Recoltă de octombrie

Douăzeci şi trei de texte reprezintă o recoltă frumoasă (de fapt sunt douăzeci şi patru, dar, vom vedea, unul dintre ele apare de două ori, în două publicaţii diferite). SRSFF şi mai ales Gazeta SF sunt principalele podgorii de ficţiune 😉 ale lunii. Vine metronomic din urmă…

…care ne oferă în deschidere o tabletă (puţin peste 500 de cuvinte): „Blestemata pisică neagră”. Piesa reprezintă debutul lui Ştefan Ciobanu în spaţiul nautil, deşi domnia-sa are ştate literare mai vechi şi mai generoase. În ciuda unei scriituri ce pare dezagregată, cu imagini risipite în mai multe planuri ficţionale ce se întretaie haotic, miezul de „anticipaţie” e undeva pe acolo, iar cei care au răsfoit cândva cu drag „almanahele” altor vremi nu se poate să nu-l afle. Cele câteva greşeli de tastare („pesoană”, „putenric”) sau blajina cacofonie din „demografică cât” sunt numai mici accidente, care nici nu mai contează…

Mai puţin convingătoare este cea de-a doua povestire, „Colonizare”, de Cătălin Cofaru, în ciuda faptului că porneşte de la o temă SF cât se poate de onorabilă – explorarea spaţială, ori că foloseşte unele elemente de tehnologie viitoare cât se poate de interesante, cu ajutorul cărora este posibilă reconstituirea organismelor şi personalităţii, doar pe baza câtorva rămăşiţe friabile (din păcate, fabuloasele maşini rămân în poveste la stadiul de simple gadget-uri). Nemulţumeşte la text faptul că autorul continuă să stăpânească precar concordanţa timpurilor verbale („[…], îşi zicea în momentul în care şirul gândurilor îi fusese brusc întrerupt de glasul superiorului său…”), să comită supărătoare erori de tastare („apărură ţesuturi care luat forma unor muşchi”) şi să construiască imagini confuze, uneori ilare („Se aflau între nişte pereţi înalţi de stâncă pe care se puteau desluşi un fel de hieroglife şi în mijlocul cărora zăceau câteva schelete care aparţineau unor stranii fiinţe bipede…” – scheletele zăceau în mijlocul hieroglifelor?; „În paralel cu acest proces, în interiorul craniului, se făcea vizibil creierul acelei fiinţe.” – era craniul transparent?). În plus, domnia-sa adoptă forme flexionare cu totul exotice, ca în „Se distingeau două globuri oculare…” (pluralul este „globi oculari”), şi recurge la asocieri de cuvinte complet lipsite de sens, ca în „cavităţi proeminente”, alăturare cu totul imposibilă, fiindcă „proeminent” înseamnă „ieşit mult în relief”, calitate cel puţin nepotrivită pentru o… scobitură, căci asta vrea să însemne „cavitate”. Chiar dacă pe final textul câştigă niţel în dinamică şi în dramatism, fragilitatea scriiturii nu mai poate fi compensată. Cu atâtea lacune de limbă, o idee, oricât de bună, nu poate ajunge prea departe…

Abia la a treia încercare, „Culori şi umbre”, de Ioana Vişan, avem parte de o scriitură peste medie, în care greşelile de tastare sunt cu totul accidentale şi lipsite de importanţă („părerea despre de condiţia omului”). Poate folosirea greşită a formei nearticulate a substantivului „hologramă”, în „Piaţa forfotea de holograme a sute de turişti” (trebuia, evident, „de hologramele”), să râcâie mai rău auzul. Deşi forma e destul de îngrijită, mesajul piesei este însă unul diluat, iar miza lipseşte aproape cu desăvârşire, ceea ce te poate face, în final, să ridici, nedumerit, din umeri…

A patra povestire nautilă, „Privind înapoi”, de Andrei Zorila, este încă şi mai consistentă. În plus, aici chiar se petrece câte ceva demn de urmărit, deşi miza ne e dezvăluită (niţel „en fanfare”) abia mai către final. Scriitura e una de autor care ştie să-şi ţină cititorul agăţat în cârlig, mulinându-l cu o tehnică de suspans ce aminteşte de serialul „Quantum Leap”, în ciuda unor dificultăţi reparabile, asupra cărora ar mai trebui, de bună seamă, lucrat. Ne referim mai întâi, desigur, la greşelile de tastare pripită, gen „Eu unul nu am spus nimănui, iar în timpul desfăşurării acestor evenimente nu părea să fi fost prezent în lumea aceasta.” (enunţ confuz din cauza unei litere „mâncate” – trebuia „nu păream”), „Mi-e teamă va de data aceasta v-aţi aventurat prea aproape” sau „În faţa mea se vedea din nou restaurantul, iar faţa restaurantului, exact în locul acelei entităţi…” (unde lipseşte un cuvânt – trebuia în faţa restaurantului”). Apoi amintim şi cele câteva şchiopătări cu iz puternic de pleonasm cum ar fi „Am intrat înăuntru.” sau „Am ieşit repede afară”, precum şi pasajul descriptiv preţios, cu o enumerare de manual ingineresc „Am simţit un fior rece pe spate, mâini şi în stomac.” Ceva mai apăsat vom menţiona unele derapaje care cer niţică revizie de gramatică şi un picuţ mai multă atenţie: „Putea fii sau „Putem creea.

Dacă autorul va da semne că poate progresa faţă de nivelul meritoriu dovedit până acum, se prea poate să devină una din aşteptatele peniţe sefiste de pe la noi. Potenţialul, credem noi, nu-i lipseşte. Îi dorim spor la treabă, căci e nevoie de lectură acerbă şi exerciţiu asiduu de condei.

Indiscutabil, cea mai densă expunere nautilă a lunii vine abia la final, cu „Hiperboreea”, de Alexandru Ioan Despina, autor care, după câteva dădăceli ce au părut a nu-i cădea tocmai bine, dovedeşte că poate cu mult mai mult decât ce ne-a oferit până acum.

Mi-a plăcut îndeosebi modul în care e abordat personajul cheie, adică extraterestrul (tema SF a contactului). Învăluită în mister, fiinţa aliană are însuşiri de „sburător”, semănând în mare măsură creaturilor vampirice şi, către finalul primei jumătăţi a expunerii – cea din punctul de vedere omenesc – ea capătă dimensiuni luceferiene („el să-mi pătrundă în casă şi-n gând”). Întreaga zicere iscă întrebarea dacă toate aceste mituri nu au, până la urmă, rădăcini dincolo de lumea noastră.

Spiritul cu totul neaşteptat al transpunerii ipotezei extraterestre extinse în formă literară şi muzicalitatea expunerii, ce capătă uneori accente prozodice („cele două faţade difuze ale aceleiaşi existenţe confuze”, „am tresărit în vis şi ca prin vis, într-un vals fără sfârşit”, „insolentă, insolită şi indolentă, scabroasă şi scârboasă”) nu pot fi umbrite de cele câteva mici erori de punctuaţie (virgule lipsind, în „Însă la venirea dimineţii veşnicia s-a sfârşit”, după „dimineţii” sau în „Până ce, într-un târziu am ajuns în locul în care…”, după „târziu”) sau de tastare („tema” în loc de „teama”).

Aş insista totuşi asupra unui enunţ ce poate fi înţeles greşit de un cititor prea grăbit: „aveam această meteahnă supărătoare de-a nu mă putea cufunda în deplinătate nici în reverie şi nici în realitate”. Aici, „deplinătate” poate fi interpretat ca făcând parte din enumeraţie („nu mă puteam cufunda în deplinătate, în reverie şi în realitate”). Pentru a evita cufundarea „în deplinătate”, lipsa virgulelor (cum este, din fericire, cazul în text) nu e suficientă. Problema se rezolva simplu printr-o formulare de genul: „aveam această meteahnă supărătoare de-a nu mă putea cufunda pe deplin nici în reverie şi nici în realitate”. În două situaţii, formulările folosite de autor mi-au părut redundante. De exemplu, în „când de fapt muream, cu fiecare respiraţie ce-mi otrăvea plămânii, cu fiecare sunet ce-mi pângărea conştiinţa şi fiecare imagine ce-mi înşela fiinţa, eu muream!”, sublinierea de final putea foarte bine să lipsească. Repetarea aceluiaşi verb („muream”), mai ales în formă exclamativă, introduce în expresie un patetism inutil. Încă şi mai redundantă e formula „mă strigă şi cheamă”, care, în această formă, frizează pleonasmul.

Conchidem în privinţa domnului Alexandru Ioan Despina că şi-a revenit şi este pe drumul cel bun.

Societatea Romana de Science Fiction si Fantasy

„Praf”, de Costin-Florian Miron, deschide în 3 octombrie seria de proză a lunii publicată de SRSFF. În ciuda scriiturii bune, apreciem că textul nu poate fi numit, totuşi, povestire, căci totul s-ar rezuma la o înşiruire de tablouri postapocaliptice, destul de vag interconectate, şi numai la nivel imaginativ. Am rămas cu senzaţia că e vorba, la urma urmei, de un fragment. Aşteptăm şi restul edificiului, spre a ne putea pronunţa. Greşeli? Rare. Cea mai vizibilă este repetiţia „în cazul în cazul”, aşa că nici nu merită să le pomenim.

La 4 octombrie, SRSFF ne surprinde postând în rubrica sa „Autor X” textul „Scop final”, al Lilianei David. Ne surprinde pentru că e vorba de un text mai vechi al autoarei (apărut iniţial în numărul din ianuarie, anul curent, al revistei NAUTILUSiat-o, despre care noi am făcut vorbire în articolul „Speculaţiuni pe zăpadă” chiar pe 1 februarie), domnia-sa reuşind de atunci să dovedească o reală dorinţă de a se implica şi de a progresa. Nu vom reitera cele spuse atunci. Vom aminti însă că o anumită eroare de punctuaţie, pomenită de noi cu prilejul acelei intervenţii, se regăseşte şi în forma publicată de SRSFF, motiv pentru care presupunem că Liliana David a trimis fişierul către redacţie cu circa nouă luni în urmă…

Cea dintâi rafală de proză a SRSFF se încheie la 5 octombrie cu „Sachel nerdu, Nerdu, NERDU!”, de Ben Ami. E o lucrare paradoxală, căci nu valoarea în sine este problema aici, ci faptul că textul merita o revizie atentă de final şi/sau o muncă atentă de redactor. În ciuda acestor lipsuri, care au împestriţat povestirea cu erori („dealtfel”, „metrii”, „cine sǎ il fi dat”, „ochi albaştrii”, „voştrii”), manipulări incorecte ale virgulei (în „Încǎ de la opt ani ştiind cǎ terranii erau prizonierii propriei fiziologii…”, de exemplu, era necesară una după „ani”) sau expresii incerte („marşuri ale adolescenţei, în care culegeau (??) planeta de monştri” sau „cu capul prins între podurile palmelor” – expresia este „în podul palmelor”), Ben Ami rămâne cel mai valoros promotor autohton al (sub)genului hard-SF. Scriitura mă duce cu gândul că e totuşi o piesă mai veche. Autorul însuşi spune că ea a trecut şi prin AtelierKULT. Nu putem furniza detalii, întrucât n-am reuşit să dăm de firul poveştii pe numitul atelier.

