PERIPEŢIILE UNOR EXTRATEREŞTRI OLTENI PRIN MARAMUREŞ ŞI PRIN APUSENI. Ziua Întîi: Capitolul 7

Prin Alburnus Minor, spre capitala Ţării Moţilor

Cu zece minute înainte de ora unu a amiezii, intrăm în Abrud. Trecem la câţiva paşi de inima istorică a urbei, de apropiatele străzi Crişan, Moţilor, Mărăşeşti, Minerilor, Detunata, Ion Buteanu, Cetăţii, Virgil Anca ori de micuţele pieţe Eroilor şi Cuza Vodă, unde stau risipite urmele trecutului. Sunt case despre care ne vorbesc mici plăci comemorative de marmură, aproape nebăgate în seamă azi, căci puţini mai stau să cerceteze vremile apuse, sunt mici statui ale marilor bărbaţi ai locului, aşezate aci în vremuri în care istoria avea încă oarece însemnătate, sunt cimitire în care, sub ierburi, albesc oseminte de martiri ucişi cu cruzime pentru vina de a fi tânjit la emanciparea naţiei lor.

Se află aici casa în care şi-au petrecut Horia şi Cloşca noaptea de anul nou dintre 1784 şi 1785, întemniţaţi înainte de a fi duşi la Alba Iulia spre a fi osândiţi de slugile împăratului Vianei. Se află şcoala confesională românească (ce a funcţionat între 1680 şi 1918!) unde a învăţat Crişan, ale cărui rămăşiţe, zdrobite pe roată, au fost expuse în parte şi în piaţa cetăţii abrudene, generoasă pildă oferită de cârmuirea vremii celor cu gânduri de libertate. Se află sediul conducerii revoluţionarilor paşoptişti români din Transilvania, în care s-au întâlnit Bălcescu şi Avram Iancu, în care Ion Maiorescu şi-a scris „Rapoartele”, casă unde avea să se nască scriitorul Alexandru Ciura, redactor şef la „Luceafărul” (scoasă la Budapesta, între 1902 şi 1906) bun prieten cu Octavian Goga (iniţiatorul revistei), I. L. Caragiale şi Aurel Vlaicu şi scoborâtor din bunici ce s-au aşezat în fruntea paşoptiştilor buciumani. Se află casa tribunului Ioan Sterca-Şuluţiu, făurarul artileriei moţilor din legiunile Crăişorului, casă în care aveau să fie găzduiţi în refugiu revoluţionarul oltean cu vederi liberale Alexandru G. Golescu şi pictorul Barbu Iscovescu (pe numele său Baruh Iehuda, paşoptist înmormântat în pământ străin, la Constantinopol, în cimitirul ortodox-grec, şi nu fiindcă s-a întâmplat, ci pentru că aşa a cerut exilatul). În acelaşi loc a căzut, victimă a nesăbuinţei lui Kossuth, Ioan Dragoş, negociatorul de bună credinţă trimis să pledeze pentru împăcare în faţa lui Iancu, împăcare în care conducătorul revoluţiei ungare din Transilvania n-a crezut, de fapt, nici măcar o clipă, de vreme ce i-a ordonat lui Hatvany, totodată, să nu-şi oprească acţiunile militare ce aveau să ducă la atacarea surprinzătoare a Abrudului. Se află tot aici casa prefectului de Zarand, Ioan Buteanu, originar din Şomcuta Mare, Ţara Chioarului (adică Maramureşul către care călătorim chiar acum!), sufletul organizării adunărilor populare de la Blaj, ce avea să fie spânzurat cu sălbăticie de oamenii aceluiaşi colonel Hatvany. Morţile tragice ale lui Ioan Dragoş şi Ioan Buteanu sunt ambele consecinţe ale cuvântului dat şi apoi încălcat de către unul din reprezentanţii nobilimii transilvane a veacului al XVIII-lea, un bun exemplu despre cât valorează, la o adică, onoarea unor nobili. Şi n-am făcut decât să zgâriem puţin, la suprafaţă, crusta zăcământului de istorie a meleagurilor abrudene, care preţuieşte infinit mai mult decât bogăţiile de milenii îngropate în inima de piatră a Munţilor Apuseni. Din păcate însă, otrăviţi de sărăcie, de vânzarea de neam, de nemernicia „aleşilor”, tot mai puţini par să pună mai presus aurul din sufletele înaintaşilor decât pe cel îngropat sub pietre, râvnit mereu de mai marii vremilor, animaţi de augusta lăcomie omenească. N-aş trece totuşi mai departe fără să menţionez că în centrul istoric al bimilenarului orăşel, pe strada Ion Buteanu, la numărul 2, a avut loc, la 11-12 septembrie 1938, în sala clădirii numită „Detunata”, adunarea generală a ASTREI, între participanţi numărându-se şi filosoful oltean Constantin Rădulescu-Motru, născut la 15 februarie 1868 în Butoeşti, Judeţul Mehedinţi, localitate aflată la cinsprezece kilometri de Strehaia, pe drumul naţional DN6 (alias şosaua europeană E70). Se întâmplă că locuinţa părintească a domniei-sale o pot vedea de fiecare dată când bat drumul Băniei, fie că merg cu trenul ori cu automobilul. În micuţa staţie de cale ferată a Butoeştilor se află şi un bust al marelui om, o statuie mică, privind lumea cu asprime de la înălţimea unui soclu neîngrijit, de culoare tot mai incertă, în ton cu vremile de-acum.

Nu putem ieşi din imersiunea în timp înainte de a spune câteva vorbe şi despre rădăcinile antice ale Abrudului, căci începuturile sale par să se piardă undeva prin secolul II, după Cristos. Legenda spune că toponimul urbei vine de la numele unui proprietar de mine din vremea lui Decebal, Cotylus Bruda, care i-ar fi pus la dispoziţie regelui dac importante cantităţi de aur. Pierzând întreaga avere imadiat după cucerirea romană, el şi-a pus capăt zilelor, lăsând după sine doar numele său, pe care locuitorii l-au conferit locului.

Botezat de romani Alburnus Minor, Abrudul a jucat în perioada aceea şi rolul de fortăreaţă, căci aici îşi avea locaţia, în punctul numit „Cetăţeaua”, o mică dar bine organizată garnizoană, ce străjuia drumul de acces către bogatele zăcăminte ale Roşiei Montane de azi, numită pe atunci Alburnus Maior.

Exploatările aurifere din zonă datează însă de şi mai multă vreme. Ele par să fie legate şi de misteriosul popor al agatârşilor, despre care însuşi Herodot, transformându-se în emisarul unei legende încă şi mai vechi, spunea că ar fi scoborâtori din Agathirsos, fiul lui Hercule. Reţinând din legendă doar vechimea tradiţiilor locale ale mineritului aurifer, nu e de mirare că unii autori susţin provenienţa abrudeană a unei părţi din aurul străvechilor faraoni egipteni.

Precum se vede, legendele, cu cât sunt mai vechi, cu atât dau ecouri mai misterioase în aceste ţinuturi, iar misterele s-ar cere, dacă nu lămurite, măcar cercetate de cărturarii ce păstoresc prin academii. Dar domniile-lor, tributare conservatorismului şi adevărurilor prefabricate, preferă să adune titluri, blazoane şi bani, lăsând adevărul să zacă îngropat în inima de piatră a Apusenilor. Ba mai mult, o parte din ei girează cu numele lor măreţul proiect politico-economic al nimicirii unor vestigii dătătoare de identitate, care încă se mai află (oare pentru cât timp?) în arealul Roşiei Montane…

Fără să ne dăm seama, ajungem la marginea străvechii urbe. Lăsăm în urmă clădirile sale bătrâne, cu faţadele măcinate, în care încă se poate citi tristeţea străbunilor, la înălţimea cărora nu mai suntem vrednici să ne ridicăm. Drumul (DN74A) ne va purta visele înghesuite în micuţa astronavă spaţio-temporală către adevărata capitală a Ţării Moţilor, Cîmpeni, unde şi-a sălăşluit cartierul general însuşi Crăişorul Iancu, aflat în fruntea Legiunii Auraria Gemina, care nu şi-a plecat deloc steagurile sale de luptă, căci, în vremile tulburi de la 1848, armiile duşmane n-au reuşit nici măcar a se apropia de zidurile oraşului, chit că puseseră stăpânire pe aproape tot restul Ardealului…

Cerul s-a mai destins, îmbunându-se peste culmile blânde.

Trecem…

(Va urma.)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: