsplată pe care se grăbi să o puncteze turnând nectar de piersici, în paharul pe care îl descoperi, pe un panou.”, „Ochii săi bionici, focalizară.”, „Ştia că, vocea sa era vinovată de râsul acela, colorat, pe care Rhoor îl folosea…”, „Miko, fratele său artificial era… altceva.”, „Un hibrid ce îmbina tehnologia, cu milioanele de nano-roboţi ce-i populau entitatea.” (aici şi cu un cuvânt compus cu prefixul „nano-” despărţit prin cratimă de cuvântul căruia i se alipeşte), „…funcţionarea sa în regim autonom se ridica la aproape, şase sute de ore.”, „Câteodată aveai senzaţia că, în faţa ta se află o persoană…”, „Îşi dădu seama că, se întâmplase ceva.”, „Dar nu am auzit nimic, aici!”, „…am cerut computerului să ecraneze, întreaga navă!”, „Ştii bine că, asemenea decizii trebuiesc luate de mine! Doar dacă, ameninţarea este extremă.”, „Puţin probabil că, nu am fost reperaţi.”, „…am raportat comandantului, întreaga situaţie.”, „Eşti sigur că, este o navă?”, „…desincronizările mecanismelor inerţiale ce căutau, să compenseze.”, „Apoi, prim planul descoperi nava extraterestră ajunsă la, câţiva zeci de kilometri de Orion.”, „Şi nu putea face, nimic, deocamdată!”, „…avea ca efect, şocul electro-magnetic…”, „Noul protocol introdus în reţeaua sa internă, îi blocă toate funcţiile.”, „…contraatac teribil cu lovituri directe care, îi slăbiră integritatea.”, „Criptarea ultimului lanţ, transforma fiinţa” sau „…Marele Zuph, conducătorul navei căută în arhive informaţii despre pământeni.”. Afară de uzul defectuos al virgulei, ale cărei reguli nu le putem relua aici fără să recapitulăm aproape toată gramatica limbii române, autorul are probleme şi în privinţa separării unor fraze în propoziţii, cu ajutorul punctului, cum este cazul în „Dar ştii, la fel de bine ca toată lumea!.. Că sunt în măsură să duc, la bun sfârşit, această misiune.” sau „Pământeanul avea capul plecat, dar într-adevăr. Era conştient, sau la fel de bine spus, conştientă.”. Pe lângă folosirea greşită a punctuaţiei mai sunt şi alte necazuri, legate, de pildă, de acordul articolului posesiv-genitival cu substantivul la care se referă („vocea piţigăiată al androidului”, „Pornire, de urgenţă, al motoarelor principale!”, „energia de alimentare al laserului”), de acordul între subiect şi predicat („Strigătele ascuţite ale extratereştrilor îl făcu…”, „investigaţiile anatomice îl zăpăcise”) sau de scrierea greşită a unor cuvinte („în totdeauna” în loc de „întotdeauna”). În asemenea condiţii, găsim mai degrabă nepotrivit să discutăm despre stil, căci nu poate fi vorba de aşa ceva fără un prealabil fundament solid al scrierii corecte. Din fericire, nu pare a fi imposibil pentru autor să regâştige terenul pierdut. Îl aşteptăm să revină aşadar cât mai grabnic cu o lucrare bine cizelată, căci nu pare deloc lipsit de idei.

A patra producţie literară a etapei intră în competiţie la 16 ianuarie. „Tâlharul”, de Adrian Sand, este o povestire de atmosferă sumbră, adunând în ţesătura ei componente din mai multe direcţii ficţionale. Întâlnim elemente ce amintesc de arealul gaming-ului (mai cu seamă de World of Warcraft, de unde pare să provină toponimul „Hogwar”, care în saga jocului este numele unui non-person character, „Hogger”, sau toponimul „Myr”, poate şi termenul „thaumaturg”, scris şi „taumaturg”, folosit însă şi în alte jocuri), întâlnim motivul inelului magic şi hoardele invincibile, care ne duc cu gândul la „Stăpânul inelelor”, de J.R.R. Tolkien, toate acestea mixate cu o lume de Ev Mediu autohtonă, folosită ca fundament. Este, de asemenea, de remarcat scriitura consistentă, care izbuteşte, în general, să capteze atenţia, în ciuda unei intrigi mai puţin factuale, ce se desfăşoară cu precădere la nivelul tensiunilor şi emoţiilor.

Cele câteva erori de scriere („colburii şeii”, probabil „coburii” – cobur: husă (toc) din piele ataşat la şa, în care călăreţii îşi păstrau odinioară (în special) arma de foc – sau „erau mulţi dar pedeştrii”, unde trebuia folosită forma nearticulată „pedeştri”) par mai degrabă să fie cauzate de neatenţie sau de graba tastării, dublate de convingerea că astfel de erori nu sunt posibile, normele scrierii fiindu-i autorului suficient de bine cunoscute. Vom puncta totuşi câteva aspecte ce ţin mai mult de stil, nu înainte de a menţiona că, şi la acest capitol, Adrian Sand pare a se simţi în largul său. Ni se pare normal să menţionăm mai întâi frecventa folosire a cratimei ca element de legătură, sugerând o pronunţare legată, cursivă, transformând naraţia focalizată din perspectiva unui autor omniştient într-o poveste spusă direct, ca de la om la om, folosind o limbă vorbită, ridicată cu abilitate la rangul de limbaj literar. Totuşi, în unele situaţii, cratima lipseşte, cum pare a fi cazul în alăturarea „priveşte napoi”, ce se putea scrie foarte bine fie „priveşte-napoi”, fie „priveşte ‘napoi”, ca să nu mai vorbim de formula completă, „priveşte înapoi”, care, deşi nu atât de cursivă, n-ar fi estompat în prea mare măsură amprenta de oralitate a poveştii. În alte situaţii, cratima, deşi prezentă, nu reuşeşte să amplifice dorita fluenţă, cum este cazul în „platoşa de piele-tare”, de unde putea foarte bine să lipsească. În acelaşi context, ni se pare demnă de menţionat şi folosirea nepotrivită a locuţiunii prepoziţionale „în urma”, într-un context în care impresia de perspectivă, de panoramare a tabloului descris, cerea o expresie echivalentă gramatical, dar cu altă forţă de sugestie: „În urma arborelui mistuit de foc, presărat ici-colo de pete incandescente, casa încă mai arde…”. Mult mai oportună ni s-ar fi părut locuţiunea prepoziţională „dicolo de”, care are sensul „de partea opusă vorbitorului”.

Deşi ancorată în teritoriul fantasy prin legături asemănătoare cu ale altor francize ficţionale, găsim că povestirea lui Adrian Sand este una bine articulată, având o densitate ce frizează realul. Îl socotim deja pe autor un candidat serios pentru câştigarea etapei

Dar să vedem ce se mai întâmplă…

Pe un nivel calitativ comparabil se situează şi textul Claudiei Gehl, „Particula lui Bohnem”, intrat în joc la 23 ianuarie. Remarcăm şi de această dată o construcţie narativă neliniară, secvenţializată cinematografic, aşezată pe un fundament ce se doreşte hard SF. Tematic, povestirea este mai degrabă polifonică, fiindcă repune în discuţie modul în care omul va fi influenţat, într-un viitor iminent, atât la nivel fizic cât şi mental, de o tehnologie tot mai complexă, abordând în acelaşi timp şi alte teme şi idei SF de mare amplitudine: călătoria în timp, originea universului, cognoscibilitatea micro şi macrocosmosului.

Remarcăm şi în cazul Claudiei Gehl o bună cunoaştere a normelor de scriere, fiindcă nu considerăm potrivit să includem în această zonă greşeli de tastare ca „În fata mea, infinitul.”. Ne-am îndrepta ceva mai mult către scriitură, al cărei stil, în general bine articulat, are totuşi câteva mici păcate. Nu ne referim la prezenţa neliterară a formei prescurtate „15 mil. de volţi”, nici la alăturarea „eufonică” „frică că”. Ceea ce nemulţumeşte în primul rând este o anume neglijenţă privitoare la armonizarea timpurilor verbale, cum este cazul în „Cicadele fac zgomot în grădină când bătrânul fizician citea columna de sport din ziar.” sau în „Aşa a şi fost prima dată. O explozie enormă şi un arc de electricitate se transmite prin acceleratorul de hadroni.” Tot la capitolul nereuşite am găsi potrivit să menţionăm şi discrepanţa dintre paragraful de atac, vorbind despre bosonul lui Higgs, şi următorul, unul descriptiv, care introduce primele două personaje.

Deşi pare să fi fost scrisă cu o anumită febrilitate, povestirea este, aproape sigur, rodul unui condei cu potenţial. Ne bucurăm că dezbaterea pentru stabilirea câştigătorului ne va fi încă şi mai dificilă, iar pe autoare o aşteptăm să revină cu texte noi, cel puţin la fel de reuşite.

În pofida faptului că nici de această dată nu a fost atins numărul maxim al textelor intrate în competiţie (6, în chiar prima etapă), sarcina deliberării este încă şi mai dificilă ca luna trecută. Pe baza aprecierilor consemnate mai sus, considerăm că ierarhia finală trebuie să fie următoarea:

1.„Particula lui Bohnem”, de Claudia Gehl
2.„Tâlharul”, de Adrian Sand
3.„Dilema”, de Cătălin Cofaru
4.„Din legendele lui Rhoor”, de Dragomir Victor-Nicuşor
5.„Lacrimile civilizației Zetta”, de Rene Tinescu.

Premiul îi revine, aşadar, Claudiei Gehl, autoare care a dovedit, faţă de principalul său contracandidat, Adrian Sand, un mic plus de originalitate, căci, literar vorbind, ambele texte sunt de potenţial egal, chiar dacă aparţin unor subgenuri diferite.

Vă aşteptăm în februarie! Cu texte din ce în ce mai bune, ca şi până acum!

Proiectul „Antologia Scifientland 2010/2011”…

…va fi abandonat.

Nimeni din cei implicaţi nu poartă vreo vină, afară de mine. Decizia este o consecinţă directă a timpului meu liber, care va fi din ce în ce mai puţin. Am comunicat asta domnului Horia Nicola Ursu încă de la data de 19 ianuarie, subliniind că n-am niciun fel de pretenţie dacă editura duce proiectul la bun sfârşit şi fără implicarea mea. Domnia-sa mi-a răspuns că editura doreşte să facă antologia doar dacă mă voi ocupa eu, aşa încât îmi revine sarcina cu totul neplăcută de a anunţa că Antologia virtuală „Scifientland 2010/2011” rămâne doar… virtuală.

Întârzierea anunţului de faţă are la origine dorinţa mea de a mă asigura că nu mai există nicio posibilitate, în ce mă priveşte, să mă ocup de proiect.

Transmit pe această cale scuzele mele tuturor autorilor selecţionaţi şi îi asigur în continuare de întreaga mea preţuire.

Poate că viitoarea antologie va avea o soartă mai bună…

Pledoarie pentru o viaţă de câine

Câinele este un animal domestic. El trăieşte pe lângă casa omului. Motiv pentru care începe, încet-încet, să se sălbăticească.

Procesul de sălbăticire nu e atat de lent pe cât s-ar putea crede. Acum douăzeci şi cinci de ani, câinele era clar domestic. Fireşte, existau şi pe-atunci câini vagabonzi, existau câini răi şi chiar câini turbaţi. Dar câinii primejdioşi, pe care unele ţări te lasă să-i păstrezi doar în condiţii foarte stricte, la a căror încălcare te pun sa plăteşti de te rupi, nu erau o prezenţă cotidiană a străzilor noastre. Nici pe departe. Acum, un Pitbull privind circumspect la sutele de indivizi amestecaţi în aglomeraţia urbană e o banală întamplare pe lângă care trecem, zic eu, cu prea mare îngăduinţă.

Îmi amintesc o întamplare petrecută prin vara lui 2002, pe plaja din Eforie Nord, încă foarte populată, deşi amiaza trecuse de mult. Un grup de adolescenţi (oare de ce păreau copii de bani gata?) chinuiau exact un astfel de câine. El, în înţelepciunea lui, îşi amenaja un loc mai răcoros în care să se aşeze, descopertând cu puternicele labe din faţă nisipul fierbinte. Bineînţeles că-i împroşca de nisip pe toţi nefericiţii care-şi puseseră cearşaful prea aproape de gaşca de gălăgioşi. Şi bineînţeles că aceştia râdeau copios. Când ajungea la stratul de nisip umed şi răcoros, se aşeza cuminte şi privea apatic la lumea din jur. Probabil că aceasta reprezenta pentru el un amestec halucinant de sunete şi mirosuri pe care bietul animal era obligat de stăpânii săi să-l suporte cu resemnare.

Cu adevarat halucinant era însă modul stăpânilor de a se distra: după ce câinele se potolea, aceştia îl obligau să-şi schimbe locul, iar dulăul repeta cu încăpăţânare, de fiecare dată, scena împroşcării cu nisip. Lumea din jur era indignată, dar şi suficient de îngrozită ca să nu reacţioneze. Un Pitbull e un argument redutabil. Mai ales când devine din ce în ce mai nervos.

Un tânăr în uniformă neagră, angajat al primăriei locale pentru a asigura convieţuirea paşnică în acel sector de plajă, a ignorat strategic scena. Când tocmai credea ca s-a fofilat, l-am abordat ca din apă, întrebându-l dacă ştie ce rasă e câinele ăla. Bineînţeles că „nu ştia”. I-am spus eu. Cătrănit, îngrozit, s-a apropiat de cheflii. I-a abordat aproape cu sfială. A mângâiat şi câinele, care s-a supus cu plăcere. Era un câine de treabă. Dar stăpânii nu-i semănau. Aşa că am făcut ce era mai înţelept. Mi-am luat familia şi am degajat zona. Era destul de târziu ca plecarea noastră să nu fie luată neapărat drept un gest laş. De fapt asta era. Dar ce-am mai fi putut face noi în condiţiile în care chiar şi reprezentantul legii şi ordinii publice eşuase atât de lamentabil?!

Nu cu foarte mult timp în urmă, o colega de serviciu mi-a istorisit o întâmplare şi mai halucinantă. Aflată în vizită la părinţi, a asistat neputincioasă la uciderea lui Pufi, căţelul şi prietenul ei din adolescenţă. Totul s-a petrecut extrem de repede. Pufi stătea în faţa porţii deschise, privind în lungul străzii. Adulmecase probabil apropierea unor confraţi canini. De după colţ şi-au făcut apariţia doi dulăi. Câini de luptă, antrenaţi pentru asta. S-au repezit la micul Pufi. I-au sfâşiat burta cu colţii şi au plecat alergând să-şi ajungă stăpânul, care trecuse mai departe fără să-i pese ce fac iubitele-i fiare. Pufi şi-a luat propriile maţe cu gura şi s-a târât în curte. Voia să moară pe pământul lui.

Şi dacă mai adaug şi povestioara fiului meu, destul de veche, despre fapta de vitejie a unui tovarăş de joacă „dintre blocuri”, care a ucis cu cuţitul unul din câinii inofensivi, ce-şi făcea veacul prin cartier, gudurându-se după o coajă de pâine (făptaşul era în clasa întâi!!), nu pot decât să-mi pun mâinile-n cap şi să vă-ntreb pe toţi: încotro ne ducem, Doamne? Şi, în ecuaţia asta om-câine, cum ar trebui de fapt folosită eutanasia?

În rest, ce să vă mai spun? Norocul nostru că s-au inventat manelele… Şi eutanasia nu-i o metaforă… Şi, mai ales, zambeşte! Mâine va fi mai rău.

A apărut şi…

…„e-Text”, sesiunea a treia!

Articolul publicat la SRSFF vine în completarea postului precedent, „Ficţiuni de la-nceput”. El va fi reluat şi aici, dar numai după ce vor fi trecut cel puţin 15 zile. Aşa cum am spus şi cu o lună în urmă, articolele referitoare la povestirile înscrise în concursul „e-Text” sunt reluate aici pentru a păstra întregul material la un loc.

Mulţumim participanţilor, felicităm pe câştigătoare şi mulţumim SRSFF pentru iniţiativă.