Abia un strop din Brunner

John Brunner

John Kilian Houston Brunner a fost unul din cei mai prolifici autori britanici de science fiction, pagina WikipediA dedicată lui notând la bibliografie nu mai puţin de 108 volume, cele mai multe (58) datând din anii ’60. Traduse la noi, după câte ştiu, şi m-aş bucura să greşesc, nu sunt decât „The Long Result” (1965), purtând titlul „Răbdarea timpului” (2006, reeditare din 1994, în traducerea lui Vladimir Colin şi I. Pascal) şi „Stand on Zanzibar” (1968), cu titlul „Zanzibar” (2006, în traducerea lui Sorin Moise şi a Angelei Moise), ambele în colecţia „Nautilus” de la NEMIRA, coordonată de Mihai Dan Pavelescu şi „The Webs of Everywhere” (1974), versiunea românească purtând titlul „Reţelele infinitului” (1998, ediţia I, în tălmăcirea Monicăi Ionescu), apărând la Editura Fahrenheit a grupului editorial RAO. La un calcul simplu, 3/108 vine aproape 2,8% din titluri, ceea ce, să recunoaştem, reprezintă abia un strop din Brunner.

Dacă bibliografia lui Brunner uimeşte, nici biografia sa legată de literatură nu e cu nimic mai prejos. Reţinem că, prin 1940, el descoperea deja literatura science fiction, citind faimosul roman al lui H.G. Wells, „Războiul Lumilor”. Născut în 24 septembrie 1934, avea pe atunci doar şase ani, o vârstă la care cei mai mulţi pământeni abia dacă silabisesc sau chiar nu ştiu încă să citească. Descoperind litera atât de timpuriu, nu trebuie să ne mirăm că primul roman SF („Galactic Storm” – 1951) îi apare la şaptesprezece ani, publicat sub pseudonimul Gill Hunt. Tot sub pseudonim (John Loxmith) Astounding îi publică în 1953 prima povestire SF: „Thou Good and Faithfull”.

În pofida înclinaţiei native către literatura de speculaţie ştiinţifică, devine scriitor profesionist abia în 1958, după ce slujise timp de doi ani (1953-1955) chiar şi în Forţele Aeriene Regale.

O mărturie a nemaipomenitei prolificităţi a autorului poate fi găsită aici. Descoperim pe pagină o impresionantă listă de romane (şaizeci şi opt, între care şi cele trei din seria „Empire”), cinci antologii de autor, şaisprezece colecţii de povestiri precum şi treizeci şi trei de antologii de povestiri scurte în care John Brunner este prezent. E uimitor, în aceste condiţii, că britanicul a găsit timp să şi militeze activ pentru o lume mai bună (ca membru emblematic al mişcării britanice împotriva armelor nucleare), să se şi implice foarte mult în susţinerea fenomenului science fiction (a scris multe articole, majoritatea neplătite, cu precădere pentru fanzine, dar şi articole care i-au apărut în reviste profesioniste), ba chiar să-şi trăiască viaţa personală (a fost căsătorit de două ori, prima dată cu Marjorie Rosamond Sauer, din 1958 şi până la moartea acesteia, în 1986 şi cu Li Yi Tan, din 1991 şi până în 1995, ultimul an al vieţii autorului).

Aceste realizări ar trebui să dea de gândit unora dintre aspiranţii de pe la noi, care cred că li se cuvine cea mai largă recunoaştere numai după câteva încercări, şi acelea nu se ştie cât de reuşite. Şi am să le mai spun că, deşi a muncit enorm, găsind cu cale să facă de multe ori din proza sa un avertisment pentru viitorul planetei, Brunner n-a obţinut prea multe premii literare. A fost nominalizat de patru ori la Hugo, la secţiunea roman (1965 – „The Whole Man”; 1966 – „The Squares of the City”; 1969 – „Stand on Zanzibar” şi 1972 – „Dread Empire”), adjudecându-şi trofeul o singură dată, în 1969. A mai fost nomilazat, tot la secţiunea roman, de trei ori la Nebula (1969 – „Stand on Zanzibar”; 1970 – „The Jagged Orbit” şi 1973 – „The Sheep Look Up”). A mai obţinut în două rânduri British Scinece Fiction Award (BSFA), prima oară în 1969, pentru „Stand on Zanzibar” şi a doua oară în 1970, pentru „The Jagged Orbit”.

Am reţinut dintre amănuntele fugare ale vieţii sale două crâmpeie care îl apropie pe John Brunner de România. Prima scânteie vine tocmai de la un personaj al său cu origini „carpatine”, Tinescu, pe care îl aşază în vârful leadership-ului B.R.C. (Biroul pentru Relaţii Culturale de pe Terra), în romanul „Răbdarea timpului”. Vădind o inteligenţă vie, naturală, dublată de un caracter temperamental bine tuşat de autor, el îşi injură pe româneşte subaltenii care încearcă să i se opună, dar are pentru ei o grijă aproape părintească. Nu ştiu dacă a fost în intenţia lui Brunner, însă Tinescu pare să aibă ceva din tătucul de sorginte sovietică, patetic şi exigent, abil în arta conducerii, dar mai ales în cea a descâlcirii iţelor birocratice. Prin bunătatea sa, extinsă dincolo de asprimea cu care îşi exercită funcţia, iertând repetatele scăpări ale lui Roald Vincent, Tinescu scapă din chingile unui portret stalinistoid, căpătând caracteristici cât se poate de umane. Vestea morţii sale, pe care autorul o strecoară în epilog, a reuşit să găsească prin labirintul sufletului meu calea spre porţile compasiunii.

A doua scânteie e chiar participarea sa, ca invitat de onoare, la EuroCon-ul de la Timişoara, în 1994. Am respirat atunci acelaşi aer, căci încă orbitam, invizibil fir de praf, în câmpul consistentei gravitaţii culturale a Timişoarei, ca proaspăt absolvent al Politehnicii „Traian Vuia”. „All those years ago…”

Un an mai târziu, la WorldCon-ul de la Glasgow, John Brunner, în vârstă de 61 de ani, avea să cadă la datorie. A suferit, în cea de a doua zi a lucrărilor, un accident vascular cerebral. De atunci, lumea science fiction a fost silită să meargă înainte fără el…