PS: Un punct de vedere mai detaliat despre text (pe care nu-l împărtăşesc decât într-o mică parte) ne dă Ionuţ Baciu, în articolul Cuiburi hexagonale, publicat în recentul număr al magazinului HELION ON LINE. Orgoliosul Ben, care nu abandonează lupta chiar dacă nu i-a mai rămas aproape nimic de câştigat, îi dă, în aceeaşi zi, replica.

La 11 octombrie, SRSFF ne oferă în rubrica sa de proză o restituire. Povestirea „Sfidarea”, de Mihail Grămescu, a aparut în cursul lui 2011 şi în revista NAUTILUS, mai exact în numărul din 1 aprilie – aici. Şi pentru că am vorbit deja despre ea, în articolul „Capriciu de april”, nu mai revenim. Observăm doar că, pe măsură ce activitea de publicare e tot mai intensă (comparativ cu anul scifient 2010-2011), creşte şi numărul textelor reluate. Dacă voi avea vreme, am să fac un calcul, spre a vedea în ce măsură „sporul” de proză de acum se diluează în această soluţie a publicării repetate. Intuiţia îmi spune că n-ar fi, totuşi, niciun pericol.

Pe 19 octombrie, SRSFF publică „Timbrul”, de Victor Martin, un text în obişnuita manieră paradoxiană ( 🙂 I did it again!) a autorului. Dacă nu avem nimic a comenta despre limbă, căci afară de o ciobire mărunţică („Nu putem să lăsa oamenii”), n-am observat altceva (şi remarcăm grija autorului pentru formă), despre fond am putea spune mai multe, fiindcă am pătruns cu impetuozitate într-o realitate multiplă, în care două lumi sunt interconectate prin intermediul unui microscop pluridimensional, sfârşind prin revărsarea uneia în cealaltă. Cred că ideea de bază este legată de faptul că suntem incapabili să privim lucrurile din altă perspectivă. Altfel am observa că e lesne să găsim soluţii neaşteptat la unele din preocupările noastre cele mai importante, cum ar fi călătoriile interlumice, fiindcă unele din obiectele pe care le folosim în mod curent pentru procese banale (cazul microscopului) ne pot sluji de fapt pentru a ajunge acolo. În acelaşi timp, autorul repune în discuţie problematica modului neaşteptat în care ne influenţează tehnologia de ultimă oră – microscopul pluridimensional este o unealtă recentă, iar noua realitate descoperită cu ajutorul lui năvăleşte peste cele două observatoare, speriindu-le.

21 octombrie este ziua în care apare în rubrica de proză a SRSFF povestirea „Infestat”, de Diana Alzner. Este povestirea care, în pofida unui subiect ce nu se află în centrul ariei mele de interes, mi-a lăsat o puternică impresie. Diana Alzner este o autoare care ştie ce se întâmplă în registrele sensibile ale trăirii şi, mai ales, ştie să găsească modul de a împărtăşi asta celor ce o citesc. Dacă stilul este unul absolut remarcabil (umbrit în treacăt de un oltenism„hârletele” – folosit nu în dialog, unde putea fi acceptat, ca o caracteristică a personajului vorbitor, ci în naraţia de autor, la persoana a III-a), consistenţa intrigii, mai cu seamă din considerente de coerenţă informaţională, se diluează. Faptul că personajul central, profesorul de biologie, şi chiar Dana, tânăra doctoriţă, scapă atât de mult timp necontaminaţi, în mijlocul unei epidemii de o extremă virulenţă, nu este tocmai credibil. Oricum, această rezistenţă imunitară cu totul remarcabilă nu este motivată decât cel mult vag, indirect, căci toate precauţiile igienico-sanitare luate de cei doi, în special de Dincă, se dovedesc, până la urmă, inutile. De pildă, evitarea apei din surse freatice ar fi putut justifica rezonabil rezistenţa lui, dar autoarea renunţă şi la această ultimă pârgie din plot numai pentru a construi un final. În privinţa corectitudinii, povestirea poate obţine calificativul foarte bine. Ar fi putut obţine maxim dacă, în formula „Ei, Lina-Şchioapa, nu va lua boala.”, nu am avea ceva suspiciuni în privinţa modului în care este folosită punctuaţia.

La rubrica „Autor X”, în data de 28 octombrie, SRSFF publică „Poarta fluturelui”, de Daniel Haiduc, „un fragment din ceva mai lung”, cum însuşi autorul mărturiseşte într-un comentariu. Faptul că avem în faţă un fragment din ceva mai mare e cât se poate de vizibil, mai ales din viteza cu care se derulează evenimentele, trăirile, tipică mai cu seamă romanului sau nuvelei extinse. Vom reţine ca atuuri ale autorului atenţia pentru limbă şi stil, în ciuda câtorva erori de tastare scăpate necorectate („tinerii care a crescut”, „manevrele care pe care le-aş face”, „lângă o duzină o duzină de alte brăţări”), care nu pot însă ştirbi nimic din meritele sale. Textul păcătuieşte însă printr-un anume exces descriptiv, care dezechilibrează amalgamul lume-personaje-intrigă, părtinind vizibil primul dintre cele trei elemente. Dezvăluirea de final, că planeta Chrysalis acceptă numai rezidenţi ce sunt capabili să răzbată prin labirintul propriilor emoţii, vine destul de încet ca să destrame progresiv curiozitatea cititorului, deşi o asemenea filtrare promite o lume cu adevărat interesantă, care pare să fie, de fapt, personajul principal. Deşi scrisă atent, piesei îi lipseşte ceva esenţial: tensiunea credibilă. De aceea, ea rămâne în atenţie numai cu mare greutate.

Pe 31 octombrie, SRSFF mai trage o dată. Lovitura se numeşte „Caietele lui Filip” şi poartă semnătura lui Călin Sămărghiţan. Plusurile acestei ultime zvâcniri de octombrie din rubrica de proză a SRSFF sunt grafia atentă, aproape fără greşeală (am reţinut doar o mică ciobire, „…înte vis şi realitate…”, plus câteva mici accidente de punctuaţie, gen „…pe care nicio minte, oricât de sofisticată n-ar fi putut-o explica.”, unde lipseşte o virgulă după „sofisticată”) şi ideea: trecere a personajului central într-o stare a conştiinţei mult mai cuprinzătoare decât cea omenească, incompatibilă însă cu viaţa, care trimite la acele experienţe de decorporalizare din literatura ezoterică. Aşa cum comenta un cititor, piesa este însă inconsistentă în privinţa intrigii şi a mizei. Cu toate astea, apreciez că textul reuşeşte totuşi să lase, în forul interior al lectorului, câteva ecouri, dar la nivele ceva mai subtile decât cele consacrate simplei plăceri de a citi.

SFera Online

Spre marele nostru regret, luna octombrie n-a fost una de bun augur pentru SFera Online, fiindcă rubrica de ficţiuni nu a adus nimic în plus. Aşteptăm o redresare în noiembrie şi, negreşit, o alta în luna cadourilor.

HELION ONLINE

HELION ON LINE, ieşit la rampă în ultima clipă, căci a apărut în chiar ultima zi a lunii, contribuie la zestrea de ficţiune cu două piese. Prima dintre ele, „Piaţa Traian”, de Mircea Pora, e un text încărcat de dragoste pentru faimoasa locaţie timişoreană. Cuvintele, plutind în rotunduri prin inima inimii mele, mi-au amintit locul acela şi aş fi vrut, cât aş fi vrut!, să văd, pe loc, timpul prezent prelingându-se printre zidurile vechi… Smulgându-mă din reverie, n-aş putea însă evita o întrebare: dacă fantasticul (fabulosul?) umple de-a dreptul poetic povestea, fără însă a se transforma câtuşi de puţin în fantasy, iar în scintificţiune încă şi mai puţin, de ce se află, totuşi, aici, în rubrica Laborator SF, această altminteri valoroasă izbucnire literară?

În altă ordine de idei, şi mai presus de arta cu care Mircea Pora mânuieşte, neîndoielnic, cuvintele, ici-colo s-au strecurat câteva biete accidente de punctuaţie, pe care, spre a fi consecvenţi nouă înşine, le vom exemplifica. Să luăm, pentru început, fraza „Două mari biserici fac ca pentru muritori, iarna să pară mai uşoară.” În topică normală, ea ar fi sunat astfel: „Două mari biserici fac ca iarna să pară mai uşoară pentru muritori.” şi e uşor să deosebim cele două propoziţii, o regentă („Două mari biserici fac”) şi o completivă directă („ca iarna să pară mai uşoară pentru muritori.”). Cum în text topica e niţel inversată, pentru a evita abandonarea virgulei între „predicat” şi „complementul său direct”, considerăm că trebuia, totuşi, o virgulă după „ca”. La fel credem că stau lucrurile şi în „Îi spun umbrei mele că până acum, am vizitat mult prea multe muzee şi mult prea puţine grădini.”, unde s-ar fi nimerit o altă virgulă după „că”. În „adresându-se, nu se ştie cui”, virgula este însă în plus… Alte probleme nu sunt, cu excepţia inevitabilei (în textul literar românesc a devenit lege!) erori de tastare: „te sinţi bine”.

Cea de-a doua povestire a lunii oferită de HELION ON LINE poartă titlul „Dacă Adam n-ar fi muşcat din măr…” şi aparţine lui Mircea Boboc. La prima citire, aş considera piesa ca pe un fel de mitologie alternativă, căci ea imaginează, în manieră „what if”, despre ce ar fi fost vorba în vechiul testament dacă Adam ar fi rezistat ispitei. Nu m-aş grăbi să aşez textul în zona fantasy. Aş pune-o mai repede în acel teritoriu incert, de graniţă. Mai ales că scriitura mi s-a părut a nu rezona „magic” în conştiinţa mea, pe alocuri apărându-mi chiar preţioasă şi, în general, niţel cam descriptivă, spunând în loc să arate. Salut cu respect grija pentru scrierea corectă. Nelipsita eroare de tastare însă am găsit-o: „s-o facă pe-a înţeleptul”. Se prea poate, totuşi, să nu fi fost îndeajuns de atent… 😉

GAZETA SF

Lista celor nu mai puţin de 8 texte oferite de Gazeta SF începe cu parabola „Relaţii diplomatice”, semnată de Florin Pîtea. Construită pe calapodul schiţei „Telegrame”, de I.L.Caragiale, dar ironizând alte metehne decât cele atacate de ilustrul dramaturg, parabola îmi pare a pune sub semnul întrebării validitatea generală a criteriului de rentabilitate, ce stă la baza tuturor judecăţilor de valoare politicească ale lumii noastre tot mai pusă pe chiverniseală. Citit plăcere. Nu ştiut piesa restituire. Binevenită oricum.

Despre „Blestemata pisică neagră”, de Ştefan Ciobanu, am vorbit mai sus, în deschiderea comentariilor nautile. Nu mai revenim. Precizăm doar că vom contabiliza piesa la pomenita revistă, scăzând-o din visteria Gazetei SF. Şi că suntem nedumeriţi pentru ce anume e trimisă o povestire spre publicare în mai multe locuri simultan, căci nu credem, totuşi, nici în ruptul capului, să avem în persoana autorului un biet alergător pentru notorietate.

De un text inedit, mai cu seamă prin tema mistică, am avut parte în „Umbrele Transilvaniei”, de Alexandru Dan. Dincolo de semnificaţia morală, trimiţând la o tradiţie creştină având rădăcini vechi, ce se pierd în adâncurile Evului Mediu, povestea nu excelează, totuşi, ca literaritate. Nici nu m-aş grăbi s-o aşez în rândul producţiilor fantasy, căci îmi pare mai repede ancorată de vechile poveşti cu fantome, intrate în domeniul literaturii culte mai cu seamă în perioada romantismului. Aş aşeza-o, până la urmă, pe poliţa cu texte de graniţă, după cum le defineam cândva. Despre corectitudine nu avem de zis decât că puţinele erori (gen „decât al cel al nopţilor”) sunt derapări cu totul lipsite de importanţă, motiv pentru care asigurăm pe autor de întraga noastră preţuire.

Următoarea piesă este partea a III-a din „Atacul”, de Alexandru Ioan Despina, lucrare care, nici de astă dată, nu reuşeşte să depăşească un nivel destul de scăzut. Povestea rămâne cantonată în încâlceala aceluiaşi conflict armat haotic, personajele nu-şi găsesc adâncimea lăuntrică şi rămân simple siluete fenomenologice, iar lumea pare făcută din cioburi, cel mai adesea fără nicio legătură între ele, dând astfel impresia de dezarticulare şi neaducând cititorului o prea mare satisfacţie literară. La această senzaţie de deşert contribuie şi unele defecţiuni de stil, la care autorul mai are încă mult de acumulat, căci nu pare a fi aproape de cristalizarea sa, în ciuda faptului că, uneori (nu şi acum), reuşeşte texte remarcabile. M-aş opri asupra câtorva exemple. Iată mai întâi o enumerare de expertiză medico-legală, pe cât de inutilă, pe atât de distructivă imagistic: „înjurând de mama focului ştiuleţii ce-l loveau în piept, burtă ori între picioare”. În dorinţa de a fi exhaustiv, expeditiv şi sintetic, autorul face risipă de termeni anatomici, când ar fi fost suficient să ne spună că, în vreme ce gonea, ştiuleţii îl împungeau peste tot pe protagonist, el simţindu-se jenat mai cu seamă de cei care se izbeau, când şi când, în zonele sale sensibile, provocându-i senzaţii dureroase, fără nicio legătură cu Eros. Un alt aspect pe care-l consider antiliterar este eterogenitatea disonantă a limbajului folosit uneori. În „La un moment dat am observat nişte gambe colbăite alergând spre noi.”, adjectivul „colbăit” (un termen rustic) disonează vădit în compania restului de cuvinte din context, care au lăsat asupra mea impresia unei declaraţii date în faţa procurorului. Tocmai în regulă nu mi s-a părut nici formula „pădurea este mai deasă şi mai întunecată, iar salcâmii trec în sălcii, mesteceni şi plopi”, unde verbul „a trece” trimite la un transformism de carton, încercând să metaforizeze inutil un pasaj descriptiv, a cărui menire este întotdeauna aceea de a clarifica lucrurile, uşurând procesul de recompunere a lumii şi faptelor în imaginaţia cititorului. Era mai nimerită o formulare frustă, gen „salcâmii lăsând loc sălciilor, plopilor şi mestecenilor”. Afară de folosirea uneori stângace a procedeelor de stil, textul are şi câteva alunecări logice. În pasajul în care ni se face vorbire despre goana prin lanul de porumbi, de pildă, înţelegem că acest lucru se făcea cu o anume precauţie. Însoţitorul personajului narator se dezice însă de orice prudenţă şi foloseşte pe neaşteptate o armă de foc, trădându-şi, astfel, inutil prezenţa, eventual chiar şi poziţia. Asemenea reacţii diluează semnificativ coerenţa caracterială, aruncând personajele într-o zonă a derizoriului. În „…Roland i-a spus lui Halstein să le trimită un mesaj militarilor, ordonându-le să sosească dezarmaţi la vila francezului.”, avem parte de o situaţie încă şi mai stranie. Cine ar lua în serios un astfel de ordin într-un teatru de operaţiuni, în care orice deplasare implică un risc major de angajare directă a inamicului? Şi care comandant şi-ar propune să-şi expună trupele, riscând astfel să rămână fără resursa sa cea mai importantă şi să piardă? Toate aceste sângerări narative nu fac decât să topească, încet şi sigur, potenţialul de veridicitate al poveştii, lăsând pe cititor cu senzaţia că textul încearcă să-i vândă gogoşi. Ce motiv ar avea el să le accepte? Dincolo de cele zise, alte erori mărunte (alăturări pleonastice, ca în „o să se întoarcă înapoi”, virgule lipsă, ca în „După câteva clipe am început să auzim frunzele foşnind.”, unde trebuia una după „clipe” sau tastarea greşită din „să se uităm”) nici nu mai contează. Sugerăm autorului să finalizeze lucrarea (atenţie! nu s-o întrerupă, ci s-o ducă până la capăt), considerând materialul astfel rezultat doar baza pentru o viitoare expunere. Regândită din temelii.

„Gliese”, de Florentin-Ionuţ Haidamac, cea de-a cincea povestire din al doilea cluster autumnal al Gazetei SF, este dovada evoluţiei consistente a autorului, căruia îi urăm să o ţină tot aşa. Piesa are nerv, are tensiune şi o atmosferă de pulp-fiction care-i aproape imposibil să nu placă. Dar are şi câteva scăderi, destul de importante spre a şubrezi eşafodajul. Cele mai importante mi s-au părut cele de ordin ştiinţific, fiindcă, în câteva rânduri, autorul n-a meditat suficient asupra datelor expuse. „O planetă aflată în constelaţia Lira ce pare a nu avea o mişcare de rotaţie în jurul axei sale, fiind blocată permanent cu o faţă întunecată şi una luminoasă.”, ne spune, de pildă, domnia-sa. Verbul „a părea” vine aici ca o salvare, disculpând zicerea de ocolirea faptului elementar că planetele sau sateliţii care au aceeaşi faţă îndreptată către astrul în jurul căruia orbitează nu sunt lipsite de mişcarea de rotaţie în jurul propriei axe, nu sunt blocate, ci au perioada de rotaţie egală cu cea de revoluţie. Cel mai notoriu exemplu este cazul Lunii, care ne arată mereu aceeaşi jumătate, ascunzând-o veşnic pe cea opusă. Încă şi mai deviantă apare afirmaţia că planeta Gliese primeşte „cam o treime din energia stelei pitice roşii în jurul căreia orbitează”. Aşa ceva este cu totul imposibil, fiindcă cea mai mare parte din energia radiată de o stea nu ajunge pe planetele ce orbitează în jurul său, ci se pierde în spaţiu. Spre exemplu, considerând că distanţa Soare-Pământ este de 150.000.000 kilometri, iar raza Terrei este de 6400 kilometri, energia maximă posibil a fi captată de planeta noastră este abia 1/2197265625 din energia radiantă ce ajunge la această distanţă (1368 W/m2). Adică muuuuuult sub o treime. Am rămas nelămurit şi de afirmaţia generalului Turnero cu privire la fiinţele de pe Gliese: „Sunt încă ascunşi în întuneric şi nu-i putem fotografia”. Şi totuşi, se poate… Alte mărunte greşeli (ca „măsii”, care se repetă sistematic, din păcate, sau „înafara”) conteză mai puţin…

Am găsit în „Cazul doamney Fly”, de Teodora Gheorghe, un text de literatură făcută cu vârful inimii, lăsând pe hârtia parfumată cuvintele ca pe nişte zvâcniri. N-aş scrie astfel despre un text care nu mi-a plăcut. Ceea ce n-aş putea să fac însă nicicum este să aşez piesa pe tărâmul ficţiunii speculative, fiindcă e un alt fel de fantastic, aducând a Casares, niţel a Borghes, poate şi a Le Clézio. Aşteptăm pe autoare cu o poveste bine ancorată în regatul ficţional pe care-l slujim. 🙂

„Doamna cu pisica albă”, de Cătălina Fometici, mi-a amintit cumva de scrisul lui Mircea Eliade şi de unele povestiri cu iz gotic, în care descrierile de interior joacă un rol de seamă. Lumea poveştii e bine făcută. Aproape la fel de bine stau lucrurile şi cu personajele, cărora le-ar fi trebuit totuşi ceva mai multă densitate, lucru uşor de realizat dacă atitudinea lor faţă de obiectele din jur nu ar fi fost preponderent contemplativă. Intriga, acumulată gradat până aproape de final, pare apoi uşor accelerată, lăsându-mi impresia că autoarea a vrut să scape cât mai repede de apăsarea poveştii pe care a început-o cu grijă, cu delicateţe. Despre româneasca autoarei nu merită să vorbim, ci ne rezumăm la a-i transmite pe această cale toate felicitările.

„Vremuri tainice”, de Aurelia Chircu, e un text ce riscă să rămână la stadiul de promisiune. Atmosfera pare una de film apocaliptic cu buget redus, iar scrierea literalmente neglijentă („înafara” (de mai multe ori), „fiindcă l-ar interesat”, „chiştocurile”, „creia”, „amintească cât”, „pe care se încă se mai distingea”), trădează lipsa revizuirii. Sunt totuşi semne că autoarea poate mai mult. Aşteptăm ca ele să se adeverească.

La rubrica de debut, am avut parte, prin „Povestea pe care nu o ştie nimeni”, a Alexandrei Niculae, de o rescriere a istoriei omenirii, de la Facere şi până în prezentul cel decăzut. Decadenţa prezentului îşi face din păcate loc şi prin cele câteva lunecări de limba română (exemple: „cel mai mare dintre fii săi”, „al doilea dintre copii săi”, „dureros de nefirească fu întemniţarea arhanghelului, încât zguduii carnea de ţărână a creaţiei”), umbrind un text care altfel ar fi fost nu excelentisim, cum îl califică, amical, în comentariile lor, unii dintre cititori, ci suficient de consistent spre a ne da speranţe în privinţa autoarei…

Piesa de la rubrica MAINSTREAM, „Crăiasa netului”, de Florin Dan Prodan, are legături subtile cu domeniul spec-fi. Ea face trimiteri la ideea de virtualizare, la existenţa unilaterală a personalităţii în virtual ori la comunicaţiile globale, inclusiv prin cosmos (deşi asta numai în treacăt, pe final). În acelaşi timp, textul se lasă şi spre o serie de alte teme (temeri?) contemporane, căci m-a făcut să mă duc cu gândul la manipularea mulţimilor cu ajutorul media, la substituirea realităţii printr-o construcţie iluzorie, din care doar unii au de câştigat, la folosirea joasă a valorii în scopuri mercantile (căci personalitatea bine primită de mase [se] vinde!!!), la impactul greu de apreciat al tehnologiei asupra societăţii, la raportul dintre valorile unei societăţi şi înclinaţia ei spre răbufniri violente şi mă opresc aici, nu înainte de a remarca faptul că toate astea sunt arhivate în nici o mie de cuvinte.

În privinţa limbii, aceasta este chiar bine stăpânită, deşi uneori formulele capătă vagi tonuri de preţiozitate (înclin să cred însă că şi asta face parte din atmosferă), iar greşelile sunt puţine şi au toate iz de „typo” (gen „a o putea-o” sau „forumurile ţi-au triplat”, în loc de „şi-au triplat”). Lor li se adaugă una sau două armonii cacofonice (cum ar fi ca ceva”), dar toate sunt numai firave derapări de condei grăbit, incapabile să dilueze densitatea ideilor.

Aş aprecia că textul, prin temele către care aruncă raze, ar fi putut să stea cu fruntea sus în regatul ficţiunii speculative. Îl voi încadra la producţii de graniţă.

Mărturisire de final

Ar fi bine de spus la sfârşit că am judecat inegal. Pe unii autori mai cu indulgenţă (Cătălin Cofaru, Ioana Vişan, chiar), pe alţii mai cu asprime (Alexandru Despina, fiindcă vreau cu tot dinadinsul să-l supăr, 😉 Cătălina Fometici, Ben Ami, Diana Alzner). Vreau să precizez că am apăsat mai tare acolo unde am crezut că se poate mai mult. Asupra scrisului Ioanei Vişan am să fac însă, în treacăt, o observaţie: este o mare diferenţă între calitatea muncii sale din recenta apariţie în volum (mă refer aci la povestirea „Plimbarea de dimineaţă a Domnişoarei Vu”, apărută la Millennium Books în antologia „Steampunk. A doua revoluţie”, prin grija lui Adrian Crăciun şi bunăvoinţa lui Horia Nicola Ursu), vizibil cizelată (în comparaţie cu versiunea timpurie postată în spaţiul AtelierKULT), cu o cerbicie demnă de un adevărat profesionist, şi scrierile domniei sale din mediul electronic, cărora, din păcate, nu le acordă aceeaşi atenţie. Oare cititorii virtuali sunt mai puţin pretenţioşi decât cei pe hârtie?

S-auzim şi de mai bine!

34 Responses to Recoltă de octombrie

  1. lili3d spune:

    Mulţumiri pentru materialul consistent.

  2. Multumesc, inca odata, pentru efortul si timpul pe care-l petreci si il cheltui pentru acest buchet de impresii.
    Ai facut din aceasta serie de articole un punct de reper in lumea autohtona a fictiunii speculative.
    Succes si putere de munca!

  3. […] păstorit şi muncit de Mircea Coman, numit în buletin (de blog vorbesc), Scifientland, a apărut articolul care biciuieşte şi ciopleşte (metaforic grăind) piesele creonate din domeniul ficţiunii speculative, apărute în ziarele […]

  4. Eugen Lenghel spune:

    Foarte incitantă munca de detectiv literar. Observ în ultima vreme disponibilitatea autorilor de a profita de spaţiul online ca de un instrument de marketing, foarte adecvat dealtfel. Reversul medaliei, este că sunt din ce în ce mai puţin dispuşi să anunţe că textul trimis spre publicare nu este la prima apariţie.
    Tendinţa arată că începe a se stabili o regulă, nu prea interesantă pentru redacţii.
    Vom încerca să fim mai ageri, noi înşine.
    Mulţumim încă o dată!

  5. Ben Ami spune:

    Multumesc foarte mult, ca si altadata, cu mentiunea ca NICIODATA n-o sa-mi corectez singur greselile de ortografie. NU POT! si nici nu stiu…
    Daca cineva se mai ofera din cand in cand, e ok. Insa, deocamdata, n-o face nimeni, asa c-o sa continui cum pot.
    Altfel de trageri de urechi ma ajuta, fara absolut nici o indoiala, insa greselile de tastare, ortografie… imi pare rau.
    Si nu e proasta crestere, ci o neputinta recunoscuta DE FIECARE DATA!
    Multumesc foarte mult, nu uita asta!

    • mirco67 spune:

      Nu e numai problema ta, Ben… Poate că revistele noastre online ar avea nevoie şi de niţică „redacteală” mai acerbă. Numai că e o muncă de chinez corectarea asta. Şi necesită şi o corespondenţă cu autorul, pentru că orice modificare într-un text literar e bine să se facă numai cu acordul său.

  6. HecateMirage spune:

    Multumesc frumos! 🙂

  7. Vă mulţumesc pentru atenta dvs. critică. De supărat, poate altădată…

    O mică precizare: autorul articolului intitulat Cuiburi hexagonale se numeşte Ionuţ Baciu şi nu Camil Baciu.

    Numai bine.

    • mirco67 spune:

      Aşa este. Camil e altul… 🙂 Stimate prietene, în ultima vreme, am tot mai des impresia că mintea mea se împarte uneori în prea multe felii… Va sfârşi prin a se dezintegra, sau prin a deveni mai comprehensivă, căci ce nu te omoară te face mai puternic… Am să corectez. Mulţumesc.

  8. Va multumesc pentru timpul acordat lecturarii textelor si analizarii lor in detaliu. Opinia dumneavoastra este foarte importanta atat pentru autori, cat si pentru noi, cai care facem selectia textelor.

  9. Alexandru Dan spune:

    Multumesc mult pentru aprecieri! Mult succes!

  10. Teodora Gheorghe spune:

    Multumesc mult pentru cuvintele frumoase. 🙂 Intr-adevar, nu m-am incadrat in fictiunea speculativa, dar voi cauta sa ma apropii mai mult de spiritul revistei.

  11. alexander spune:

    va multumesc pentru lecturarea povestirii, care este de la un cap la altul scrisa cand aveam 17 ani, undeva prin 1997. am vrut sa o public pentru ca mi s-a parut ca sta in picioare. si da, pe atunci lecturam ”almanahele” anticipatia. 🙂

  12. Bravo, domnule Mircea, inca o data! Regret ca Sfera nu a fost prezenta, dar nu eu decid. Mi-a placut evolutia domnului Despina, se pare ca dadacirea i-a prins bine. Sincere felicitari! Ben Ami in schimb se scuza ca o fata mare, la talantul pe care il are daca ar da dovada si de mai multa seriozitate, ce lucruri frumoase ar iesi… Un pahar de vin in cinstea voastra de aici, de peste Atlantic!

    • mirco67 spune:

      Mulţam de închinare, stimate domn! În privinţa lui Ben, e un tip mult mai polivalent decât pare. Deşi nu m-aş putea ridica la nivelul lui de „multitasking”, îl înţeleg. Probabil că, dacă ar trăi din scris, textele lui ar arăta cu totul altfel. Dar noi (unii din fandomul românesc, între care şi eu) nu le-am mai vedea, căci am locui în ţări diferite… 🙂

      • Ben Ami spune:

        nu ma mai barfiti 🙂 sunt atat de „multitasking” ca in ultima vreme am trait cu branza si oua contra… cules mere, strans nuci si lectii de atletism la copii de 9-10 ani. ma transform inca odata, la naiba 🙂
        nu e vreme de scris pentru ca am si innebunit un pic si vreau sa-l „pacalesc” pe primar sa ma lase sa dau drumul la un proiect de mini-centru-olimpic cultural-artistic-social-sportiv-traditional… evident, ceva SF chiar si pentru cei din Bucuresti. si oricat m-ar ajuta preotul, directoarea scolii si… altii (de prin alte… universuri) trebuie mai intai sa implementez ideile in mintea lor. da’ si daca iese…
        asa ca va multumesc de pomenire. bine ca nu e vesnica pomenire! 🙂

      • mirco67 spune:

        Te lupţi încă, te tot lupţi cu morile de vânt, stimabile… 🙂 Măcar de-ar mai fi şi alţii…

      • Ben Ami spune:

        problemele iesite din comun cer rezolvari pe masura, si-as minti daca n-as recunoaste ca universul Science Fiction nu m-a scos din necaz de multe ori pana acum. conditia sa-ti iasa e sa gasesti OAMENI care rezoneaza la problemele altor OAMENI… sa fim serioasi… cei care acumuleaza pana cand acumuleaza? daca nu-i intreaba nimeni de sanatate… de unde sa le vina ideea ca mai exista si alti oameni pe pamant?
        treaba ta e sa-i faci atenti, sa-i tragi de maneca, sa le dai „palmi ude”, sa-i intalnesti. ca un fel de manager de suflete 🙂
        si daca nu iese… n-a fost sa fie, da’ si daca iese 🙂

  13. […] Fly”, de Teodora Gheorghe, e o piesă asupra căreia nu mai insistăm, fiindcă am abordat-o în „inventarul” din octombrie. Ne-am bucura totuşi dacă povestirile publicate atât de recent n-ar mai fi […]

  14. […] de Victor Martin, publicată tot la SRSFF în octombrie 2011 (despre care noi am vorbit în postul „Recoltă de octombrie”). În ciuda acestei similitudini, povestirea are personalitatea sa şi reuşeşte să stea binişor […]

  15. […] de Victor Martin, publicată tot la SRSFF în octombrie 2011 (despre care noi am vorbit în postul „Recoltă de octombrie”). În ciuda acestei similitudini, povestirea are personalitatea sa şi reuşeşte să stea binişor […]

  16. […] al magazinului HELION ON LINE (iat-o), iar noi am făcut vorbire despre ea în cronica noastră „Recoltă de octombrie”, pe care, dacă doriţi, o puteţi (re)citi. Prin urmare, nu vom mai spune altcum decât deja am […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: