Anti-Radar, Contra-Scriptorium

Am observat de ceva vreme o anume îndârjire din partea domnului Ioan Alexandru Despina vizavi de unele manifestări publice ale mele în fandom, mai ales prin luările de poziţie dintr-un articol recent publicat în revista NAUTILUS, motiv pentru care simt nevoia unor explicaţii. Am ales această cale după ce am ezitat îndelung, conştient fiind că risc să deschid o nouă polemică în mediul fandomial, şi aşa mult prea divizat, întreprindere, după opinia mea, nu tocmai utilă, dar, realizând că din toate astea ar avea de învăţat mai mulţi, iată-mă expunându-mi părerile la care, în virtutea democraţiei publicistice, încă am dreptul.

Mi-aş începe explicaţiile precizând că atitudinea părtinitoare a domnului Despina îmi pare cât se poate de vizibilă, fiindcă, în analizele domniei-sale, foloseşte în aprecieri un cântar diferit pentru cel puţin unul dintre textele mele, spre deosebire de cel cu care „lucrează” asupra textelor altora, mai ales când vine vorba despre unele figuri consacrate din lumea ficţiunii speculative de limbă română.

Referindu-se, de pildă, la greşelile din povestirea „Basm din viitor…”, publicată la SRSFF în luna noiembrie 2011, comentatorul enumeră explicit nouă erori găsite în text, fapt ce mă determină să-i mulţumesc pentru necruţătoarea atenţie cu care se apleacă asupra neînsemnatelor mele încercări. Din cele nouă, una singură necesită însă cu adevărat fervoarea de care dânsul dă dovadă: vocabula „dedesupt”. Deşi constituie o abatere evidentă de la normele de scriere corectă, ea îşi are izvorul în felul endemic în care vorbesc oamenii din arealul unde trăiesc. În vorbirea curentă, mulţi din concetăţenii mei pronunţă literalmente astfel, ba chiar folosesc o formă încă şi mai „barbară”, căci obişnuiesc să spună adesea „didisupt”, după cum au fost învăţaţi să pronunţe în familie, la fel ca bunii şi străbunii lor. O consistentă parte din lexicul rural al zonei (deşi localitatea mea natală are din ce în ce mai nejustificate pretenţii urbane) mi l-am însuşit şi eu, încă din copilăria timpurie. Şi cum obişnuinţa e a doua natură, iată-mă comiţând astfel de monstruoase greşeli, 🙂 în virtutea caracterului fonetic al limbii noastre natale. Să-mi fie spre învăţătură de minte! Dintre celelalte opt erori, şase sunt gafe de tastare. Cercetând în perioada sărbătorilor versiunile publicate de SRSFF, am bunghit eu însumi gafele şi mi-am dat seama că fişierele ultimelor două povestiri nu sunt cele corectate, ci sunt forme timpurii ale textelor, dinainte chiar de expedierea lor către AtelierKULT, unde, mărturisesc, le trimiteam adesea fără o revizie destul de atentă. (Partea şi mai proastă este că, din neatenţie, aceleaşi fişiere au fost expediate şi către juriul concursului Helion 2011 şi, constatând asta, n-am avut încotro decât să-mi râd de mine însumi.) Din ce-am observat de-a lungul timpului, gafele de genul ăsta sunt favorizate la cei care folosesc alternativ tastaturi diferite, iar eu o fac aproape tot timpul, fiindcă am la birou o tastatură Hewlett-Packard robustă, foarte fiabilă, dar cu taste înalte, iar acasă o tastatură ieftinucă, extraplată şi chinezească, aducând mai mult cu una de laptop. În plus, şi maparea lor este diferită, fiindcă la serviciu lucrez sub Windows (politica firmei, n-am ce face), pe câtă vreme acasă sunt un cât se poate de mulţumit utilizator de Linux.

Revenind la chestiune, ceea ce mă uimeşte însă peste măsură este menţionarea de către domnul Despina în rândul erorilor a termenilor „exitpolurile” şi „adause”, primul fiind o ironie la adresa limbajului jurnalistic electoral, care a introdus în limba română o serie de termeni de sorginte 😉 anglă, uzitaţi până la prematura patinare, iar celălalt este un (pseudo)arhaism, provenit din vechiul participiu al verbului „a adăuga”, admis de norme în ambele forme, „adaos” şi „adaus”, şi folosit în unele expresii populare învechite (de exemplu, despre o femeie gravidă se spunea cândva că „este într-adaus”).

Cele trei greşeli menţionate în erata referitoare la cealaltă povestire, „Eve”, publicată de SRSFF în decembrie, anul trecut, sunt toate erori de tastare şi nu revin asupra lor. Ceea ce trebuia însă decelat în orice analiză echidistantă a textelor în cauză e faptul că oricare din aceste greşeli nu au în scriitura mea un caracter sistematic, fiind vorba de neglijenţe formale accidentale, şi nu de dovezile descalificante ale agramatismului. De cele mai multe ori, la revista lunară a povestirilor de ficţiune speculativă pe care o fac pe blogul meu, caut să insist asupra unor astfel de erori doar dacă ele abundă sau sunt însoţite şi de alte greşeli, care denotă o lipsă flagrantă de cunoaştere a normelor limbii române, ele însele aflate într-o mai mult sau mai puţin justificată reaşezare, mai cu seamă din 1990 încoace. Atunci când nu procedez astfel, îmi place să cred că cer foarte mult de la persoane care ar putea da foarte mult, numai că, adesea, nici măcar acestea nu au răgazul suficient să-şi verifice cu atenţie textele, iar atunci când îl au, sunt cât se poate de obosite după alergătura zilnică. Nu trăim din scris. Dar să revenim…

De ce consider părtinitoare observaţiile domnului Despina? Să facem o comparaţie doar cu povestirea „Margarita”, de Liviu Radu, căreia domnia-sa îi menţionează în erată zece erori (toate de tastare şi cu totul nesistematice, fireşte), fără a recurge însă la niciun fel de remarcă maliţioasă de genul „ar fi fost necesară o revizuire mai atentă a textului înainte ca el să apară într-o revistă literară”. Echidistanţa ar fi presupus fie să nu facă nici în cazul textului meu o astfel de remarcă, fie să-şi păstreze aciditatea şi vizavi de „neatenţiile” maestrului Liviu Radu, pe care-l şi gratulează cu nişte aprecieri estetico-narative formale, cu totul tributare gustului propriu, fără să pătrundă prea adânc în subiect, cam în genul afirmaţiilor pe care le consideră suficiente şi spre a descalifica literar textul meu, mai înainte abordat.

Şi acum haideţi să vedem cum stau lucrurile şi în privinţa redactării articolelor domnului Despina din NAUTILUS („Radar”, ianuarie 2012) şi Gazeta SF („Suspans și Nautilus în luna decembrie”, din decembrie 2011), fiindcă şi despre acestea ar fi câte ceva de spus. E cazul să discutăm despre ambele în acelaşi timp, fiindcă anumite elemente se corelează şi pot da naştere unor interpretări cu totul interesante.

Nu e cazul să insistăm asupra neînsemnatelor greşeli de tastare gen „este o mai degrabă intrarea”, „chiar dacă are şi câteva inexactităţii, ambele din „Radar” (NAUTILUS), „Însă şi în fel în care se prezintă acum”, „să caracterizese, „personajul principal este salvat dintr-un incendiu de o vocea, „pe lângă umorul deja menţionat, se remarcă se pot remarca şi intrigile”, cumprinzând, „să intinuiască, „Ideea centrală a prozei este una interesantă, iar adâncirea în text îţi stârneşte tot felul de întrebări, fără ca acestora să le fie răspuns, într-un mod clar, în final” sau „un fie epic ce se despică în mai multe povestire adiacente”, pe care le-am găsit în „Suspans și Nautilus în luna decembrie” (Gazeta SF), chiar dacă numărul lor este comparabil cu cel din textele menţionate mai sus, având fiecare o întindere, să zicem, cât a celor două articole însumate. Nu ele sunt cele care atârnă cel mai greu în balanţă. Ceea ce e mai interesant abia de aici urmează…

În comentariul povestirii „Margarita” de Liviu Radu, („Radar”NAUTILUS), domnul Despina foloseşte în mod greşit forma de indicativ prezent, persoana a III-a, a verbului „a crea” (crează), asupra căreia revine şi în comentariul referitor la lucrarea „Surplusuri”, de Nicolae Cornescian („Suspans și Nautilus în luna decembrie”Gazeta SF). Forma corectă este „creează”, valabilă atât pentru persoana a III-a singular, cât şi pentru plural. Repetarea aceleiaşi greşeli în articole diferite poate conduce la suspicionarea unei erori sistematice, venind de la necunoaşterea normei de scriere. Ne permitem, totuşi, să ne îndoim de asta.

Referindu-se la povestirea Ándrei Pavel, „Recensământ”, apărută în „SUSPANS”, numărul 18, din noiembrie 2011, comentatorul foloseşte (în articolul „Suspans și Nautilus în luna decembrie”, din Gazeta SF) termenul micro-roman. De dragul teoriei, să reamintim că „micro-”, element de compunere savantă având sensul de „mic”, serveşte (prin prefixare) la formarea unor substantive, spre exemplu „microunde”, şi nu se desparte prin cratimă de cuvântul căruia i se alipeşte. Faptul că domnul Despina recurge şi la forma corectă, „microroman”, în comentariul povestirii „Margarita”, de Liviu Radu („Radar”NAUTILUS), ar constitui dovada că nu-i decât un accident de scriere, adică o greşeală involuntară, dar, făcând aprecieri pe marginea povestirii „Ultima bătălie”, de Andrei Zorilă („Suspans și Nautilus în luna decembrie”Gazeta SF), comentatorul recurge la sintagma „proporţii inter-planetare, unde fenomenul se repetă, de data asta cu un alt element de compunere savantă („inter-”), de asemenea, în postura de prefix. Din nou avem de-a face cu o repetare aparent sistematică a aceluiaşi tip de greşeală. Necunoaşterea normei? Continuăm să ne îndoim…

Referindu-se la „Basm din viitor…”, domnul Despina aduce în final vorba despre nişte virgule, care, spune domnia-sa, ar lipsi. Fiindcă nu recurge la niciun exemplu, am crezut că nu-i decât o altă dovadă de maliţiozitate, încercând să ironizeze apăsarea cu care mă aplec asupra acestui subiect în posturile mele de pe blog consacrate prozei speculative româneşti din revistele deja cunoscute. Înainte de a vedea cum stă treaba cu virgulele din articolele de care ne ocupăm aici, ar fi bine să spunem că regulile de folosire a virgulei în limba română sunt destul de multe, iar unele sunt greu stăpânite chiar şi de filologi de meserie. În plus, virgula foloseşte foarte adesea creatorilor de literatură ca element de stil, căci cu ajutorul ei se pot obţine efecte dintre cele mai diferite. Noi, profanii, când vine vorba de manipularea lor, căutăm să nu devenim totuşi prea barbari.

În articolul „Radar” (NAUTILUS), domnul Despina spune, la un moment dat: „“Tango”, de Vlad Darius Crăciun este o poveste care…” Cu totul accidental, domnia-sa omite să pună şi cea de-a doua virgulă (necesară după numele autorului – Crăciun), fără de care, singura folosită rămâne stingheră între… subiect şi predicat. Deşi gafa poate să pară monumentală, ştiu sigur că nu e vorba de o eroare sistematică la domnul Despina, pe care l-am urmărit cu destulă atenţie în câteva din revistele unde i-a apărut o parte din proza science-fiction de limbă română. Şi spun asta fără nici măcar un dram de maliţiozitate. E pur şi simplu adevărat.

Cu totul altfel stau însă lucrurile în fraza „Povestea în sine, mărturisesc că nu m-a impresionat”, care conţine o propoziţie regentă intercalată în subordonata completivă directă. Această răsturnare de topică îngreunează vizibil percepţia asupra enunţului, iar noi, ca să punem în lumină regula la care urmează să ne referim, vom reformula în topică normală, „Mărturisesc că povestea în sine nu m-a impresionat…”, formă în care, se observă prea bine, virgula nu este necesară. În ambele formulări, dacă subordonata completivă directă („povestea nu m-a impresionat”) este introdusă prin conjuncţia „că”, ea nu se desparte prin virgulă de regentă. Pentru ca virgula să fie justificată, trebuia ca respectiva conjuncţie să lipsească, deci era corect fie „Povestea în sine, mărturisesc, nu m-a impresionat…”, fie „Mărturisesc, povestea în sine nu m-a impresionat…”. Cu toate că aici este vorba de o greşeală cât se poate de evidentă, nu ne grăbim să-l condamnăm definitiv şi irevocabil pe autorul ei, având în vedere cele afirmate mai sus despre folosirea virgulei în limba română. Eu însumi, mărturisesc, fac frecvent astfel de greşeli fără măcar să-mi dau seama. Mai avem de lucru…

Mai presus de micile sale greşeli, constat (şi asta nu mă face deloc să mă simt mai bine) că domnul Despina mai nedreptăţeşte şi pe alţi autori în comentariile sale. Când face aprecieri despre textul „Kilimanjaro”, semnat de A.R. Deleanu, domnia-sa trece în erată un enunţ pe care eu îl găsesc absolut legitim: „La un moment dat, între somn şi veghe, i s-a părut că o aude vorbind în somn.” („Suspans și Nautilus în luna decembrie”Gazeta SF). Înţelegem destul de uşor că personajul, aflat între vis şi realitate, o aude pe partenera sa de scenă vorbind în somn şi nu vedem în repetarea vocabulei „somn” un motiv să considerăm formularea desemantizată. Desigur că existau şi alte soluţii de expunere, mai clare şi poate mai economice („La un moment dat, pe jumătate aţipit, i s-a părut că o aude vorbind în somn.”, de pildă), dar fraza nu e atât de dezechilibrată încât să ajungă la erată. La fel de nemeritată este corectarea sintagmei „50 de trabahar rumeno, din povestirea „La cules de roşcove”, de Narcisa Stoica, pe care comentatorul se grăbeşte s-o pună la punct („trabahadores rumanos”, „Suspans și Nautilus în luna decembrie”Gazeta SF), fără a sesiza că e vorba de un construct de vădită ironie, scris, cât se poate de elocvent, cu italice.

În aceeaşi zonă a aprecierii eronate stau şi unele comentarii estetico-narative vădit gratuite, părând a se baza mai curând pe gustul autorului lor decât pe nişte criterii cât de cât obiective. Povestirea „La o bere cu profetul”, de Emanuel Grigoras, ar fi trebuit să fie „mai lungă şi cu implicaţii mai revelatoare”, ne spune domnul Despina („Suspans și Nautilus în luna decembrie”Gazeta SF), lăsându-ne literalmente nelămuriţi. Parcă ne-am fi dorit, legat de asta, un comentariu mai amplu şi, nu-i aşa, mai revelator. 🙂

Enunţul pe care-l consider însă cel mai bizar este următorul: „Chiar dacă tema aceasta mi s-a părut puţin forţată, având în vedere modul în care se preiau ştirile în România, călătoria în sine am găsit-o incitantă…” („Suspans și Nautilus în luna decembrie”Gazeta SF, despre „Kilimanjaro”, de A.R. Deleanu). Citindu-l, am înţeles că domnul Despina este nicicum altfel decât revoltat că o convenţie ficţională banală, propusă de semnatarul poveştii, contravine flagrant realităţii. Şi ce dacă ştirile se preiau în România, în realitate? Ce are a face aici realitatea românească? Ficţiunea are propria ei realitate, propunând tot felul de convenţii, iar domeniul ficţiunii speculative chiar excelează din punctul ăsta de vedere. Existenţa navelor interstelare este tot o convenţie ficţională. Roboţii pozitronici ai lui Asimov sunt tot o convenţie ficţională. Şi preştienţa lui Muad’Dib din celebra „Dune”, semnată de nu mai puţin celebrul Frank Herbert, şi submarinul Nautilus din nemuritoarele călătorii ale căpitanului Nemo, toate sunt convenţii ficţionale. Şi toate sunt extrem de îndepărtate de felul cum stau lucrurile în realitate. Cum de poţi accepta toate astea şi nu poţi lua de bun faptul că, într-o Românie ficţională, jurnaliştii pleacă în adevărate expediţii exotice?

Să ne fie cu iertare, dar astfel de propoziţii şi fraze apreciative nu aduc nimănui nici cel mai mic ajutor. Nici cel mai mic folos. Iar pe autorul lor îl pun într-o lumină cu totul nefavorabilă.

L-am urmărit pe domnul Despina cu atenţie, încă de când s-a decis să plonjeze în scintificţiunea românească. Am văzut atunci în scriitura domniei sale o anumită nelinişte, pe care-am apreciat-o, după cum am apreciat şi apetenţa pentru imaginile sumbre, pentru viziunile distopice, pentru lumile destructurate. Pentru o vreme, domnia-sa a avut o creştere vizibilă. Apoi a început să ia lucrurile din ce în ce mai personal. Este supărat că, în ciuda premiilor literare pe care le-a câştigat în ultima vreme, din partea mea nu are o prea consistentă recunoaştere? Şi din această cauză devine maliţios, caustic, încercând să răspundă cu aceeaşi monedă? Am dori să-i transmitem pe această cale că nu prin lovituri gratuite îţi câştigi respectul celorlalţi. Şi nici nu creşti valoric. Eu nu am nimic personal cu domnia-sa. Şi îl asigur că am să-i recunosc mereu valoarea pe care o are.

13 Responses to Anti-Radar, Contra-Scriptorium

  1. Clubul Artelor Vizuale spune:

    Dragut. Articolul este, pe langa lamuririle literare, o reclama pentru SRSFF, Nautilus si Gazeta SF

  2. […] prins pe Radar şi luat la ţintă. Precum Icarus, crezând că şi-a depăşit maeştrii. Sursa: https://scifientland.wordpress.com/2012/01/06/anti-radar-contra-scriptorium/About webmaster View all posts by webmaster → ← Despre pagini româneşti de […]

  3. […] Vă invit să citiţi tot articolul domnului Coman aici. […]

  4. A.C. spune:

    Boom, boom, paw!!!

  5. Antuza Genescu spune:

    Excelent articolul, Mircea!

  6. Mă bucur să descopăr că cel puțin un cititor a sesizat ironia 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: