Spec-Fi în apus de vară

Cantitativ, finalul de vară s-ar fi înscris în tendinţa crescătoare a ficţiunii speculative de la noi, căci numărul textelor publicate a depăşit cifra 20. Ar fi fost, cu siguranţă, cea mai bogată revistă lunară de asemenea proză a anului scifient în curs. N-a fost să fie, căci HELION ON LINE şi Gazeta SF au dispărut. Sperăm că doar pe moment.

Noi începem, ca de obicei, cu…

Numărul 43, pe luna august, al revistei NAUTILUS îşi începe rubrica de proză cu „Copacul”, sub semnătura Lilianei David, prezenţă ce a devenit o regulă în paginile publicaţiei, de la începutul anului 2011 şi până în prezent (răstimp în care i-au fost găzduite zece povestiri şi un articol). Avem parte, de astă dată de o abordare a temei postapocaliptice, căci cadrul întâmplării îl constituie un Pământ pustiit, unde mecanismele de adaptare au dus la apariţia unui biotop straniu, bipolar, alcătuit numai din oameni şi arbori consumându-se reciproc. Eu, unul, nu cred că o asemenea stare ar fi viabilă, aşa că am rămas doar cu atmosfera de sfârşit de lume a poveştii. Care mi l-a reamintit, din nou, pe Rosny Aîné.

A doua povestire a lunii oferită de NAUTILUS are darul să lase în urma sa întrebări adânci. „Spira”, de Nan Florian, este, în ciuda măruntelor greşeli, o piesă de om cu condei, despre care nu are rost să vorbim prea mult, fiindcă ea vorbeşte de la sine. Păcat doar că autorul a ataşat la mail, după cum el însuşi mărturiseşte, un fişier mai vechi, neşlefuit suficient. Chiar şi aşa, se vede prea bine ascuţişul peniţei. Sper că vom mai avea bucuria unor texte din partea domniei-sale. Unele periate atent… 🙂

NAUTILUS ne dă şi prilejul reîntâlnirii cu Alexandru Ioan Despina, semnatar al povestirii „Eternitate”. Celălalt Alexandru, mult diferit de cel din numărul trecut. Regăsim afinitatea sa pentru atmosfera sumbră, încărcată de straniu, pentru registrele grele, întunecate, mistice. Regăsim toate astea într-o formă îmbunătăţită radical, deşi, ici colo, se mai ivesc mici accidente de punctuaţie, ca în „…fără să-l fi rostit înainte cuvântul mi-a venit pur şi simplu în minte.”, unde ar fi trebuit o virgulă după „înainte”, ori formulări grăbite şi nedescoperite la revizia finală („acelaşi lucruri”, „capătă în mintea consistenţa unui amănunt”). Sunt însă atât de rare că n-au cum să facă aproape deloc rău… Îl aşteptăm pe autor cu un construct niţel mai amplu. A sosit vremea, zicem noi, pentru aşa o încercare. 🙂 Dar să nu cumva să se grăbească…

Calitatea scriiturii impune atenţiei şi pe cea de a patra povestire publicată în apusul verii 2011 la NAUTILUS. „Săracul Ben”, de Răzvan Ionescu, e tot o abordare postapocaliptică, bazată pe motivul omului rămas singur pe un Pământ pustiu, de pe care toţi ceilalţi oameni au dispărut misterios. Poate fiindcă, adolescent fiind, încercam uneori să-mi imaginez cum aş reacţiona eu însumi trezindu-mă singur pe lume într-o dimineaţă obişnuită a vacanţei de vară, povestea săracului Ben m-a prins. O găsesc meritorie, cu atât mai mult cu cât e vorba de un debut. Şi găsesc tare îmbucurător faptul că autorul pare să stăpânească bine şi limba în care scrie, fiindcă n-am dat decât peste greşeli tare puţine şi cu totul mărunte („binenţeles” în loc de „bineînţeles”, sau „paţial” în loc de „parţial”), şi care par gafe „de viteză”. S-ar cuveni poate să adăugăm şi o expresie cu sonoritate puţin nefericită („să facă câţiva”) dar, în rest, limba şi stilul merită felicitări, mai ales la un „debutant”. 😉

Societatea Romana de Science Fiction si Fantasy

În ultima lună calendaristică a verii, lista numelor de autori ai rubricii de proză de la SRSFF începe cu Victor Martin. Într-o formă cât se poate de îngrijită, în care n-am găsit decât o frază cu înţelesul niţel înceţoşat de lipsa unui cuvânt („diferenţa dintre un popor civilizat şi unul necivilizat este că [pe] indivizii poporului civilizat trebuie să-i convingi pe rând de prostia lor…”), „Tristeţea spiriduşului” se înscrie în registrul satirelor cu fundal fantastic la care autorul recurge adesea. Aş desprinde din text generalizanta idee că, într-o societate bântuită în aşa de mare măsură de spirite malefice, lupta de zi cu zi dintre bine şi rău devine o problemă eminamente personală, căci instituţiile ce ar trebui să fie de parte binelui sunt, în fapt, cele mai pervertite. Textul e unul care poate da oricui tonul câtorva meditări. Depinde numai de starea în care te găseşte începutul lecturii.

La data de 5 august, adică numai două zile după apariţia textului anterior, SRSFF ne prilejuieşte reîntâlnirea cu proza Ştefanei Cristina Czeller. „Cuminte, Cery!” este o povestire de vacanţă, bazată pe presupunerea, deja clasicizată, că lumea zeilor olimpieni ar putea, la urma urmei, să fie reală. E o lectură plăcută, strunită frumos în chingile unei scriituri disciplinate, cât se poate de corecte. Pentru care trebuie să mulţumim autoarei. Şi gazdelor sale.

17 august e data la care SRSFF publică un nou text semnat de Victor Martin. „Fântâna” e o construcţie greu de „aşezat” într-un teritoriu ficţional sau în altul. Mi s-a părut totuşi că din interiorul său răzbat ecourile temerii că, în final, prezentul nostru va sfârşi prin a rămâne izolat în deşertul absolut către care ne îndreptăm haotic, dănţuind prosteşte printre instituţii destructurate şi cetăţeni-sclavi, tot mai bolnavi de oarbă supunere. În ciuda lungimii sale, textul mi-a lăsat în suflet umbra unei amărăciuni consistente. În altă ordine de idei, deşi redactarea e mult mai îngrijită ca în alte rânduri, mai apar, din loc în loc, unele scăpări de grafie, gen „ţăranii, mahalagii sau proletarii”, unde era nevoie de forma de plural articulat a substantivului „mahalagiu” („mahalagiii”), sau „cel mai specraculos” (evident, trebuia „spectaculos”). Totuşi, genul acesta de satiră, pe care Victor Martin îl practică în ultima vreme cu tot mai vie fervoare, nu se numără între preferinţele mele.

„Dindurman şi pieile de ren”, de Sebastian Corn, publicată la 18 august în rubrica de proză a SRSFF, nu e un text despre care se poate comenta cu uşurinţă. Aşa că, spre a înţelege de ce, el trebuie citit. Neapărat. 🙂

Dincolo de atmosfera de basm, ţesută cu har de autor, aş cădea totuşi în prozaica realitate semnalând că, pentru locuinţele de gheaţă ale celor din zonele polare, dicţionarele de limbă română consacră termenul „iglu”, nu „igloo”, cum s-a folosit, nu ştiu de ce, în poveste.

„Boala adevărului”, publicată de SRSFF în 22 august, vădeşte în autor, Costin-Florian Miron, un fin observator al gesturilor mărunte, din care ştie să refacă ţesătura diafană a trăirii. În acest fel, textul său iluminează adevăratul personaj al poveştii, lumea, agonizând sub greutatea de plumb a unui totalitarism birocratizat, în care evoluează figuri umane stereotipe, ascunzându-se în fiecare clipă sub văluri de aparenţă compusă cu premeditare. Povestirea ar fi câştigat, fără îndoială, în valoare dacă, la o atentă revizuire, Costin-Florian Miron ar fi reuşit să elimine balastul stânjenitor al unor formule stridente. În „iar deşi mobila era demodată”, stângăcia e cât se poate de evidentă. Ea s-ar fi putut evita cu uşurinţă printr-o reformulare de genul: „iar mobila, deşi demodată…”. La fel de stângace este şi topica din „special pentru lucrătorii solicitaţi de multe sarcini de la ghişeele şi birourile statului” care se putea evita şi ea, la fel de uşor, printr-o reformulare ca: „special pentru lucrătorii de la ghişeele şi birourile statului, solicitaţi de multe sarcini…”. În câteva rânduri, nu multe, virgulele sunt mânuite precar, înceţoşând uşor curgerea lecturii, ca în „…pentru a pregăti consfătuirea de săptămâna viitoare iar acum se străduiau…”, unde era necesară o virgulă înaintea lui „iar”. Costin-Florian Miron este azi la limita unei scriituri de certă profunzime. Ca să treacă frontiera calităţii, are nevoie doar de exerciţiu. Scris mult şi lectură densă. Aşteptăm…

Cu adevărat agreabilă mi s-a părut povestirea „La o şuetă cu diavolul”, de Ştefana Cristina Czeller, publicată de SRSFF în 24 august. Fiindcă slujbaşii lui Lucifer au ajuns să-şi facă lucrarea diavolească pe faţă, Sorina, eroina poveştii, îşi vinde sufletul, cerând în schimb, cu totul surprinzător, ca lordul întunericului să reîntoarcă faţa Celui de Sus către omenire, iar ea, jurnalistă fiind, să fie în rândul întâi al evenimentelor, cu un interviu în exclusivitate, adus direct din ceruri. Textul de faţă şi cel al lui Sebastian Corn, atât de diferite, sunt, consider eu, cele mai valoroase povestiri ale lunii.

Nu pot spune însă lucruri foarte frumoase despre textul „Robotul”, de Alexandru Ioan Despina, pe care-l găsesc realizat cu mare stângăcie, atât la nivelul expresiei, cât şi (mai ales) în privinţa naraţiei. N-am să mă pierd în prea multe exemple, pentru că ar însemna să dau construcţiei de cuvinte propria mea versiune, întreprindere nu doar inutilă, dar şi nepoliticoasă, căci autorul, mai mult ca sigur, şi-a imaginat altceva decât am înţeles eu. Am să mă refer, totuşi, la câteva probleme, cu speranţa că vor fi de ajutor unora dintre cititorii mei.

După cum vom vedea şi în comentariul unei alte povestiri a domnului Despina (pe care am apucat s-o parcurg în Gazta SF, înainte de suspendarea contului respectivului site web), autorul are vădite probleme legate de folosirea punctuaţiei, mai cu seamă în privinţa virgulei. Deşi se pot întâlni mai multe astfel de situaţii, n-am să exemplific decât prin enunţul „Pe strada pustie câteva gărzi trec mărşăluind paşnic.”, în care, afară de lipsa evidentă a unei virgule după „pustie”, mai sare în ochi şi ciudăţenia expresiei „mărşăluind paşnic”. Marşul, mai ales atunci când e unul făcut de efective militare, ca în cazul de faţă, are darul de a exprima forţă, de a arăta că respectiva unitate militară (în sens larg unitate, fireşte) este un mecanism bine uns, gata să impună cu forţa o anumită stare oricărui opozant. De unde ideea de „marş paşnic”? E ca şi cum ai spune „ordin duios”, sau „explozie liniştită”. Nici măcar când vine vorba de marşul competiţional, acea probă atletică ce se numără, la olimpiade, între întrecerile fondiştilor, nu e o activitate paşnică, fiindcă surclasarea celorlalţi concurenţi, deşi se face în condiţii oneste, implică o anumită doză de agresivitate, în sensul bun al cuvântului, calitate extrem de necesară oricărui sportiv de performanţă.

O altă formulă vădit stângace o găsim în expresia „Mă străduiesc să nu execut nicio mişcare”, unde verbul „a executa” aduce o tuşă strident cazonă, cu totul nepotrivită în firul gândurilor unui civil, chiar dacă, în ficţiune, suntem, şi încă de destulă vreme, în plin război.

Am să mă refer acum la o frază care mi s-a părut foarte potrivită pentru a evidenţia nivelul scăzut al valorii literare din textul de faţă. „Un ochi i se desparte în fascicule intermitente, iar acestea lunecă spre partea dorsală a capului, iar după câteva clipe mi se pare că aud nişte zgomote îndepărtate.”, spune autorul. Găsim că, mai mult decât repetiţia stângace a lui „iar”, ne supără în frază înlănţuirea unor informaţii fără o legătură evidentă între ele (mişcările dispozitivelor de observare ale robotului, urmate imediat de perceperea unor zgomote îndepărtate, venite parcă din alt film), a căror expunere seamănă cu îngrămădirea pe acelaşi raft a unor mărfuri foarte diferite, cum se întâmplă adesea să vedem prin unele dughene de la noi. Dacă la vederea acelor rafturi, pe care chiloţii de damă stau alături cu undiţele telescopice şi conservele de fasole cu costiţă, înţelegem cam ce fel de organizare stă la baza activităţii comerciale a domnului patron, o astfel de expunere într-un text literar dezvăluie că autorul nu s-a gândit cine ştie cât la înlănţuirea ideilor, n-a revăzut atent textul sau, mai grav, nu are senzorii necesari depistării unor astfel de neajunsuri. Rememorând alte mostre literare oferite de autor în trecutele ocazii, ne împăcăm uşor cu ideea că, în ce-l priveşte, lucrurile n-ar sta chiar atât de rău. Fără să pretindem că am înţeles ce efect urmărea autorul să obţină din înşiruirea acestor amănunte, credem că, la nivelul strict al expunerii literare, propoziţiile scurte, separate informaţional, s-ar fi potrivit mai bine. De exemplu, s-ar fi putut scrie: „Un ochi i se desparte în fascicule intermitente, lunecând spre partea dorsală a capului. După câteva clipe, mi se pare că aud nişte zgomote îndepărtate.” În acest fel, credem noi, lectorul n-ar mai rămâne perplex, întrebându-se cam ce legătură ascunsă ar fi între învârtirea în cap a ochilor mobili de robot şi zgomotele îndepărtate ce-şi fac loc pe neaşteptate în timpanele eroului narator.

Neglijenţa scriiturii transpare şi la nivel logic, din formulări de genul: „Mă deplasez spre casă, dorind să ajung înainte ca luminile să se stingă şi legea marţială să intre-n vigoare”. Nedumerirea îşi face iarăşi loc, fiindcă legea marţială nu intră în vigoare doar după lăsarea întunericului. Pe baza ei, este autorizată folosirea forţei armate pentru restabilirea ordinii publice, indiferent că este zi sau noapte. Foarte adevărat că instituirea legii marţiale presupune interzicerea circulaţia persoanelor pe timp de noapte. Probabil la acest aspect s-a referit (stângaci) autorul.

Narativ, textul are multe scăpări, în primul rând la nivel motivaţional, fiindcă intriga pare a se fi iscat din cauze obscure, încâlcite, nedezvăluite în text. Se întrevede faptul că războiul e pornit de alţii, iar roboţii nu sunt decât nişte ţapi ispăşitori. Dezvăluirea acestui amănunt la final e cu totul nefirească. Militarul îi spune eroului principal al poveştii că i se implantase un dispozitiv de urmărire, spre a permite descoperirea locului în care se ascund mai mulţi roboţi incomozi pentru adevăraţii agresori. Nenorocirea face ca acesta, deşi fusese sugestionat „parapsihologic” să evadeze împreună cu prizonierul robot, să refuze, anihilând, fără voia sa, urzelile militarilor. Nu e clar de ce nu a fost implantat dispozitivul direct pe robotul prizonier. Din teama că ar fi fost descoperit? Dar tot aşa de bine ar fi fost descoperit şi la om. Nu e clar de ce roboţii încă neprinşi nu dezvăluiseră tuturor oamenilor că războiul e o farsă, şi că ei sunt făcuţi injust vinovaţi. De ce e nevoie ca omul şi robotul să ajungă în aceeaşi celulă spre a se face o asemenea dezvăluire. Probabil ca să aflăm noi, cititorii, lucru care aduce povestea la o situaţie narativă de tip „revolverul lui Cehov”, dar de o stângăcie încă şi mai evidentă.

Îmi pare rău s-o spun, dar trebuie. Sunt dezamăgit!

În chiar ultima zi a lunii, SRSFF încheie seria de proză cu „Teatrul ispitelor”, de Costin-Florian Miron. Deşi mi-a amintit într-o oarecare măsură de atmosfera din „Lordul luminii” de Roger Zelazny, am avut parte, de-a lungul lecturii şi de unele stângăcii, din care aş menţiona folosirea niţel amestecată a timpurilor verbale („Omul de lângă el, cel pe care tocmai îl aude în spate, se scuză grăbit şi pleacă la treaba lui, tarabele învechite şi hodorogite care sună a gol când vântul le dezgoleşte, acestea toate şi mai multe decât acestea îl frământau în dimineaţa rece a planetei capitală.”) şi unele expresii vagi, cumva contradictorii („nebunia sfântă a unui extaz perfid”, „se urni oniriceşte”). Scrisul de atmosferă pare a indica o anume creştere valorică la autor. Sper că nu mă va dezamăgi şi domnia-sa… 🙂

SFera Online

SFera Online ne-a oferit luna aceasta o singură piesă: „Înger în oglindă”, de Cezarina Adamescu. Plusurile şi minusurile sale sunt surprinse bine de Ionuţ Caragea, în comentariul său din josul paginii. N-aş putea s-o fac mai bine, aşa că vă invit să-l citiţi. Eu aş spune numai că piesa, încărcată cu destulă tensiune, nu atinge, totuşi, marginile scintificţiunii.

HELION ONLINE

Magazinul timişan a expus, din câte îmi amintesc, un singur text literar spec-fi în luna lui august. Organizarea timpului meu m-a făcut să amân citirea sa, iar când sorocul, în sfârşit, a venit, locaţia web n-a mai putut fi accesată. E al doilea asemenea accident luna aceasta, alături cu gazeta suceveană a celor de la Cygnus, al cărei cont de internet pare a fi suspendat.

GAZETA SF

Numărul dublu al Gazetei SF (să înţelegem că în septembrie n-o să apară?) începe în forţă cu „Armele zeilor”, de Ovidiu Bufnilă. Textul este o restituire, întrucât a mai fost publicat şi în alte locaţii web (aici de exemplu). Nu ştiu dacă a apărut şi pe hârtie, dar sunt sigur de-un lucru: poate face oricând parte dintr-o antologie a celor mai bune povestiri scurte spec-fi de limbă română.

„Ara”, „recidiva” Ralucăi Băceanu, din acest ultim număr al Gazetei SF, deşi lasă, mai ales pe final, să se vadă o valoroasă dimensiune morală a autoarei, tehnic vorbind, nu e o reuşită. Spun asta fiindcă, deşi nu mă îndoiesc de sensibilitatea sa, pe care nu doresc s-o rănesc, nu pot nici să mă fac că nu văd puzderia de stângăcii de exprimare şi erori de limbă, a căror eliminare cere, de la domniţa Raluca, mult studiu şi aplicare. Altfel, trecerea de la textul ca erupţie sensibilă la textul de certă valoare literară nu va putea, cu siguranţă, să aibă, nicicum, loc. Şi intuiţia îmi spune că ar fi păcat.

Dintre problemele de limbă, aş vrea să atrag în primul rând atenţia tinerei autoare asupra folosirii greşite în mod sistematic a pronumelui relativ „care”. Atunci când introduce o subordonată atributivă, se foloseşte forma „pe care”. Deci, nu „limba mea maternă, româna, cea care o auzeam la televizor”, ci „limba mea maternă, româna, cea pe care o auzeam la televizor”. Nu „am deschis repede fişierul care mi-l trimisese”, ci „am deschis repede fişierul pe care mi-l trimisese”. Şi nu „ridurile astea adânci care le fac când mă încrunt”, ci „ridurile astea adânci pe care le fac când mă încrunt”. Este, din păcate, una din cele mai frecvente greşeli de exprimare, pe care 😉 o fac tot mai multe persoane şi pesonalităţi publice.

M-aş opri şi asupra utilizării incorecte a semnelor de punctuaţie, despre a căror importanţă pentru textul literar am mai vorbit şi cu alte ocazii. Riscând să mă repet, am să spun că punctuaţia este cel mai bun ajutor pentru imaginaţia cititorului, fiindcă, dacă e bine şi corect folosită, acesta îşi va putea compune în minte sa cu multă uşurinţă filmul evenimentelor, caracteristicile lumii ficţionle, portretele personajelor şi felul lor de a fi. Lacunele scriitorului în privinţa regulilor de punctuaţie au drept consecinţe desfigurarea portretelor, mâzgălirea lumii, încâlcirea intrigii. „Ara” suferă mult la acest capitol. Găsim în text virgula pusă, inadmisibil, între subiect şi predicat („persoana care se ocupase de acel caz, plecă în străinătate”), virgule absente sau puse rău, când totuşi se recurge la ele („Ei însă nu ştiau, că spre deosebire de ei eu nu învăţ.” – unde răsare şi ideea magică a înţelepciunii dobândite pe neînvăţate, pe care am mai auzit-o la câţiva adolescenţi, şi am rămas surprins de convingerea lor că nu trebuie decât să creşti mare ca să le ştii pe toate, fără să faci vreun efort în sensul ăsta, de mă-ntreb şi acum cine le-o fi deformat gândirea până într-atât?), în fine, virgule inutile, ca în „Am lucrat întreaga zi, şi întreaga noapte la formulă.” Dar poate cea mai excentrică modalitate de utilizare a virgulei o găsim în fraza „Problema era că, doză care îmi fusese administrată, era puţin cam prea mare pentru mine”, unde biata „comă” este, literalmente şi gramaticalmente, nu doar inutilă, ci şi interzisă.

Ba ici, ba colea, se ivesc în poveste şi destule dovezi că nici la capitolul vocabular nu s-a făcut o atentă revizuire a textului, înaintea expedierii lui spre publicare. Vom începe exemplificarea cu „…un hibrid între om şi extratereştrii…”, şi vom preciza că forma corectă de plural a substantivului masculin „extraterestru” este „extratereştri”, iar „extratereştrii” e forma de plural articulat, pe care o folosim când ne referim nu la extratereştri în general, ci la unii particulari, bine definiţi, la extratereştrii aceia care ni se par nouă a avea, la un moment dat, o importanţă mai mare în povestirea noastră. Îndeajuns de supărătoare spre a fi menţionată (da! 😉 sunt rău!) mi s-a părut şi formula „în domeniul medicinii”, fiindcă substantivul „medicină”, în cazul genitiv-dativ articulat, la singular, face „medicinei”. Şi fiindcă ne-am lungit deja cam mult, vom mai menţiona doar expresia „dat fiindcă” (se scrie corect „dat fiind că” şi are sensul „având în vedere că”), apoi „creerea” (de fapt „crearea”, cum corect e scris puţin mai la vale, deci, se poate) şi, în fine, „…acea fiinţă împărtăşii întreaga…” (unde, evident, trebuia „împărtăşi”, căci verbul e la persoana a III-a, nu la persoana I).

Într-o zonă extrem de apropiată a erorilor de limbă se află şi formulele „Era uriaşă, atât de uriaşă încât…” sau „era de o calitate cu mult prea mult inferioară”, vădind probleme cu gradele de comparaţie, pe care nu orice adjectiv le admite, ca şi „o mică eroare, […], ne pot duce în altă era”, unde dezacordul este evident.

Nu trebuie să trecem nici peste multele stângăcii de stil, dovezi incontestabile că textul a fost scris în mare grabă şi, dacă a fost, a fost revizuit imediat, aşa cum fac, febrili, cei mai mulţi dintre începători. După finalizare, textul trebuie lăsat o vreme la „dospit”, pentru a putea fi recitit peste câteva săptămâni, chiar luni, dacă e vorba de un construct mai amplu. La un asemenea (răs)timp, tensiunea de moment a actului creator se estompează şi se poate observa efectul pe care-l are povestea, pe alocuri sau în ansamblul său, începându-se astfel etapa de şlefuire. Spuneam cândva că diamantele brute arată, la început, ca nişte pietre. Şlefuirea le dă toată frumuseţea. Iar asta se face cu migală. N-aş vrea să insist prea mult aici, pentru a nu da tinerei Raluca Băceanu (pe care, fără să vreau, am botezat-o Roxana luna trecută, şi îmi cer scuze din nou!) impresia că aş dori s-o descurajez. Aş menţiona totuşi problema neconcordanţelor între timpurile verbale folosite şi succesiunea evenimentelor, oprindu-mă asupra unei situaţii care mi s-a părut mai bună de dat exemplu, pentru a înţelege mai uşor ce vreau să spun. În „O durere sfâşietoare îmi cuprinse întreaga fiinţă. M-am prăbuşit la pământ neputincioasă.”, după un perfect simplu („cuprinse”), care presupune o acţiune recentă, terminată cu foarte puţin înainte de momentul vorbirii, se face uz de un perfect compus („m-am prăbuşit”), referind astfel o acţiune ulterioară, însă printr-un timp care presupune că faptul s-ar fi petrecut şi s-ar fi încheiat cu mult înainte de momentul vorbirii. Astfel de nepotriviri nimicesc percepţia derulării faptelor în succesiunea lor, debusolând pe cititor.

Nu pot să trec nici peste unele exprimări atât de copilăreşti încât, în ciuda unor iminente şi importante reduceri salariale la compania unde lucrez, care prevestesc un viitor mai sumbru decât credeam, a trebuit să zâmbesc. „Brusc mi-a venit o idee. Era genială. Să construiesc o navă. Dar cum să construiesc o navă, eu?”, zice Ara, personajul narator. Şi mie mi-a venit, cu vreo cinci ani în urmă, cam la fel de brusc, o idee. Să-mi iau un Mercedes. Dar cum să-mi iau un Mercedes, eu? Aşa că, de banii pe care-i aveam (ce vremuri extraordinare!), plus încă de două ori pe-atâţia împrumutaţi de la bancă, mi-am luat un Matiz. 🙂 Aproape la fel de tare m-am amuzat când Ara, aflată în contact cu o fiinţă aparţinând fabuloasei rase aeerelene, spune: „Puteam vedea cum în corpul acelei fiinţe se deplasau nişte …celule? Sau trebuiau să fie organe?” S-avem iertare, eu m-aş fi temut să nu fie nişte microbi, niţel nehotărâţi 🙂 … Vrând-nevrând, a trebuit să zâmbesc şi când am aflat că, deşi Pământul urma să fie invadat de Vagnerieni, Ara se temea foarte tare că… îşi va pierde locul de muncă (iată, criza noastră mondială se face simţită şi în poveste!). Apoi, ca orice supereroină, Ara se hotărăşte: „Fie că îmi pierdeam serviciul, fie că nu, trebuia să termin formula împreună cu Cal şi să plecăm în spaţiu.” Sfântă naivitate! 🙂

Nici în privinţa construcţiei caracterelor lucrurile nu sunt mereu în regulă. Foarte adesea, personajele îşi pierd coerenţa cu ele însele, consecvenţa, perturbând ecuaţia intrigii. Ara, de pildă, extrem de inteligentă, construieşte, cu mare uşurinţă şi în mare taină, o navă stelară extrem de complexă dar, surprinzător, realizarea acoperişului glisant al garajului îi provoacă insomnii. Aceeaşi Ara, care este rezultatul unei hibridizări „hi-tec” între homo sapiens şi o rasă extrem de evoluată, abandonează cu o candidă spontaneitate cercetările privind „formula tinereţii”, şi alte lucruri [nu se înţelege de ce atât de] necesare luptei crâncene pentru salvarea Pământului şi a întregului Univers din ghearele Vagnerienilor (se numeau astfel fiindcă le plăcea Vagner?), pentru o partidă de ronţăit „popcorn modificat genetic”, alături de Cal, faţă de care nutrea o iubire încă nemărturisită. Şi asta în ciuda uriaşei primejdii de indigestie la care se expunea consumând astfel de alimente nesănătoase. 😉

Şi, ca să încheiem, înainte de a deveni excesiv de răutăcioşi, am să mai spun numai că, în graba scrierii, tânăra noastră prietenă nu a reflectat prea mult nici asupra unor aspecte cantitative, destul de importante, ce intervin în poveste. Despre efectele poluării, care ajunsese la limite terifiante, Ara ne spune: „Anual mureau cam 1 milion de oameni din această cauză.” Căutând pe Google, am aflat că, în 2008, au murit de cancer 7,8 milioane de oameni, ceea ce ar trebui să însemne că, acum vreo trei ani, Organizaţia Mondială a Sănătăţii socotea cancerul de exact 7,8 ori mai cumplit decât poluarea din lumea viitoare, poluată „la limită”.

Tehnologia este şi ea de o candidă nevinovăţie, inventată cu atâta blândeţe că-ţi vine s-o mângâi pe creştet. Iată un exemplu: „Totul fusese pus la punct. Inventasem câteva dispozitive care să-mi asigure supravieţuirea în spaţiu, cum ar fi: dispozitivul de produs oxigen, dispozitivul de propulsie, care nu avea nevoie de niciun fel de combustibil, reuşind din reziduurile spaţiale, ca praful de stele, să fie transformat în energie pură printr-o reacţie chimică cu alte substanţe inflamabile, rezultând o explozie puternică, însă controlată, astfel mica mea navă putea fi lansată cu succes, la fel putea şi călători prin spaţiu.”

Ar mai fi multe de spus, dar ne oprim aici. Nu ştiu ce veţi crede domniile-voastre, dar am citit povestea Ralucăi Băceanu cu mare înduioşare, în pofida ironiei cu care am scris, pe alocuri, ce am scris. N-a fost deloc din răutate. Am vrut numai să arăt prietenei noastre că un text atât de mare pe cât a dorit ea să scrie nu e lucru de joacă. El trebuie gândit îndelung, altfel nu izbuteşte decât să ne arată că autoarea lui are preocupări frumoase, surprinzătoare chiar (ipoteza extraterestră, problematica OZN, ipoteza contactului, răpirile umane de către ocupanţii OZN, chirurgia oculară – cunoaşte despre vitrectomie, de pildă – precum şi diverse alte aspecte cu caracter ştiinţific, chiar dacă îmbracă, uneori, forma unei expuneri naive), şi că e animtă de un lăudabil simţ al dreptăţii („…îşi doreau cu tot dinadinsul putere, să fie temuţi, de parcă atunci când eşti temut, eşti şi respectat.”, spune Ara, personajul său, despre războinicii Vagnerieni). N-am nicio îndoială că Raluca este o tânără cu mari calităţi umane. Mi-aş dori să fie cât mai mulţi ca ea. În privinţa scrisului, mai e însă de lucru. Şi dacă nu se va descuraja, mai târziu, poate, o să apară de undeva şi… Povestea. După multă muncă, fireşte. Sunt însă niţel trist că atunci, din păcate, autoarea nu va mai şti prea bine să fie copil. Iar adulţii, serioşi, principiali, culţi, sunt, până la urmă, plicticoşi. 🙂

În loc de concluzie

Am aşteptat până azi, sperând că versiunea electronică a magazinului bănăţean Helion şi gazeta suceveană de science fiction vor putea fi, în fine, reaccesate. În dimineaţa de duminică 4 septembrie 2011, la orele 6:10, frecvenţele lor sunt mute. Încheiem aici recenzia lunară, cu promisiunea că, îndată ce vom putea termina de lecturat şi celelalte texte, vom veni cu un addendum la articolul de faţă. Până atunci, să remarcăm parcursul lipsit de sincope al revistei NAUTILUS şi creşterea semnificativă de activitate a SRSFF. Pentru ambele, ne bucurăm foarte tare.

La bună vedere! Vă doresc tuturor o toamnă frumoasă!

63 Responses to Spec-Fi în apus de vară

  1. oliviu craznic spune:

    O analiza minutioasa si folositoare, ca de obicei. Imi permit totusi sa fac o observatie, care imi va aduce pe cap multi adepti ai teoriei literare, dar pe care o consider absolut necesara, deoarece am observat ca se tot perpetueaza un mit. Si anume: concordanta timpurilor. Ei bine, in ciuda a ceea ce scrie in carti, aceasta nu numai ca duce la monotonie in practica, dand senzatia de raport sau de articol de ziar daca este folosita permanent, dar este si nejustificata total in cazul existentei unui narator. Povestitorii sunt subiectivi prin insasi ideea de a spune o poveste, si este absolut normal ca actiunile mai intense sa devina brusc mai apropiate de momentul vorbirii, chiar daca cronologic nu s-a petrecut asa; in acele clipe, povestitorul retraieste scena. Mai mult decat atat, reprezinta un efect prin care cititorul este purtat din cadrul general al povestirii in chiar inima actiunii, in momentele-cheie.
    Desigur, acest aspect este valabil cand este folosit cu un scop. Adica, teoria este facuta pentru a fi stiuta, si de incalcat, scriitorul o poate incalca atunci cand considera ca ii serveste scopului (licenta literara). Cand o face din neatentie, nu e ok. In exemplele de mai sus, fara sa mai enumar, am gasit cazuri in care neconcordanta timpurilor parea a fi o greseala si nu suna bine, dar si cazuri in care, in opinia mea, era justificata si utila, sporind dramatismul frazei.
    Licenta literara face ca regulile sa nu fie imuabile. Trebuie insa sa fii atent cum o folosesti.
    Cele de mai sus reprezina o parere personala (pe care totusi o impartasesc si altii, existand numerosi mari autori care folosesc neconcordanta timpurilor, in special clasicii, tot asa cum exista si numerosi mari autori care se tin strict de ea, in special cei moderni, care au achiesat la aceasta teorie in numar destul de mare, cel putin la noi in tara), si nu se intentioneaza a fi o contestare sau un inceput de polemica:). Cred totusi ca mai ales cei aflati la inceput trebuie sa stie ca exista si opinii impotriva ideii de concordanta a timpurilor, urmand sa aleaga daca isi vor tehniciza textele sau daca vor miza mai degraba pe efect decat pe constructie – cu mentiunea facuta, si anume ca pt a obtine acel efect si a nu da in altceva, atentia maxima este necesara. Din punctul meu de vedere, tehnicizarea excesiva este principalul motiv pentru care autorii moderni realizeaza texte corecte, dar mai putin intense decat clasicii (cu unele exceptii, desigur).

    • mirco67 spune:

      Între procedeele de stil întâlnite atât la scriitorii actuali cât şi la cei clasici (clasicizaţi) se numără atât „viziunea retrospectivă” (flashback-ul, sau referinţa analeptică) precum şi „viziunea prospectivă” (căreia i se mai spune şi flashforward, sau prolepsis). În primul caz, avem de a face cu o structurare a intrigii, constând în modificarea secvenţelor temporare, prin întoarcerea unor personaje la împrejurări anterioare momentului actual (curent) al acţiunii. Aceste momente sunt, cel mai adesea, rememorate de personaj, venind să explice ori să motiveze fapte din prezent. În cel de-al doilea caz, structurarea intrigii constă în modificarea secvenţelor temporare, prin intercalarea unei (unor) scene (împrejurări) ce ţin de viitorul acţiunii. Viziunea prospectivă este frecvent folosită pentru descrierea unor evenimente anticipabile, proiectate sau imaginate să aibă loc ulterior momentului prezent al acţiunii. Prin acest procedeu, pot fi dezvăluite fapte şi evenimente semnificative ale acţiunii, care încă nu au avut loc, dar care urmează a fi expuse în detaliu. În ambele cazuri, folosirea timpurilor verbale trebuie să respecte însă nişte reguli de succesiune în interiorul fiecărei secvenţe. Dacă avem două evenimente trecute, E1 şi respectiv E2, prezentate în aceeaşi secvenţă, iar E2 are loc după E1, timpurile verbale folosite în cadrul aceleiaşi secvenţe se vor alege astfel încât să corespundă acestei ordini. Dacă timpul verbal T1, corespunzător evenimentului E1, va exprima o acţiune mai apropiată de momentul vorbirii decât timpul verbal T2, corespunzător evenimentului E2, va apare o neconcordanţă între cronologia evenimentelor şi cea a relatărilor despre ele. Acest mod de relatare a faptelor trebuie, în general, evitat, excepţie făcând, cum spuneaţi, un anume efect „premeditat” de scriitor, a cărei valoare literară ar fi mai mare decât a regulii. Mă îndoiesc, totuşi, că un novice (mă număr şi eu între ei când vine vorba de practica scrisului, căci la teorie toţi suntem buni), care face greşeli elementare de limbă şi scrie cu destule stângăcii de stil, poate recurge instinctiv la astfel de procedee subtile, pe care le folosesc doar cunoscătorii exersaţi şi scriitorii dăruiţi cu har, „giftuiţi”, cum spunea maestrul Hăulică. Oricum, e foarte posibil ca, în privinţa unuia sau altuia din textele comentate, să mă fi înşelat la cel mai lamentabil mod. Lucru pe care îl regret şi pentru care îmi cer, deja, iertare.

      • oliviu craznic spune:

        A, cu totii ne putem insela, desigur, de aceea am si zis ca mi se par justificate unele alegeri, nu ca sunt.
        Da, intr-adevar, atunci cand neconcordanta timpurilor este insoita si de alte probleme, indiciile sunt in sensul folosirii neintentionate. Dupa cum spuneam, nu contest in nici un fel
        analiza dvs. Am exprimat doar o opinie care are exact aceasta valoare – de opinie. Sa tina cont de ea cine doreste:) Mult succes in continuare. Ceea ce faceti este foarte important pt literatura.

  2. Mulţumesc frumos pentru analiza pertinentă, d-le Coman.
    Aş avea şi eu de făcut câteva mici adăugiri, dacă se poate:

    1) D-le Craznic are perfectă dreptate, doar că este o diferenţă destul de subtilă între a folosi timpuri verbale diferite din neatenţie ori în mod clar intenţionat, diferenţă pe care doar autorul o cunoaşte cu adevărat. Unele aşa-zise greşeli putând fi intenţionate, altele ba.

    2) Vă înclinaţi prea mult asupra părţii strict gramaticale, trecând ideea în plan secund, iar unele imputări mi se par nefondate. ‘Mărşăluind paşnic’, dacă era neintenţionat devenea o greşeală, recunosc, însă dacă aţi fi găsit această exprimare la un autor arhicunoscut (coboară-n jos – licenţă poetică) sunt sigur că nu i-aţi mai fi reproşat această ‘stângăcie’ şi că v-aţi fi gândit de mai mult ori până aţi fi înţeles la ce s-a referit. Dacă aş fi spus ‘marş ostentativ’ atunci, mă gândesc eu, chiar ar fi fost de criticat pentru că epitetul ar fi fost pleonastic. (expresia ‘mărşăluind paşnic’ mi se pare că am luat-o de la Asturias)

    3) Cu lipsa virgulelor şi frazele mai scurte, sunt perfect de acord, astfel de sfaturi fiindu-mi de un real folos, chiar şi-n absenţa exemplificărilor.

    4) „Un ochi i se desparte în fascicule intermitente, iar acestea lunecă spre partea dorsală a capului, iar după câteva clipe mi se pare că aud nişte zgomote îndepărtate.” – da, recunosc, am fost prea criptic. Ochiul i se despărţise pentru că robotul auzise zgomotele acelea îndepărtate înaintea omului. Dar niciodată nu explic tot, nici măcar în Eternitate n-am făcut-o. Aşa că există o vădită legătură între cele două, chiar dacă există doar în mintea mea 🙂 Trebuia însă să fragmentez fraze, după cum mi-aţi sugerat, iar astfel păstram şi partea absconsă şi scăpam şi de stângăcie. Perfect de acord.

    5) Penultimul paragraf (de la ‘narativ’ la ‘evidentă’) este exact ceea ce şi-ar dori un scriitor amator de la un critic, fie el tot amator. Cum se susţine povestea şi cum este ea receptată de cititor. Unde pare că scârţâie, unde-i trasă de păr, unde-i clişeistică, unde este insuficient explicată şi aşa mai departe. Lucrlu acesta interesează. Pentru că, din moment ce a fost publicată, nu spun că au fost acceptate şi eventualele greşeli gramaticale, dar că acestea nu au fost atât de grave încât să fie respinsă din acest motiv (să-mi reproşaţi că ‘nu execut nicio mişcare’ este o stângăcie, mi se pare oarecum derizoriu pentru că ţine mai mult de preferinţele dvs. în domeniu decât de modul de-a comunica al autorului). Şi-n plus greşelile-s inerente. Şi dvs. aveţi (în sonete, de ex., cu acel ‘aţi’, îl sesizasem dinainte, însă am tăcut, iar dacă mi-aş fi permis să vă atrag atenţia, în mod sigur nu aş fi procedat în felul în care procedaţi dvs.) şi orice alt autor care n-a trecut prin mâinile unui editor ori corector. Când sunt grave, neapărat trebuie expuse, dar când sunt simple scăpări atunci nu consider că merită menţionate fiecare în parte.

    Vă rog să nu mă înţelegeţi greşit, critica dvs. este cu adevărat valoroasă, dar ar deveni şi mai valoroasă dacă în loc să vă faceţi singur viaţa grea pierzându-vă într-o amplă (şi nu întotdeauna îndreptăţită) analiză gramaticală, ignorând ideea şi modul în care a fost redată, v-aţi canaliza eforturile spre această din urmă parte. Doar la prozele din Nautilus aţi procedat în mod contrar, dar v-aţi limitat doar la câteva cuvinte.
    Nu spun cum să procedaţi, vă dau doar un sfat, dar dacă dvs. îmi consideraţi intervenţia ca fiind inoportună, atunci vă rog să o ignoraţi şi să mă iertaţi. Nu vreau să-mi fac dintr-o persoană atât de binevoitoare şi dornică să ajute, un duşman. Mai bine m-aş apuca şi eu de ‘criticat’, pentru că un text văzut din două perspective capătă altă culoare. 🙂

    P.S. Am început deja ceva mai amplu, ‘Atacul’. Este aceeaşi temă ca şi-n Robotul, numai că vin cu toate explicaţiile necesare, Robotul fiind gândită ca o părticică adiacentă acţiunii Atacului, de aceea sunt şi atât de multe lucruri nelămurite, lucruri pe care dvs. le-aţi sesizat şi foarte bine aţi făcut pentru că acum ştiu ce să abordez mai pe larg.

    • mirco67 spune:

      În ce vă priveşte, şi nu numai pe dumneavoastră, domnule Despina, se simte foarte tare lipsa activităţii în cadrul unui cenaclu, în care stadiile dezvoltării literare sunt depăşite rând pe rând, în mod natural. Toţi cei care se decid astăzi să publice texte cu pretenţii literare se grăbesc a depăşi aceste stadii, pierzând totodată exact partea cea mai valoroasă: învăţarea, deprinderea meşteşugului. În privinţa textului dumneavoastră la care vă referiţi aci, spuneam deja că o corectare exhaustivă din partea mea ar presupune o rescriere a lui în felul meu, ceea ce nu e nici politicos, nici etic, pentru că aţi dorit (aşa se scrie, în cazul de faţă, nu?), probabil, să spuneţi altceva decât am înţeles eu. Faptul că eu am înţeles atât de puţin este, fireşte, în primul rând consecinţa aplecării mele asupra textului dumneavoastră cu superficialitate, dar, într-o oarecare măsură, fireşte, mai mică, şi urmare a redactării considerate de dumneavoastră ca finală, şi pe care aţi oferit-o, în această formă, spre publicare. Niciodată n-o să primiţi de la un critic, profesionist sau nu, corectarea exhaustivă a textului dumneavoastră, pe baza căruia să puteţi transforma valoric construcţia. Asta ar face, poate, un redactor dedicat, dar numai dacă ar avea pentru ce şi, când spun asta, mă refer nu atât la remuneraţie, cât la convingerea că valoarea literară ce s-ar obţine după o asemenea muncă ar merita efortul.

      Una peste alta, am spus în repetate rânduri că articolele mele nu sunt „critică literară”. Sunt punctele mele de vedere, postate pe blogul meu şi nu aveţi obligaţia de a fi de acord cu ele. Într-o destul de mare măsură, scrierile mele reflectă starea mea de spirit, oboseala mai mare sau mai mică, pentru că nu trăiesc din ce scriu pe blog, ba mai mult, uneori trebuie să consum ore bune din noapte sau dimineaţă, chiar foarte devreme, în zilele libere (astăzi, de pildă, duminică, la orele 4:50 a.m. eram deja în faţa monitorului), pentru a citi şi a formula aceste opinii, pe care nici măcar nu trebuie să le citiţi, dacă nu vă face plăcere. Pe de altă parte, să-mi fie cu iertare, nici dumneavoastră nu aveţi, totuşi, căderea de a-mi sugera asupra căror aspecte să mă îndrept mai mult, şi la care trebuie să renunţ.

      Lectura mi-a lăsat într-adevăr impresia că textul „Robotul” face parte din ceva mai amplu. Este însă o construcţie prea „proaspătă”, încă insuficient articulată şi asupra căreia mai este de meditat. Vă doresc succes, şi numai bine.

      P.S. Referitor la greşeala pe care aţi menţionat-o, observată şi de domnul Ionuţ Caragea, pentru care i-am mulţumit, v-aş putea spune că am întâlnit erori cel puţin la fel de grave la „cititori profesionişti”. V-aş putea exemplifica un dezacord ce mi-a sărit în ochi într-un articol din „România literară”, semnat de Manolescu însuşi. A greşi e omeneşte. Manolescu e şi el un om. Prin comparaţie, încerc şi eu să fiu. Dacă v-aţi dus cu gândul că sunt perfecţiunea întruchipată, regret tare mult că v-am dezamăgit.

      • D-le Coman, nu este necesar să deveniţi ironic, pentru că aveţi, în fond, dreptate şi de aceea vă rog să-mi iertaţi ofuscările de copil bosumflat. Ştiu cât de multă muncă necesită o astfel de critică şi sunt conştient că singurele mulţumiri pe care le aveţi sunt legate de ajutorul pe care-l oferiţi şi care de cele mai multe ori, aşa cum este şi cazul de faţă, este prost înţeles.

        Referitor la P.S., acelaşi lucru am dorit să-l subliniez şi eu. Că este omeneşte şi că, atâta timp cât respectivul nu recidivează, greşeala ar trebui tratată ca atare.

        P.S. Chiar dacă nu-s întotdeauna de acord cu felul în care vă aplecaţi asupra anumitor povestiri, vă mulţumesc pentru că o faceţi.

  3. Mi se pare o greseala ca un autor sa-si explice propriul text, sa-si justifice limbajul, licentele etc. Daca un autor isi deconspira textul, ce ii mai ramane cititorului? Cat despre marsaluiri, paradoxismul in poezie este una, in proza este altceva. Daca incarcam un text SF cu paradoxuri, riscam ca acesta sa devina o gluma de prost gust. O.parere.

    • D-le Caragea, aveţi, fără îndoială, dreptate. Însă astfel de paradoxuri lexicale ar merita doar enumărate, fără a se construi un adevărat eşafodaj argumentativ în jurul lor. Pentru că atunci încep să mă simt puţin ofensat de atenţia (exagerată în opinia mea) acordată unei astfel de greşeli şi mă simt obligat să răspund scuzându-mă ori explicându-mă.
      Rău ori bun, acesta-i felul în care simt.

      • oliviu craznic spune:

        Nu cred ca este cazul sa va simtiti ofensat in vreaun fel. Ati vazut, nici eu nu sunt de acord cu domnul Coman in toate. Insa aceasta este parerea domniei sale si, nefiind exprimata cu rea-vointa, nu are de ce sa supere. Dumneavoastra tineti cont de observatiile pe care le credeti intemeiate si, la cele la care aveti dubii, mai cereti si alte pareri (nu mie, ca eu nu sunt critic nici analist:)
        Este foarte important ca textele sa fie discutate dasr, mai ales, semnalate. Putini o fac. Domnul Coman o face. Cred ca trebuie toti sa ii fim recunoscatori, chiar cand parerile domniei sale nu concorda cu ale noastre. Succes si dvs. in continuare la scris!

      • mirco67 spune:

        Una din cele mai frevente calităţi la scriitorii valoroşi este… orgoliul. 🙂

      • D-le Craznic, chiar îi sunt recunoscător, deşi cam altceva las să se înţeleagă.

        Să ne citim sănătoşi!

    • mirco67 spune:

      Adevărul este că reţinusem din textul domnului Despina un număr foarte mare de amănunte, asupra cărora aveam observaţii. Dându-mi seama că ar fi fost o intervenţie exagerată şi temându-mă tocmai că aş putea ofensa, am reţinut câteva aspecte. Poate nu pe cele mai nimerite. Însă pe cele care, am crezut eu, sunt mai evidente, mai lesne de clarificat. Din păcate, efectul a fost exact invers decât cel proiectat.

      Cineva îmi spunea că, din punct de vedere astrologic, perioada este prielnică unor astfel de eşecuri de comunicare. Se pare că, oricât aş fi, totuşi, de euclidian în gândire, trebuie să recunosc oarecare virtuţi şi astrologiei. 🙂

      • Ca să nu mai putem la socoteală faptul că astăzi este ziua mea. Aşa se explică totul, nu? 🙂

      • mirco67 spune:

        Am pierdut din vedere să vă urez din tot sufletul sănătate şi multe bucurii, prosperitate şi, desigur, La Mulţi Ani! Târziu, dar cu voie bună… 🙂

  4. mirco67 spune:

    Revăzând fugar textul, am constatat că, la revizia din zori, am comis o eroare scriind: „Rememorând alte mostre literare oferite de autor în trecutele ocazii, nu ne împăcăm uşor cu ideea că, în ce-l priveşte, lucrurile n-ar sta chiar atât de rău.” Am corectat, exprimând ce voiam de fapt să spunem. Adică am eliminat acel „nu”, care răsturna, belicos, înţelesul enunţului. O nouă dovadă că între astre şi dezastre există nişte tainice legături.

  5. Domnule Despina, m-ati facut curios si v-am citit povestirea Eternitate de pe Nautilus. In general nu prea citesc povestiri romanesti, cu putine exceptii sunt foarte prost scrise, cu un limbaj de lemn, inexpresiv. Si mai sunt si o gramada de gasti, se dau premii la carti proaste, povestiri proaste, edituri proaste etc. Tocmai de aceea, efortul domnului Coman de a mentiona si alte reviste, povestiri este demn de toata lauda. Revenind la povestirea dumneavoastra, observ ca aveti o pasiune frumoasa pentru detaliu, dar si stangacii de exprimare. Odata usa este semideschisa (se scrie impreunat), iar mai apoi semi-inchisa (se scrie impreunat). Puteati foarte usor sa spuneti ca disparea dupa usa. Fara explicatii inutile si adjective stangace. Mai ales ca adjectivul semiinchise se foloseste mai mult la spatii. Mai aveti umerii articulat, cand ar trebui nearticulat. Ceva mai pe la mijlocul textului aveti o fraza ciudata, greoaie: „Fără să cunosc de când, încearcă să se aştearnă indiferentă acceptarea, dar nu poate.” După aceea aveţi repetiţii care pot fi evitate: excepţie, maşinărie. Iar mai apoi pierdeti din ce in ce mai mult controlul cuvintelor: „om ceva mai mic. Un om mic” sau „într-un fel, într-un fel ciudat”.

    Despre text, va inspirati prea mult din nuvela lui Richard Matheson (what dreams may come) in care Chris Neilson incearca sa-si regaseasca sotia. Textul nu este de fictiune, este unul romantic, de dragoste, nimic de condamnat la asta, dar ma gandeam ca revista Nautilus publica texte care au tangenta cu S.F.-ul. Cred ca domnul Coman a fost foarte bland si nu v-a desfiintat textul. El nu este critic, tocmai de aceea am considerat necesara o paranteza. Numai de bine.

    • Cu toate că în celelalte privinţe vă dau dreptate, d-le Caragea, dacă dvs. sunteţi de părere că textul respectiv nu are tangenţă cu SF-ul, eu chiar nu mai am ce spune.
      O zi cât mai bună vă doresc.

    • mirco67 spune:

      Dragă domnule Ionuţ, nu e cazul să devenim peste măsură de exigenţi. Dacă ar fi să despuiem toate textele publicate la noi de toate hibele lor, ni s-ar zice nihilişti, fiindcă n-ar mai rămâne aproape nimic. Un camarad întru ficţiune spunea undeva: „aproape că-ţi vine să scrii, ca să ai ce citi” (să mă ierte dacă l-am citat inexact – memoria mea nu-i pe măsura dorinţei mele). Deşi observaţiile dumneavoastră privind sistemul de relaţii din lumea fandomială românească sunt cât se poate de pertinente, domnul Despina nu aparţine vreunei tabere, ci îşi caută singur drumul, încercând să stea pe propriile sale picioare. Dacă face parte dintr-un grup, acela este grupul celor cu potenţial, care ar putea cristaliza noua platformă a ficţiunii speculative româneşti. Mai e mult până atunci, desigur. Dar nu cred că-i bine să mistuim în flăcări toată neghina, fiindcă riscăm să ardem totodată şi grâul. Ceea ce ne lipseşte este activitatea cenaclieră, o spun cu cea mai mare seriozitate, fie şi „on line”. Acolo se construiesc condeiele. Şi ne mai trebuiesc redactorii, inclusiv la revistele virtuale, în care se publică, literalmente, prea uşor. Dar mergem înainte. Ne mai supărăm, ne mai trece, dar mergem înainte. Eu cred că se petrec lucruri pozitive. Eu cred că începem să ne dezmorţim. Reuşita depinde mult de exigenţa celor ce păstoresc publicaţiile, dar ea trebuie să evolueze proporţional cu volumul de literatură nouă care apare. E nevoie de toţi pentru asta. Apreciez mult ceea ce faceţi pentru SFera Online. Încerc şi eu să fac ce pot. Mergem înainte…

  6. Pe maine dupa-masa Gazeta SF fi-va on-line. Problema a fost cauzata de elemente independente de vointa noastra.

  7. Da, draga domnule Coman, aveti dreptate. Nu am nimic cu domnul Despina, Doamne fereste!, chiar m-as bucura sa citesc si texte valoroase. Ma deranjeaza alt lucru. Cand spunem SF spunem stiinta si fictiune, si nu stiinta ori fictiune. Se cam uita caracteristica acestui gen literar. Vreau sa vad impletirea armonioasa a celor doua elemente, vreau sa vad arhitecti ai unor noi lumi sau cel putin cateva cadre fictionale. Ma intreb cum ar fi fost daca doamna din povestire ar fi fost o creatura extratarestra si ar fi gandit ca un extraterestru. Si in loc sa treaca de acele usi semideschise sa treaca dintr-o dimensiune in alta. Si eternitatea aceea sa fie o eroare intre doua dimensiuni. Il provoc, deci, pe Dl. Despina, la o povestire uluitoare construita pe scheletul textului sau de dragoste. Numai de bine tuturor.

  8. lili3d spune:

    Vă salut.
    Eu vin cu mulţumiri pentru că faceţi această activitate. Într-adevăr, se vede că unii dintre noi nu ,,lucrăm” într-un cenaclu. Dar consider că, dacă cititorul nu a înţeles ce voiam eu să înţeleagă, greşeala este a mea, pentru că trebuia să ştiu cum gândesc oamenii şi să prevăd reacţia. Deci forma textului trebuia dată după analiza acestor lucruri. Uneori, însă, nu vezi anumite greşeli, chiar dacă treci peste ele de câteva ori. Şi aici ar interveni echipa din cenaclu. Şi pentru noi, românii, singura motivaţie pentru scris rămâne plăcerea, sau pasiunea.
    Oricum, pentru mine personal, din analizele dumneavoastră, tot nu-mi dau seama dacă ar mai merita să fac asta. Cu greşelile, mă descurc, dar partea de fond… nu ştiu.
    Ceva am înţeles eu, dar nu-s prea convinsă că am înţeles bine.

    • mirco67 spune:

      Stimată domniţă, nu sunt în măsură să dau sentinţe definitive. Cu atât mai puţin în privinţa povestioarelor dumneavoastră. 🙂 Am văzut în ele suişuri şi coborâşuri, fireşti, la urma urmei. Aşa cum spuneţi. Scriem din pasiune pentru gen, încercăm să ţinem cald jarul focului sacru din care ne-au luminat Hobana, Kernbach, Colin, fără să reuşim, trebuie să recunoaştem, a ne ridica la înălţimea lor. Vremurile sunt cum sunt. Ar trebui, poate mai mult ca oricând, să strângem rândurile, să ne simţim aparţinând unei comunităţi, să împărtăşim valorile genului, să le recunoaştem şi să le aşezăm la locul cuvenit. Nici măcar asta nu reuşim totdeauna. Dar, cum spuneam, mergem înainte… 🙂

    • oliviu craznic spune:

      Scrieti cat mai mult, cititi cat mai mult. Daca faceti aceste 2 lucruri, evolutia nu poate intarzia prea mult. Succes.
      Si nimeni dintre cei care doresc sa scrie nu trebuie sa renunte. Niciodata.

  9. Alex Manescu spune:

    Stimate domnule Coman,
    Va citesc cu mult interes si placere materialele. Cele de felul acesta sunt un adevarat ghid de lectura pentru mine in domeniul sf si fantastic romanesc, genuri pe care le consider, recunosc, mult mai interesante decat „marea literatura” in general. Vreau totusi sa va atrag atentia ca, in exces de zel, deveniti mai mult decat politie literara, deveniti un securist literar. Exagerez, desigur, dar mi se pare usor rizibil sa semnalati si literele lipsa din cuvinte. Dupa cate stiu eu, aceste scapari intra in vina redactorului de site, nu a autorilor. Adica mi se parea mult mai firesc si mai comod pentru mine, cititorul, sa spuneti in final „textul prezinta o serie de hibe redactionale precum litere mancate, diacritice lipsa, cacofonii etc.” Va spun lucrul acesta pentru ca, fara sa vreti, desigur, si dvs. cadeti in capcana omisiunilor si descopar in textul postat mai sus ca „Numărul dublu al Gaztei SF…” Gaztei? In acest caz, raspunderea va priveste direct, caci sunteti si administratorul de site, adica redactorul. Ei bine, aceasta scapare, omeneasca, de litera nu m-a privat de lectura intregului text, asa incat nu va amendez. In lecturile mele nu dau atentie greselilor de litera, in favoarea mesajului pe care il transmite textul, greselile de litera devin enervante doar atunci cand se afla intr-un numar exagerat de mare si impiedica accesul la mesajul literar.
    In rest, faceti o munca excelenta pentru care va felicit. Promit sa va urmaresc si in continuare.
    Toate cele bune.
    Alexandru Manescu

    • mirco67 spune:

      În primul rând, vă mulţumesc pentru faptul că-mi vizitaţi blogul! 🙂

      Despre tipul acesta de semnalări (deşi securism literar e totuşi cam mult! 🙂 ), aveţi dreptate. Încerc însă prin asta, de ceva vreme, să fac pe scriitori mai atenţi cu felul în care arată textul pe care-l trimit spre publicare (da, şicanând!), dar şi să stârnesc oarece exigenţă orgolioasă din partea redacţiilor care lasă totul, cel mai adesea, în seama „petenţilor”. E drept, munca de redactor e dintre cele mai grele. În plus, în reviste „free to air”, ca să zic aşa, ea nu este şi nu poate fi recompensată. Numai orgoliul ar putea interveni în favoarea corectitudinii.

      Cum e şi firesc, gafe fac şi eu. În special din cauza că n-am timp să verific suficient ce scriu. Uneori mă ajunge şi oboseala. Mulţumesc pentru semnalare. Am să corectez. 🙂

  10. Foarte buna interventia domnului Manescu, am observat si eu ca domnul Coman cauta cu asiduitate acele greseli. Totusi nu este rau se semnalezi greselile gramaticale, in felul acesta atat autorii cat si redactorii revistelor vor deveni mai exigenti.

    Eu cred ca domnul Coman are un simt echilibrat al valorii, are repere bune (chiar daca ar putea da mai multe exemple din lecturile sale ) si mai cred ca are toate sansele sa devina un critic demn de luat in seama.

    Ca o noua provocare, dupa ce blogul domniei sale va face 2 ani, ar fi interesant sa-si adune toate comentariile, sa le revizuiasca si sa le publice intr-o carte intitulata Scifientland. Cronici fictionale 2009-2011. Adica, aceasta munca de blog este pacat sa ramana doar de blog, Este o umila sugestie. Aceleasi ganduri bune.

  11. oliviu craznic spune:

    O carte Scifientland ar fi o incununare a muncii domnului Coman, precum si un bun mijloc de a face mai departe cunoscuta munca autorilor analizati de domnia sa.
    O idee excelenta. Cred ca ar fi un volum extrem de util
    literaturii romane.

  12. mirco67 spune:

    O carte numai în format electronic, distribuită gratuit. 🙂 Primesc. Poate am să încerc prin LiterNet, fiindcă la SRSFF nu voi găsi nicicum înţelegere. 😉

    • oliviu craznic spune:

      E bine si asa, da cred ca nu se supara nimeni daca puneti o intrebare si la Millennium, la colectia Metatexte. In mod surprinzator, se pare ca lucrarile pe hartie au o durata de viata mai mare decat cele electronice:). Nu stiu daca ar merge pt ca existand deja textele pe net, ar disparea ineditul cartii, dar cred ca n-ar fi rau totusi sa intrebati.
      Oricum ar fi, e pacat sa nu lasati munca dvs. sa dea toate roadele pe care le poate da:). Succes!

    • Danut Ungureanu spune:

      Iertati-mi, va rog, lipsa de informare, sau poate neatentia, domnule Coman. La ce va referiti cand spuneti „…la SRSFF nu voi gasi nicicum intelegere”?

      • mirco67 spune:

        Emoticonul ăla cu făcutul din ochi voia să spună exact invers. Am vrut să fac o glumă, maestre. Care n-a prea ieşit. 😦 Adevărul, cum spuneam şi domnilor Truţă şi Lenghel, este exact pe dos… Am explicat mai în clar cum stau lucrurile. Citiţi mai jos răspunsul către domnul Lenghel.

        Cu multă consideraţie şi mii de mulţumiri pentru vizită!

    • Eugen spune:

      Dragă Mircea, îmi pare rău dacă vreodată am lasat impresia că nu ai găsi înţelegere la SRSFF. CHiar ti-am propus de mai multe ori să publici la noi articole, iar unele le-am si reprodus, cu permisiunea ta. Dacă eşti într-adevăr doritor să publici colecţia, de comentarii, ai toata deschiderea din partea noastră. CHiar mi-ar face mare plăcere să discutam despre această nouă provocare 😉

      • mirco67 spune:

        Treaba cu lipsa de înţelegere din partea SRSFF n-a fost decât o glumă. Probabil nici măcar una reuşită. M-a abordat pe mail şi maestrul Truţă, căruia i-am răspuns că m-aş fi adresat, pentru un astfel de proiect, în primul rând SRSFF, care are, în opinia mea, cea mai consistentă şi cea mai onestă reprezentativitate la nivel naţional. Discuţia rămâne deschisă, dar nu mai devreme de aprilie, anul viitor, când se vor fi împlinit doi ani de ficţionism scifient (cronic, acut). 🙂

        Iertare pentru gluma nesărată, şi mii de mulţumiri pentru propunere.

  13. Vis-a-vis de faptul ca dl. Coman este „securist literar”.. ma bucur. E bine sa existe cineva care sa atraga atentia asupra acestor greseli. Asemenea lui Alex Manescu, eu tot ideeile le urmaresc si nu am capacitatea de „a vedea” greselile orto, grama si alte asemenea :P..[ Daca ai mei m-au crescut in alta imba :)) ]
    In definitiv, aceste „mici amanunte” fac diferenta intre un text literar si o schita.. cred.. 😕
    Personal apreciez munca domnului Coman deoarece microrecenziile pe care le face consuma timpul LUI, nu este platit pentru astasio face benevol. Mai mult de atata obiectiv. Eu unul va multumesc si datorita dv (intr-o masura mai mare) am mers mai departe cu Gazeta SF (o sa detaliez in alta parte 😛 )…
    PS: Acuma astept microrecenziile restului de povestiri din Gazeta ;;)

  14. Indiferent de editura pe care o contactati, ar trebuie sa inteleaga ca autorii din carte vor fi interesati sa cumpere macar un exemplar, deci s-ar amortiza unele cheltuieli. Puteti merge pe un tiraj mic, dar va fi un lucru care ramane. Cineva trebuie oricum sa investeasca niste sute de dolari, puteti incepe prin a cauta un sponsor, ca de ISBN-uri nu duce Romania lipsa. Daca as vrea sa fiu si mai cu motz, as inregistra editura Scifientland. Dar cred ca deja o dau in SF-uri!!!::))

  15. Am si eu momentele mele de visare. Imi cer scuze, am cateva greseli de typo, ar trebui etc etc. Dar cum spunea si Rady Gyr, adevaratele infrangeri sunt renuntarile la vis. Important este sa credem. Noapte buna, Romania.

  16. Radu, vinul rosu e de vina…

  17. Radu Demonstene Gyr… unul dintre poetii mei preferati…

  18. Eugen spune:

    Mulţumim pentru aprecierile genereoase! Deşi ne-am dori ca fiecare text publicat să fie de la meritoriu în sus, dorim totuşi să oferim şanse de afirmare şi mai tinerilor aspiranţi. Iar criticile, chiar daca uneori tăioase ne oferă feedback-ul necesar pentru ascuţirea condeiului. Aşteptăm cu mare interes şi următoarele evaluari, ca de obicei.

  19. mirco67 spune:

    Faceţi exact ce trebuie acolo, la SRSFF, domnule Eugen. E firesc să deschideţi uşa oricui doreşte să încerce. S-o ţineţi tot aşa! 🙂

  20. Ben Ami spune:

    hahahaha, iar am recuperat! 🙂 daca n-am fi avut un Mircea Coman ar fi trebuit sa dam bani pe unul si pe criza asta nu ne scoteam nici daca puneam mana de la mana.
    daca ar fi sa reprosez ceva (desi mi-ar creste bube pe limba, unghii incarnate, coarne, par in palme… etc) ar fi bunatatea cu care trateaza greselile si mentionarea doar a catorva (nu a tuturora). suma acestor greseli ar oferi imaginea de ansamblu si ar cuantifica cantitativ „perfectibilitatea unui text”.
    ma descurc mai usor cu cifrele, as prefera sa stiu ca-s 35 tip „typo”, ca-s 46 gramaticale, de 3 feluri, si sa mi se exemplifice 2, si 12 de logica, si 14 improprietati de folosire a termenilor stiintifici si… chestii d-astea. pentru ca pot fi luate drept EXEMPLE de catre toti ceilalti, implicit nu mai trebuie re-exemplificate in fiecare luna. practic, le poti pune in tabele si, dupa vreo sase luni de zile, scapam de majoritatea maruntisului care supara si deranjeaza ramanand sa ne concentram pe chestiunile de logica si interpretare, pe stiluri si constructii complexe.
    pentru ca altfel o sa imbatranim degeaba si n-o sa ne simplificam niciodata pasiunile si muncile, si ne mai si plictisim. nu?

    • mirco67 spune:

      Nu de plictiseală e vorba, dar cred că proiectul acestor recenzii se va termina la împlinirea celor doi ani. sau, cel puţin, se va schimba radical ca formă şi conţinut. Simt nevoia de ceva nou…

      • oliviu craznic spune:

        Daca il schimbati, sper sa faceti ceva
        cel putin la fel de util literaturii –
        pt ca acest proiect e cu adevarat important.
        Stim cu totii ce putini oameni fac recenzii
        despre autorii romani – si nu poti dezvolta
        o literatura daca nu vorbesti despre ea.
        Eu v-as fi sugerat sa faceti recenzii
        inclusiv la carti, dar probabil nu aveti
        timp. Ar fi fost ceva foarte bun pt promovarea
        sf-ului romanesc. Care chiar are nevoie
        de promovare, daca vrea sa creasca. Oricum,
        orice veti decide, succes!

      • mirco67 spune:

        Recenzii la cărţi se mai fac. Liviu Radu, pe Nautilus, Florin Pîtea, pe Ţesătorul său. Şi mai sunt şi alţii. Destui. Poate că ficţiunea românească nu e recenzată cu precădere. Dar nici nu apar aşa de multe cărţi spec-fi de autori români. Timp nu prea am. Ceea ce apare pe blogul acesta e smuls din carnea tăcută a trecerii mele. 😉 Dacă nu aş găsi în asta destulă plăcere, destulă satisfacţie, destulă mulţumire, n-aş face-o. Încerc să fiu de ajutor. Şi voi căuta o soluţie pentru viitor. Încă nu e vremea unei decizii în privinţa asta. Deocamdată adunăm informaţii, impresii, luăm pulsul lumii. Şi ne bucurăm să vedem că, într-o lume în care multe lucruri se duc la vale, totuşi, ceva creşte. 🙂

      • oliviu craznic spune:

        Asa spuneam si eu, recenzii se fac, dar
        putine. Florin Pitea, Liviu Radu, Mike
        Haulica, poate inca 2 sau 3. Mult prea
        putini pt a construi o literatura… in
        mod normal. Din fericire, fiecare dintre
        acestia face mult mai mult decat ar trebui
        sa faca un singur om. Asa ca, poate vom reusi
        totusi, pana la urma. Si poate vor mai
        ajuta si altii. Am vazut ca dl Despina
        v-a preluat exemplul – felicitari. Daca mai
        vin si altii, pana la urma va fi bine. Daca nu, nu.

      • mirco67 spune:

        Eu n-am văzut că domnul Despina mi-a preluat exemplul… Unde? 🙂 Sunt dornic să citesc!

  21. oliviu craznic spune:

    In fine:), nu asta era subiectul aici. Succes in toate!

    • mirco67 spune:

      Brava de iniţiativă. Dacă preia cineva treaba asta, mă voi retrage împăcat! 🙂 Cred că stilul său e mai concis şi mai eficient. 😉 Dar supără mai puţin…

      • Abia astept sa fiu suparat de catre matale … Inca nu ati trecut prin sita dv povestirile din Gazeta si cea din Helion 😛

      • D-le Coman, sper să nu vă retrageţi. Eu sunt doar o a doua opinie, ceva mai îndulcită şi care în niciun caz nu poate (şi nici nu doreşte) să ţină locul criticilor dvs. Şi-n plus, am să mă rezum doar la comentarea povestirilor ce apar în Gazetă şi Nautilus.
        Cu dăruire şi mult, foarte mult efort, cred că orice poate să scrie, aşa că scopul meu nu este să descurajez ori să supăr (deşi ştiu că supărările-s inerente, sunt un exemplu elocvent, se pare:) ), doar să ofer un feed-back pur subiectiv.

      • mirco67 spune:

        Sunteţi binevenit, domnule Despina! Mai multe capete gândesc mai bine decât unul singur. Într-o breaslă ca aceasta, n-avem decât să învăţăm unii de la alţii. 🙂 Cu cât mai multe opinii, cu atât mai bine!

  22. […] o reiteram şi în comentariul textului „Ara”, semnat de Raluca Băceanu (vezi precedenta recenzie), mai găsim în masa epică a povestirii de faţă şi alte greşeli, de la gafe mărunte, de […]

  23. […] i-a apărut povestirea „Ara”, despre care am vorbit pe larg în postul nostru din septembrie, „Spec-Fi în apus de vară”. Remarcam atunci o serie de stângăcii de stil şi chiar prezenţa unor greşeli gramaticale de […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: