Apocalipsă, hard SF şi chirurgie temporală

Gregory Benford - Timperfect

Gregory Benford - Timperfect

Am citit cartea lui Gregory Benford la începutul lui 2007. Acum, după patru ani, anunţul Nemirei că volumul e iarăşi „în curs de apariţie” nu poate decât să mă bucure, fiindcă e una din cele mai închegate construcţii science fiction „vizitate” în ultimii ani.

Mi-a plăcut în primul rând scriitura, aşezată, eficientă, fără înflorituri, un edificiu de cuvinte robust, realizat „à l’américaine”. Personajele le-am găsit simple, vii, expuse atât cât trebuie pentru a nu deveni ele însele abisale, răpind introspectiv povestea în genunea propriilor trăiri. Mi-a plăcut, în fine, modul subtil în care autorul a împletit întâmplările, păstrând cu grijă echilibrul între viaţa individuală, istorie şi… timp.

Substanţa narativă e un aliaj omogen din trei principale ingrediente science fiction. Între acestea, tema apocalipsei joacă rolul detonator, fiind piatra de temelie a intrigii. Gregory Benford ne introduce într-un viitor sumbru, în care lumea e ameninţată de apariţia unui ecosistem concurent, bazat pe o altă biochimie, ecosistem ce ameninţă să-l sufoce pe cel actual, cu tot cu mândrul Homo sapiens aşezat în vârful piramidei trofice.

Benford nu lasă nemotivată ivirea „plăgii”, ci o aşază pe fundamentul unei bine închegate relaţii cauză-efect, perfect posibilă ştiinţific. Utilizarea chimizării agricole în exces, în care autorul strecoară, prin anii şaizeci, nişte pesticide cu structură moleculară complexă, constituie punctul de plecare. Urmare a acumulării lente de pesticide în ocean, viaţa marină se modifică radical, o mutaţie sau un complex de mutaţii induse astfel dau naştere noilor organisme, care, încet dar implacabil, preschimbă mediul, adaptându-l tot mai mult proceselor lor vitale.

Cititorul avizat va găsi aceste pârgii ficţionale cu atât mai cutremurătoare, având cunoştinţă că evoluţionismul însuşi postulează apariţia spontană a vieţii din molecule organice complexe şi că s-au descoperit deja organisme rudimentare, a căror chimie nu se mai bazează pe soluţii sanghino-plasmatice sărate.

Ajungem astfel la cel de-al doilea ingredient folosit de Benford: subgenul hard SF. Deja pătrunşi pe teritoriul literaturii ce aşază ştiinţa şi tehnologia în primplan, suntem împinşi de autor încă şi mai departe. Ameninţată cu extincţia, omenirea din 1998 caută o metodă de a modifica trecutul. Fără a recurge la clasica pârgie wellsiană a călătoriei în timp, autorul face ca oamenii de ştiinţă ai sfârşitului de mileniu să descopere o metodă de a trimite mesaje în trecut cu ajutorul tahionilor, particule a căror viteză este practic infinită. Existenţa tahionilor are în prezent numai o firavă susţinere teoretică, nefiind pusă încă în evidenţă experimental, din câte ştiu. Dar nu-i aşa că disperarea poate fi uneori un extraordinar factor al progresului tehnico-ştiinţific?

Radiaţia tahionică este dirijată către acea zonă de spaţiu unde se găsea Pământul cu treizeci şi cinci de ani în urmă. Datorită vitezei infinite (unii fizicieni nu sunt deloc de acord cu asta, arătând că se încalcă celebrul postulat einsteinian potrivit căruia viteza luminii în vid este cea mai mare din Univers), mesajul ajunge instantaneu în 1963. Fluxul tahionic e conceput astfel încât să fie detectat de fizicienii vremii, în cadrul experienţelor în domeniul rezonanţei magnetice nucleare (RMN). Temându-se de un paradox temporal, savanţii din 1998 decid ca mesajul trimis în trecut să nu fie explicit, concepându-l într-o manieră abstractă, criptică.

Tânărul cercetător de origine iudaică Gordon Bernstein, activând în cadrul Universităţii Californiene La Jolla (UCLJ), decodifică mesajul, înţelege substratul şi capacitează pe unul din colegii săi, un chimist pe nume Ramsey, să se aplece asupra efectelor pesticidelor complexe ce urmau să dea naştere noului ecosistem. Din momentul abandonării acelui proiect de agrochimie, viitorul se schimbă, efectele chirurgiei temporale se fac simţite şi tripleta ingredientelor scintificţionale folosite de Benford se întregeşte.

Efectele chirurgiei temporale sunt surprinse magistral de Gregory Benford. Sub ochii lui Renfrew, savantul disperat din 1998, cel care iniţiase proiectul mesajului tahionic, se produc o serie de schimbări pe care acesta le percepe ca pe nişte halucinaţii datorate oboselii. Astfel, în timpul ultimei emisii, Renfrew simte că a slăbit mult, iar camera în care se află pare să capete alte dimensiuni. Dar schimbările nu se produc numai la nivel fizic. Renfrew dobândeşte virtuţi de familist pe care nu le avusese niciodată până atunci căci, după ce decriptează un mesaj tahionic provenind din anul 2349, înţelegând că planeta are totuşi un viitor uman, cercetătorul alege să se refugieze în familie şi să lupte astfel contra catastrofei ecologice, încă nerezolvată deplin.

Nimeni şi nimic nu scapă de reaşezarea timpului pe un alt făgaş, ulterior punctului de ramificaţie: anul 1963. O altă istorie o înlocuieşte subtil pe cea cunoscută, devenind realitate. Din momentul în care cititorul află că preşedintele Kenedy supravieţuieşte de fapt celebrului atentat, el înţelege că timpul fusese într-adevăr deviat pe un curs alternativ. Devine clar motivul pentru care fizicianul Renfrew nu mai e ştiutul savant dedicat ştiinţei, neglijându-şi familia, de ce virtuoasa soţie a acestuia cedează insistenţelor lui Ian Peterson, dăruindu-i-se şi înşelându-şi partenerul de viaţă, de ce acesta îşi pierde, la rândul său, duritatea şi devine nostalgic după recea şi corecta Marjorie, umanizându-se, de ce, în fine, însăşi Marjorie se schimbă esenţial, devenind o femeie cu adevărat pasională.

Întregul morfism spaţio-temporal câştigă evident în credibilitate tocmai datorită acestei gradualizări a intensităţii schimbărilor, fiindcă personalitatea celor din anii ’60 nu e la fel de vizibil distorsionată. Deşi ceva mai subtile, schimbările se produc însă şi aici nu doar la nivelul evenimentelor. Gordon se desparte de frumoasa Penny, căsătorindu-se cu Marsha, o evreică brunetă din New York. Despărţirea celor doi decurge natural. E greu de spus dacă evenimentul este un efect al reaşezării istoriei sau un act firesc, de viaţă. Totuşi, la nivelul ţesăturii de relaţii dintre indivizi, efectele încep să devină, treptat, vizibile. Momentul 1974, când Gordon e un fizician recunoscut, beneficiar al unui premiu important (Fermi), o găseşte pe mama sa în viaţă, prezentă la festivitatea de premiere. Gordon e bulversat. Realizează că acea persoană, semănând izbitor mamei sale, este de fapt o secretară. Dar nu poate fi sigur. E vorba de un alt efect al reaşezării timpului? Cea care murise cu un deceniu în urmă era o altă mamă, dintr-o altă istorie alternativă? Sau această secretară, semănând cu cealaltă mamă a sa, era de fapt chiar mama sa dar care, în această reaşezare a timpului, nu-i mai era mamă?

Ce este timpul? Ce înseamnă un paradox? Câte vieţi trăim de fapt? Şi câte am putea, la urma urmei, să trăim?

Anunțuri

5 Responses to Apocalipsă, hard SF şi chirurgie temporală

  1. Aspoiu spune:

    Ha, buna cronica, mi-a facut pofta de recitit cartulia asta… 🙂

  2. […] Horia Gârbea. Program de rezidență pentru scriitori și traducători Mircea Coman/Scifientland. Apocalipsă, hard SF și chirurgie temporală Michael Haulică/Colierul d eperle al bunicii. From Zombânia with Love Observator cultural. […]

  3. […] sincronicitatea etc., toate amintindu-mi de complexa structurare a universului multiplu din „Timperfect” de Gregory Benford. Avem multiple motive să mulţumim autorului, ale cărui calităţi sunt mai […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: