Consideraţii privind vârsta genului fantasy (I)

Preambul

Cu vreo două luni în urmă, ca să fiu mai exact în 9 ianuarie 2010, făceam în articolul „Despre tendinţe” afirmaţia că fantasy este un gen de ficţiune speculativă mai tânăr decât science fiction. Unul din cititorii mei mi-a atras atenţia într-un comentariu că fantasy este de fapt cel mai vechi gen literar. De atunci caut să mă dumiresc: cum stau până la urmă lucrurile?

Într-o oarecare măsură am greşit atunci. Când am afirmat că fantasy se grăbeşte să ajungă repede la gloria şi banii mai vârstnicului său fârtat, SF-ul. Şi am fost amendat, niţel cam de sus, de un alt comentator. Privind lucrurile strict contabiliceşte, banii câştigaţi în ultima vreme de autorii de fantasy sunt mulţi. Aparenţa cifrelor spune că ar fi mult mai mulţi decât au câştigat cei mai valoroşi autori de SF. Dincolo de toate însă, e greu de făcut o comparaţie în acest sens. Jules Verne şi-a publicat romanele începând cu 1864 şi a fost plătit în altă monedă decât cea pe care o încasează azi autoarea britanică J.K. Rowling pentru „Harry Potter”. Doamna Rowling este azi, fără îndoială, o femeie bogată. Nici Jules Verne însă n-a trăit rău la timpul său de pe urma scrisului. Şi de fapt nu asta era problema, fiindcă astfel de clasamente nu spun mare lucru despre valoarea literară. Ideea era că piaţa de carte nu face azi decât să creeze o competiţie pentru „faimă şi bani”, ca la Hollywood. Şi tot ca acolo, anumite genuri, prinse în vâltoarea luptei, ajung să se autosufoce, prin multiplicarea ofertei dincolo de limitele raţionale. Asta ucide respectivul gen de piaţă, şi aduce implicit neajunsuri valorii genului literar. Dar să revenim la problema primordialităţii, care este cu mult mai interesantă.

Pentru a evita confuziile prilejuite de dualitatea termenului „gen”, vom aborda distinct problema primordialităţii genului literar şi a genului de piaţă. Şi vom da întâietate plăcerii estetice, urmând să vedem apoi cum stă treaba cu marfa.

I. Consideraţii privind istoria genului ca şi categorie literară

Încadrabil cu deplină justificare în vastul regat al literaturii fantastice, fantasy este un gen literar care recurge la magie şi supranatural. Astfel de elemente sunt întâlnite însă în literatura fantastică din toate timpurile şi e uşor să crezi că se scrie literatură fantasy de când lumea. Cu toate acestea, se consideră că genul fantasy există doar din 1858, de la publicarea romanului “Phantastes” de către scriitorul scoţian George MacDonald (14.12.1824 – 18.09.1905). În ciuda apropiatei antecedenţe în literatura engleză a unor opere bazate pe elemente de fantastic, de pildă basmul cult al scriitorului englez John Ruskin (08.02.1819 – 20.01.1900), “The King of the Golden River”, scris în 1841 şi apărut în volum în 1851, “Phantastes” este considerat primul roman fantasy, care nu se încadrează la literatură pentru copii. Între autorii care au abordat timpuriu genul poate fi menţionat şi scriitorul englez William Morris (24.03.1834 – 03.10.1896), cu al său “The Well at the World’s End”, publicat însă abia în 1896.

Nu se cuvine să imputăm nicicum vreo lipsă de valoare scriitorilor menţionaţi, implicaţi timpuriu în genul fantasy. Suntem însă nevoiţi să acceptăm că ecoul acestui fel de fantastic a fost pe atunci mult mai modest în comparaţie cu ceea ce avea să urmeze în secolul XX, şi s-a menţinut astfel până la începutul anilor 1960, cînd apăreau pe piaţa americană celebrele lucrări “The Hobbit” („Hobbitul”) şi “The Lord of the Rings” („Stăpânul inelelor”) ale lui J.R.R. Tolkien (03.01.1892 – 02.09.1973). Din acest moment, se poate vorbi despre mai mult decât resurgenţa genului. Acea perioadă de început a celei de-a doua jumătăţi de secol XX a fost una extrem de fastă pentru fantasy, între contemporanii lui J.R.R. Tolkien cuvenindu-se a fi neapărat menţionat apropiatul său prieten, scriitorul britanic de origine irlandeză C.S. Lewis (29.11.1898 – 22.11.1963), autor al cunoscutei serii fantasy “The Chronicles of Narnia”, apărută între 1950 şi 1956.

Se pune firesc întrebarea: pe ce se bazează afirmaţia că genul fantasy există numai din 1858? Este o întrebare dificilă. Dar care are un răspuns cu destul de largă acceptare.

Adepţii acestei teorii identifică, în primul rând, semnificative diferenţe între fantasy şi literatura fantastică premergătoare.

Se face de pildă vorbire despre faptul că lumile fantasy sunt fie realităţi distincte, lumi pur ficţionale, fără legătură cu lumea cunoscută, fie zone absolut imaginare ale universului uman, pentru care sunt definite reguli şi legi, geografii feerice, rase cu istorii şi mitologii, credinţe, instituţii religioase, sociale, etc. dedicate. Fundalul acţiunii are o certă coerenţă şi consistenţă, chiar dacă anumite elemente nu sunt descrise exhaustiv. Basmele, legendele şi vechile mituri ale omenirii povestesc în schimb întâmplări care se petrec în universul uman, e drept, de foarte multe ori în locuri tare îndepărtate, (peste nouă mări şi nouă ţări), sau în timpuri imemoriale, (pe vremea când puricele se potcovea cu potcoave de oţel, iar cînd sărea, tot se da cu spatele de cer). Chiar şi tărâmul celălalt este o locaţie unde se poate ajunge călătorind pe spinarea gheonoaiei, sau purtat de cai năzdrăvani. Deşi aceste locaţii aparţin lumii cunoscute, sau sunt legate cumva de aceasta, ele rămân, ca şi timpul acţiunii, vag precizate, inconsistente.

De asemenea, lumea şi intriga nu păstrează la fantasy un anume tipar impus de tradiţie. Ele sunt tipice numai poveştii în care sunt puse. Nu se regăsesc în alte poveşti, ale altor autori. Desigur că pot exista influenţe, dar construcţiile ficţionale sunt până la urmă diferite, patentate, purtând amprenta distinctă a autorului lor recunoscut. În fantasticul tradiţional, marile mituri au un efect unificator, generând construcţii ficţionale care nu intră în contradicţie cu adevărul mitologic, şi pe care diverşii autori, anonimi sau nu, le preiau ca atare. Legendele şi basmele, încă şi mai localizate, sunt supuse şi ele tiparelor folclorice, de care autorii lor nu doresc să se îndepărteze.

Nu numai locaţia şi intriga sunt abordate diferit, ci şi supranaturalul. În fantasticul tradiţional, supranaturalul este fie parte a lumii reale, (mai ales în basme şi legende, în care eroii au însuşiri cu totul neobişnuite), fie se constituie într-un mod de a descrie pe înţelesul celor mulţi complexitatea realităţii, (mai ales în mituri, care explică astfel geneza omului şi a întregului univers). Fantasy face în schimb uz mai ales de un supranatural care este rodul imaginaţiei autorului, special gândit pentru poveste. În particular, acest supranatural anume proiectat poate fi mai mult sau mai puţin influenţat de cel tradiţional, dar diferenţele sunt, până la urmă, vizibile.

În al doilea rând, trebuie observat că procesul care a dus la apariţia genului fantasy a fost mai întâi unul de adopţie, apoi de separare. Fantasy a adoptat toate elementele de magie şi supranatural anterioare, din mituri, legende, basme populare, romane cavalereşti, basme literare, romane gotice, poveşti cu fantome, etc. În a doua jumătatea a secolului al XIX-lea, romantismul, depozitarul cult al fantasticului, aflându-se deja în plină descreştere, era înlocuit treptat dar ferm în mainstream de o abordare tot mai realistă, impunând segregarea elementelor de magie şi supranatural într-o zonă literară distinctă, ce avea să-i supravieţuiască. Tocmai această zonă va constitui mai întâi un fantasy timpuriu, pentru ca mai târziu să permită recuperarea întregului potenţial al magiei şi supranaturalului în perioada modernă, (după 1858) şi în special în perioadele Tolkien şi post-Tolkien, din anii ‘50 (secolul XX, vezi bine!) şi până în momentul de faţă.

Fără a considera „Poveste adevărată” a lui Lucian din Samosata (secolul II) ca aparţinând genului SF, fără a revendica în vreun fel „Călătorie de la Pământ la Lună” şi „Statele Lunii şi ale Soarelui” ale lui Cyrano de Bergerac (secolul al XVII-lea) ca făcând parte din tezaurul science fiction, ne vom opri totuşi ca punct de început al genului la anul 1630, când Johannes Kepler termină povestirea „Somnium” („Visul”, în limba latină în original), text socotit de Carl Sagan şi Isaac Asimov ca fiind prima lucrare science fiction în accepţiunea sa informativ-didactică de la începuturi, datorită descrierii ştiinţifice a Pământului văzut de pe Lună şi a popularizării pentru prima oară a astronomiei lunare.

Popasul asupra „Călătoriilor lui Gulliver” de Jonathan Swift îl considerăm o greşeală, socotind lucrarea a fi mai degrabă o satiră socială (terminată în august 1725 şi reclamată azi, la fel de nejustificat, de unii înfocaţi adepţi fantasy). Mai multă atenţie merită în schimb anul 1752, în care filosoful francez François-Marie Arouet (21.11.1694 – 30.05.1778), mult mai cunoscut cu numele său de condei Voltaire, scrie povestirea „Micromégas”.

Prima manifestare a genului SF în roman aparţine unei femei, Mary Shelley. „Frankenstein, sau Prometeul modern” este publicat prima dată în volum în 1818, la Londra, sub protecţia anonimatului. În 1826, scriitoarea recidivează cu romanul apocaliptic-SF “The Last Man”. Pe acest fundal, publicarea primului roman de către Jules Verne („O călătorie spre centrul Pământului”) în 1864 şi apariţia cunoscutului volum „Maşina Timpului” a lui H.G. Wells în 1895 sunt doar borne marcante, fireşti, pe autostrada către Vârsta de Aur a SF-ului.

Aruncându-ne privirea asupra datelor de naştere ale celor două genuri, nu putem concluziona decât că SF-ul pare să fie cu peste două secole mai în vârstă decât fantasy. Concluzia este firească, fiindcă a spune că toate basmele lumii, toate miturile şi legendele, toate poveştile cu stafii şi cu vrăjitori ţin de fantasy e numai un fel de a confunda „moaşa cu naşterea”. Plecând de la atare premiză am putea ajunge la concluzia că toată literatura fantastică este de fapt fantasy. Ceea ce… hm… sună destul de fantasy.

(Va urma…)

Anunțuri

7 Responses to Consideraţii privind vârsta genului fantasy (I)

  1. aronbiro spune:

    Si Biblia, Gilgamesh, 1001 Nopti? Astea ce-s? Bildungsromane? De ce satira sociala din Gulliver exclude eticheta de fantasy? Si Lord of the Rings e drama sociala.

  2. mirco67 spune:

    Biblia este un text religios şi în acelaşi timp un text mitologic. Ghilgameş este un erou mitic, pe care îl regăsim în mitologia sumeriană, akkadiană, babiloniană şi asiriană. 1001 de nopţi este poate cea mai faimoasă culegere de basme tradiţionale arabe. Aceste construcţii literare ţin de literatura veche. Ele nu au fost gândite de autorii lor ca texte fantasy. Nu putem vorbi de texte fantasy înainte ca genul să se fi definit, să fi fost recunoscut de ştiinţa clasificării. Fantasy a împrumutat din acestea o serie de elemente, aşa cum a împrumutat şi din literatura antică, apoi din romanul cavaleresc medieval, din poveştile cu fantome, tare gustate în epoca romantică. Cristalizarea sa ca gen s-a produs în perioada romantică târzie, când genul fantasy a preluat de la curentul romantic elemetele de magic şi supranatural, pentru că în scenă intra realismul, curent care exclude astfel de elemente, cel puţin în perioada sa timpurie.

    Faptul că în „Călătoriile lui Gulliver” se regăsesc destule tehnici, mijloace, elemente ce ţin de fantasy nu face totuşi ca lucrarea să aparţină genului. În primul rând pentru că ea a fost gândită de autorul ei ca o satiră. În al doilea rând, pentru că fantasy încă nu exista, nu vorbea nimeni pe atunci de el ca de un gen literar.

    Acestea sunt fapte consemnate de istoria literară. A le renega înseamnă a reconsidera tot ce înseamnă clasificare istorico-literară. Iar asta presupune ori geniu, ori ignoranţă.

  3. Hoffa spune:

    Domnule Aron Biro, as extinde creator interogatiile dumneavoastra completand astfel: dar programul partidului comunist roman de faurire a societatii socialiste multilateral dezvoltate si inaintare a romaniei spre comunism ce sa fie oare? Drama sociala? Sau fantasy?

  4. mirco67 spune:

    S-ar încadra cumva la dark-fantasy?… Sau poate la chirurgie temporală distopică… 🙂

  5. aronbiro spune:

    Eu cred ca aia cu geniu ori ignoranta se aplica mai bine cand ne inchipuim ca stim (in numele „stiintei clasificarii” – o aberatzie) ca autorii lui Gilgamesh sau ale celor 1001 de noptzi nu le-au gandit ca texte fantasy. A, ca nu foloseau cuvantul „fantasy”? Nici francezii nu-l folosesc si nici o gramada de alte popoare. E un termen al limbii engleze pentru care exista corespondent cam in toata limbile, chiar daca anglofonia e dominanta.

    Termenul fantasy nu a fost inventat de nici o stiintza (nici literara, nici „a clasificarii”), asa cum cu mare pretziozitate sustineti, ci de vanzatorii care trebuie sa-si imparta cumva marfa pe rafturi.

    Din cate stiu si Tolkien si-a gandit Lord of the Rings ca o alegorie la al 2-lea razboi mondial. Si asta e pe bune, direct din gura autorului, nu din banuiala scoasa din burta ca „Gulliver a fost gandita ca o satira”. Toata seria Discworld a lui Terry Pratchett e o satira dar de bine de rau e considerata inca o opera de capatai in fantasy. Nu mai vorbesc de Ghidul autostopistului intergalactic si de 99% din distopii/utopii, care sunt vandute de cand lumea drept SFuri (mai putin cele 1% asimilate de mainstream). Da, chiar si planul PCR ar fi distopie, daca ar fi fost narativ si nu descriptiv/liric/eseistic.

    Putem bine mersi sa vorbim de fantasy inainte ca genul (prefer sa zic „eticheta”) sa se fi definit caci, contrar la ce ne invatza Biblia, la inceput n-a fost Cuvantul, intai au fost „chestiile” pe care apoi oamenii au incercat sa lipeasca cuvinte ca sa-si faca viatza mai simpla.

    Caci daca ne luam dupa ce ati scris aici, nici „stiinta clasificarii” (taxonomia) nu exista (oficial) decat de pe la 1800siceva cand a intrat pentru prima data cuvantul in dictionare (poate chiar dupa aparitia „genului fantasy”!). Asta nu inseamna ca inainte de asta nu s-au facut clasificari. Si oricum n-are taxologia nici o treaba cu fantasyul, a fost inventata pt clasificari biologice. Gogoasha asta cu „stiinta clasificarii literare” a aparut cam deodata cu marketingul.

    Singura diferenta intre mitologie si fantasy e ca in primul caz autorul e mort, cel mai probabil uitat si nu mai cere drepturi de autor. In afara de asta, si Superman e un erou mitic pe care il regasim in mitologiile a diverse popoare (probabil cu alt nume, de exemplu Hercule).

  6. mirco67 spune:

    Vis-a-vis de vechile mituri şi epopei, consideraţi o dovadă de ignoranţă din partea mea afirmaţia că ele nu au fost gândite de autorii lor ca texte fantasy. În spiritul logicii elementare, aş întreba de ce enunţul contrariu, adică afirmaţia că au fost gândite de respectivii autori ca texte fantasy, nu este la fel de absurd? Ştiţi cumva ce au gândit respectivii autori?

    Oricum, eu nu mă bazam pe ce gândeau ei. N-am de unde să ştiu ce gândea autorul epopeii lui Ghilgameş, cum probabil că nici domnia voastră nu ştiţi. Mă bazam însă pe ce spun mitologii că s-ar petrece cu astfel de construcţii ficţionale. Se spune de pildă că miturile sunt arhive în care se sedimentează pe perioade mari de timp informaţii în forme uşor de memorat şi de reprodus. Eliminând fabulosul, supranaturalul, ca pe nişte elemente ce ţin de tehnica memorării, exersată îndelung în vechile culturi orale, s-ar putea ca miturile să ţina mai repede de realism, decât de fantastic.

    Termenul fantasy este împrumutat din engleză, fireşte. El a fost folosit însă, cum spuneam, atât la definirea unei categorii estetice literare cât şi a categoriei omoloage de piaţă, iar asta s-a întâmplat atunci când s-a întâmplat. Ne place sau nu, nu putem face toţi reguli, nici măcar când vine vorba despre artă. Eu n-am vorbit în articolul meu despre ce cred eu, ci despre ce se consideră în general astăzi la nivel de istoriografie literară. Fireşte că nu trebuie să fiţi musai de acord, dar argumentele şi vehemenţa sunt două lucruri diferite. Dacă puteţi răsturna tot ce se spune în domeniu şi puteţi croi un alt adevăr demonstrabil, face-ţi-o. Voi fi primul care vă va mulţumi.

    Pe de altă parte, curenţii literari nu au apărut, din câte ştiu eu, din erori de cârmire ale unor tipi talentaţi. Au fost mai mereu întreptinderi gândite cu bună ştiinţă, şi au dus uneori chiar la adevărate războaie estetice. Îmi amintesc de romanticii francezi, „răspunzând la cornul lui Hernani”, care, zice Teophile Gautier, „au pornit să urce […] muntele aprig al Romantismului şi i-au apărat atât de vitejeşte defileurile împotriva atacurilor clasicilor”. Asta se petrecea oricum îninte de 1830.

    La acea vreme, povestirile cu fantome, cele pe care le-a abordat şi Goethe, ceva mai înainte, ţineau de romantism. Erau deci asumate de inşi care-şi ziceau romantici. Acum venim noi şi spunem că ăia erau nişte rătăciţi, care scriau fantasy fără să ştie ce fac? Nu-i cam mult?

    Nu ştiu din care burtă credeţi că e scoasă afirmaţia că „Gulliver” a fost gândită ca o satiră, dar ideea este menţionată în cadrul cursurilor elementare de literatură universală, inclusiv la noi. Dacă e scoasă din burtă, e vorba de foarte multe scoateri din foarte multe burţi. Afirmaţia domniei voastre este gratuită şi irelevantă. Dincolo de asta, potrivit criteriilor descrise în articol, şi care nu-mi aparţin, există elemente care fac în mod evident ca producţia swiftiană să nu ţină de fantasy.

    În altă ordine de idei, faptul că „Stăpânul ineelor” este o alegorie a celui de-al doilea război mondial nu e un argument viabil. Şi ce dacă tehnica folosită de autor ţine de alegoria unui fapt istoric? Acest text este, dincolo de toate, o capodoperă. El ţine de fantasy, pentru că întruneşte toate criteriile, dar transcende, ca orice capodoperă, genului din care face parte, reuşind să mai fie în plus şi altceva. Se întâmplă mereu, cu toate textele geniale. N-aţi observat?

    „Gogoasha asta cu “stiinta clasificarii literare” a aparut cam deodata cu marketingul.”

    Serios? Şi eu care credeam că primele clasificări literare datează în lumea europeană din antichitatea greacă! Parcă Aristotel, aşa-l chema, nu? Sau sunt probabil iar într-o gravă eroare? Iar taxonomia de care spuneţi a apărut aşa, din nimic, pură generaţie spontanee, pe la 1800?

    „Aberanta” ştiinţă a clasificării este până la urmă un instrument extrem de puternic şi de util. Cel puţin aşa se socoteşte pe ici, pe colo, prin unele medii academice. Iar clasificarea curentelor literare de pildă pleacă foarte adesea de la declaraţii programatice ale unor tipi care chiar s-au ocupat cu scrisul în epocile respective. Putem să spunem noi mai bine decât ei ce au vrut să facă de fapt cu vieţile lor?

    Mă tem că, în lipsa unor argumente solide din partea dumneavoastră, această dispută devine sterilă. Până la urmă, ce apăraţi de fapt, domnule Aron Biro?

  7. […] apriga dispută între science fiction şi mai tânărul său fârtat fantasy (am mai vorbit în Consideraţii privind vârsta genului fantasy (I) şi în Consideraţii privind vârsta genului fantasy (II) despre asta). Cifrele vânzărilor […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: