Există speranţă

Pe final de noiembrie, după ce, la recentul Gaudeamus, Nemira a reaprins motoarele bătrânei astronave Anticipaţia, mi-am cumpărat un bilet de simplu călător la bordul vechilor nostalgii. Am făcut comanda online, aşteptând apoi cu înfrigurare să vină ziua când puteam porni, la fel ca pe vremuri, în călătorii imaginare de genul celor care, adolescent fiind, m-au făcut să devin ceea ce sunt – un ireparabil consumator de SF.

Pe 27 noiembrie, editura mi-a confirmat că am fost acceptat la bord. Dar bucuria aceasta n-avea să dureze prea mult. Fiindcă, în numai câteva zile, ea avea să fie înlocuită de una încă şi mai mare. Am găsit în colet nu doar almanahul, cu coperta sa pe care lucea o imagine a Pământului aşezat în vitrina cosmică, ci şi primul număr al noii Colecţii de Povestiri Ştiinţifico-Fantastice, revistă legendară care, iată, renaşte pentru a patra oară în spaţiul editorial românesc.

M-am văzut astfel pus în faţa unui adevărat festin SF, mirosind apetisant a cerneluri tipografice nerăcite încă pe de-a-ntregul. Nu ştiam ce să gust mai întâi…

Am început cu începutul, parcurgând editorialul semnat de Alexandru Mironov, căruia i-am admirat, acum, ca şi de-a lungul anilor, entuziasmul lucid. Povestirea lui Peter Watts, „Insula”, singulară de altfel, a venit apoi ca o lectură firească, autorul fiind un cunoscut sintetizator de idei pe care ştie să ţi le proiecteze în imaginar rânduite cu meşteşug pe o tipsie garnisită cu tensiune şi miză, având în fundal țesătura unei lumi viitoare fragile, dar suficient de consistentă pentru a părea la un moment dat chiar şi niţel transgresivă. Cam ca realitatea însăși.

Articolul explicativ al Alinei Sârbu, „Știință și fantastic”, menit să facă puţină ordine în mintea cititorului pentru a înțelege mai bine tumultul temelor şi ideilor folosite de Watts în povestirea sa, a venit ca o scurtă lecţie de imaginație rațională, desenând frontiere perceptibile între modelele de acum ale realităţii şi ceea ce am putea fi cu adevărat cândva, într-un viitor de dincolo de orizontul acestui azi din ce în ce mai greu de cuprins cu imaginaţia. Într-un fel, cele două lecturi mi-au întărit credinţa că ficţiunea cu suport ştiinţific se întinde, într-una din extremele sale, spre un spaţiu tot mai obscur marelui public. Lumea pe care o ştiam adolescent fiind s-a schimbat mult. Ştiinţa s-a adâncit şi s-a tot adâncit într-o realitate ale cărei modele sunt, în mod necesar, tot mai abstracte. Pentru autorul sefist e din ce în ce mai dificil să construiască un astfel de caleidoscop tehnico-anticipativ în care să ascundă o poveste consonantă cu cititorul emoţional, evident majoritar. „Insula” este însă chiar un astfel de exemplu, prin care noul CPSF izbuteşte să ne arate unde a ajuns imaginarul scifient.

Ca o paranteză, aș menționa că, în arealul ştinţificţional de la noi, mi s-a părut, în anii din urmă, că avem și noi cel puțin un condei care izbuteşte să atingă frecvenţe de natura celor folosite de Peter Watts: zvăpăiatul de Ben Ami. Cred că ne-a dovedit asta prin cel puțin trei texte relativ recente, publicate în două din revistele noastre online de profil. CPSF îmi dă aşadar prilejul să constat că nu suntem complet decuplaţi de radicalista garnitură a hard SF-ului celest.

Revista ne oferă la final o cronologie condensată a fenomenului CPSF (şi nu numai), semnată de Mircea Opriţă, cel pe care, de curând, Balin Feri îl numea „un adevărat domn de modă veche în toate situaţiile, un om impecabil cum puţini mai avem în ţara asta”. Şi astfel, revista se încheie într-un joc circular, sfârşind academic, precum a început.

Îndată ce am parcurs ultimele rânduri, mi-am pus însă o întrebare: va reuşi CPSF şi de această dată? Mă gândesc de pildă că, în prima sa serie, revista a fost un motor activ care, strunit cu mare abilitate de regretatul Adrian Rogoz, reuşea să genereze şi să valorifice o zonă de germinaţie autohtonă, extinsă şi rafinată firesc ulterior. La un moment dat, CPSF avea în spate nu doar o echipă redacţională profesionistă şi bine articulată (cum, de bună seamă, stau şi acum lucrurile), dar şi o întreagă constelaţie de cenacluri active şi un întreg popor de fani entuziaşti. Azi, starea de fapt în această privinţă nu mai seamănă aproape deloc cu cea de atunci. A rămas însă o mare dorință (sunt sigur că nu-i doar a mea): aceea ca buna revistă, miraculos renăscută, să redevină liantul şi catalizatorul de care, cu toţii, avem atâta nevoie…

Există speranţă…

Anunțuri

One Response to Există speranţă

  1. ben ami spune:

    olalala… dati in mine cu biciul…
    zilnic primesc biletele de amenintare 🙂
    bineeeeee 🙂 ma adun eu pana la urma.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: