O falsă dispută

Există azi unele subiecte perene în presa fandomială de pretutindeni. Ele apar mereu şi mereu, iarăşi şi iarăşi, ca visul de tinereţe al lui Alecsandri printre anii trecători…

Unul din aceste subiecte este parcă tot mai apriga dispută între science fiction şi mai tânărul său fârtat fantasy (am mai vorbit în Consideraţii privind vârsta genului fantasy (I) şi în Consideraţii privind vârsta genului fantasy (II) despre asta). Cifrele vânzărilor atestă azi fără tăgadă că fantasy a depăşit efervescenţa financiară a scintificţiunii. Asta dacă privim lucrurile în limitele strict contabiliceşti ale monedelor actuale. În perspectivă istorică, e mai greu să tragem însă o concluzie netă, fiindcă Jules Verne, mai spuneam undeva, era plătit, la vremea sa, în altă monedă decât dolarul american sau lira sterlină din secolul XXI, iar despre viaţa pe care a dus-o nu se poate spune câtuşi de puţin că n-ar fi trăit bine. De pe urma scrisului, fireşte. Ceea ce, adică să trăiţi bine, vă dorim şi dumneavoastră. 😉

Indiferent cum am încerca să luăm apărarea bunului şi bătrânului science fiction, e foarte clar că fantasy adună azi mai mulţi cititori, lucru care face pe unii sau alţii să afirme că scintificţiunea ar fi într-un fel de metastază istorică, pregătindu-se a ieşi definitiv şi pentru totdeauna din scenă. Pentru a nu ne transforma şi noi, aci, în profeţi, fiindcă, e ştiut, nimeni nu poate fi profet în ţara lui, vom spune că numai vremurile care vor veni vor limpezi, până la urmă, dilema. În ce ne priveşte, şi de una, şi de alta, bucuroşi avem să le ducem toate. Recunoaştem deci, din capul locului, dificultatea de a desluşi care să fie cauzele incetinirii absorbţiei de science fiction pe pieţele mondoliteraturii, mai ales din unele motive la care ne vom referi în continuare…

Un prim motiv este, fără îndoială, lipsa perspectivei. Departe de a se fi încheiat, procesul de care vorbim e în plină desfăşurare, fapt ce diminuează semnificativ şansele unei analize exhaustive. Nu avem deci oportunitatea viziunii statice a istoricului asupra unor evenimente vechi, suficient cristalizate, pe care să le putem citi adânc, liniştit, fotogramă cu fotogramă. Lucrurile acestea sunt încă în mişcare, iar noi, ca să fie şi mai complicat, ne mişcăm alăturea cu ele. Nu poţi înţelege mare lucru din vârtejul în care tu însuţi eşti parte.

Al doilea motiv, derivat în bună măsură din precedentul, este că noi înşine, mişcându-ne în vâltoarea evenimentelor, suntem departe de a fi constanţi în timp. Evoluăm sau involuăm, şi asta în fiecare secundă. Mai aproape de adevăr, unii (mai puţini) evolează, iar alţii (mai mulţi, din păcate)… Fireşte că asta nu se întâmplă fiindcă generaţiile ce se succed ar conţine procente tot mai semnificative de oligofreni, nici pentru că ar funcţiona acea hazlie lege a conservării inteligenţei, potrivit căreia, deşi populaţia creşte, „intelighenţia” rămâne constantă (adică se conservă). Adevărul e unul cuantificabil, rece, comprehensibil pentru aproape oricine: resursele alocate educaţiei insului, prin structurile instrucţiunii publice, în termeni reali, scad.

Dincolo de aceste piedici, există totuşi posibilitatea de a desluşi, în parte, fireşte, câteva cauze ale scăderii scintificţiunii faţă de polul „spec-fi” tributar magiei şi supranaturalului: genul fantasy.

Nu cred că am auzit până acum vorbindu-se prea des de influenţa pe care o are azi, asupra vitezei de difuzie a literaturii science fiction, în primul rând componenta sa science. Ştiinţa uzează acum de o semiotică tot mai abstractă pentru a exprima adevărurile sale. Ne place sau nu, tulburătoarele limite ale cunoaşterii sunt azi mai greu de înţeles pentru omul de rând, fiindcă ştiinţa nu mai e de multă vreme o preocupare intuitivă, mecanicistă, newtoniano-euclidiană. Miezul său dur, în care stă încifrat adevărul, a devenit azi o construcţie ideatică dincolo de puterea de înţelegere a celor mai mulţi dintre noi. În consecinţă, pentru a nu cădea în desuet, scintificţiunea are astăzi nevoie de scriitori mult mai „desprinşi” din marea masă populaţională, mult mai temeinic pregătiţi la nivel ştiinţific. De cealaltă parte, un asemenea nivel de abstractizare a cunoaşterii nu va putea fi apreciat decât de nişte cititori pe măsură. Iar dacă ne gândim şi la ce vorbirăm mai sus, că banii investiţi în educaţia fiecărui ins sunt tot mai firavi, nu mai trebuie să ne mirăm, ci putem să tragem aproape sigur concluzia că asemenea cititori sunt tot mai puţini şi, în cosecinţă, speculaţia ficţională fundamentată ştiinţific va continua, cel mai probabil, să piardă din viteză.

Nici componenta fiction nu e însă străină de lentoarea vânzării scintificţiunii. Fără să pretind erudiţie în domeniul literar, fiindcă nu sunt decât un biet amator, nu pot să nu observ că, aidoma ştiinţei, şi arta cuvântului se duce într-o direcţie tot mai abstractă. Dacă înainte vreme poveştile erau eminamente emoţionale, făcând pe cititor părtaş la zbuciumul şi evoluţia personajului, azi cuvântul e folosit tot mai ades ca purtător de semnale comunicaţionale ce induc direct stări, aproape la fel ca sunetele din muzică, ori pentru construcţii analiste, introspective, sfredelind microscopic măruntaiele trăirilor, în speranţa decelării celor mai fine nuanţe ale naturii omneşti. Nu de puţine ori, aceste texte transformă omul într-un simplu subiect de cercetare, desfăcând în bucăţi, ca într-o grotescă lecţie de anatomie a firii, tocmai acel omenesc unitar, integrator multidimensional al lui Homo sapiens. De multe ori, sensurile mesajului au destulă densitate. De multe ori scriitorii moderni ajung la adâncimi abisale, iar cititorii capabili să reziste presiunilor lecturii au parte de adevărate beţii ale simţurilor. Pentru cei mai mulţi, inşi educaţi en fanfare de şcolile publice, ori proveniţi din familii în care a cumpăra cărţi e neverosimil, astfel de texte rămân criptice. Iar fără semnificaţie, nu pot căpăta nicio valoare. De şi mai multe ori însă, complexitatea construcţiei e fadă, neverosimilă, ca o friptură de cauciuc. 😉 Textul rămâne atunci numai un exerciţiu tehnic de compoziţie şi nimic mai mult. Şi e receptat ca atare.

Dorind să ţină pasul cu noua mecanică simbolică a artei cuvântului, scriitorul de science fiction recurge şi el, adesea, la procedee de stil tot mai sofisticate. Puţini reuşesc. Cei mai mulţi, fiindcă nu pot mai mult, maimuţăresc şi ei complexitatea, sau construiesc arabescuri de cuvinte în spatele cărora ciucesc un mesaj pitic, aidoma confraţilor din mainstream. Iată ce scriam despre asta în însemnările mele:

„Vorbind cu I…, am juns mai înainte la o concluzie interesantă, pe care cred că trebuie s-o notez. E vorba de cărţi. Pe câtă vreme vechii autori de science fiction scriau despre lucruri complicate, căutând să construiască naraţiunea astfel încât să uşureze înţelegerea lor, autorii mai noi scriu despre lucruri simple, adesea simpliste, pe care însă le ascund în spatele unei arhitecturi literare foarte elaborate, de o complexitate artificială. Plăcerea lecturii ar trebui astfel să fie admiraţia pentru acel edificiu de cuvinte extrem de tehnic. Ataşamentul faţă de personaje, dramatismul faptelor, exotismul lumii în care se derulează intriga aproape că nici nu contează. Rezultatul? După chinul de a aşeza bucată cu bucată la locul său complicatul basm în bucăţele, te găseşti în faţa unui edificiu gol, impersonal, rece, din care lipsesc tocmai oamenii şi sentimentele. E un fel de fâs intelectual care nu foloseşte la nimic. El hrăneşte doar vanitatea, atât a celui care a scris, făcându-l să fie teribil de mândru că a putut el însuşi să sculpteze întregul arabesc de cuvinte, cât şi a cititorului, exersat şi tocmai de aceea vidat, eviscerat de propriile intestine emoţionale, pregătit temeinic pentru a fi îmbălsămat şi expus în muzeul sufletelor ceruite.

Paradoxal, lumea asta tot mai populată e de fapt tot mai goală, tot mai seacă, tot mai nepăsătoare. Cei care simt sunt nedumeriţi, ca nişte câini care nu ştiu să iubească decât necondiţionat, iar când stăpânul supărat îi loveşte, fiindcă au încălcat un principiu de neînţeles pentru ei, suferă în tăcere, aşteptând următorul prilej să-şi reverse iubirea asupra acestor androizi care nu mai au nevoie de ea…”

De partea cealaltă, fanatsy nu are asemenea probleme. El revalorizează fantasticul şi supranaturalul acumulat anterior naşterii sale de alte curente de expresie, mai vechi sau mai noi. Fantasy este, dacă vreţi, un basm elaborat, de sinteză, transportând pe cititor într-un univers paralel în care miracolul face parte din legile firii. În esenţă, scrierile fantasy pun, ca şi poveştile tradiţionale, problema confruntării între bine şi rău. De cele mai multe ori, binele câştigă, iar cititorul chiar asta aşteaptă. Lumea ficţiunii fantasy devine astfel un refugiu din faţa realităţii, în care lucrurile nu stau aproape deloc aşa. Şi, cu cât suntem mai înconjuraţi de modele comportamentale mai cool şi mai macho, cu atât mai tare tânjim după fiinţe fragile, ingenue, care să ne înţeleagă şi să ne preţuiască sensibilitatea, fiindcă omul eminamente puternic nu există, oricât ne-am chinui noi să-l „fabricăm” astăzi. Omul care nu are puncte slabe nu poate stârni compasiune. Nici măcar respect. Numai teamă.

Personal, nu cred însă că această dispută este una veritabilă. Ea poate fi eventual interesantă numai pentru cei implicaţi în distribuţia de carte, pentru a bunghi din vreme încotro merg lucrurile. Ca să aţie calea şuvoaielor de bani mai cu sârg, fiindcă asta înseamnă, până la urmă, o afacere. Cu sau fără voia celor implicaţi, mediul comercial prin care tranzitează litera între creator şi cititor aduce, de foarte multe ori, mari neajunsuri, inclusiv pentru science fiction şi fantasy. Industrializarea scrisului elimină prea uşor talentul, preferându-se lucrul cu scribi disciplinaţi, dispuşi să se înregimenteze în vastul mecanism mercantil. Succesul este măsurat numai prin indicatorul vânzărilor, iar atunci când o carte are succes, epigonii se grăbesc să folosească şi ei reţeta, încurajaţi de edituri din ce în ce mai disperat încleştate într-o luptă ce nu mai are prea multe în comun cu binele şi frumosul.

Anticipam cândva că reţetismul sufocă piaţa, oferind în intervale scurte de timp multe lucrări de acelaşi fel. Imposibil nu e doar să le citeşti pe toate, la un moment dat, ci chiar şi numai pe cele premiate, fiindcă s-au înmulţit şi premiile naţionale şi internaţionale care, tocindu-se, nu mai au nici ele o prea mare semnificaţie. Alegerea devine atunci grea. Cititorul, obosit de goana după zilnica pâine, ajunge să închidă ochii şi să opteze, să urmeze sfatul prietenilor, să citească recenzii pe net, nu se ştie cât de echidistante. Şi, înconjurat de tot mai multe cărţi care-i fac cu ochiul, înconjurat de tot mai mulţi inşi care strigă, încercând să atragă atenţia asupra esenţialului amănunt pe care ei l-au observat şi to(n)ţi ceilalţi îl trec cu vederea, cititorul nostru înţelege deodată că e singur. Tot mai singur. Personajele de mucava au ieşit parcă dintre coperţile cărţilor şi invadează acum lumea, ca nişte zombi…

De un lucru putem fi totuşi siguri: ori de câte ori le dăm prilejul, cărţile ne influenţează.

Anunțuri

6 Responses to O falsă dispută

  1. Sagy, spune:

    Articol bun, merge ca si continuare a celui din Gazeta, care tot fantasy-ul trateaza… .sau cel din Gazeta merge citit dupa acesta 🙂

    • mirco67 spune:

      Am avut o impresie asemănătoare. Acest material e… complementar… greşesc?… cu radiografia din Gazeta SF. Acolo e o pledoarie în favoarea fantasy. Aici e o încercare de a explica, măcar puţin, un fenomen care ne nedumereşte pe mulţi dintre noi: consfinţirea unei false dispute între două subgenuri fraterne ale ficţiunii speculative.

  2. L.D spune:

    Tot ce spuneţi este plin de bun simţ şi de morală (utilă pentru toţi). Întrezăriţi, cumva, şi o soluţie?
    Educaţie s-ar putea face în mod corespunzător, dar depinde de fiecare cadru didactic, în parte. Până la urmă, aici nu este vorba de a fi retribuit pe măsura efortului, ci de a iubi oamenii şi în special, copiii. Şi cred că acest lucru lipseşte în educaţie: iubirea. Ori asta nu cere bani. Dacă am vrea cu adevărat, ne-am descurca.Şi dacă nu, am improviza. Deci, aş spune că se lucrează, undeva, la desensibilizarea umanităţii.
    M-am legat de asta pentru că cititul şi scrisul se educă, apoi se autoeducă.

    • mirco67 spune:

      Nu am avut intenţia de a ataca sistemul de învăţământ românesc. Nevastă-mea e ea însăşi cadru didactic şi ştiu că e unul care-şi face treaba. Ştiu că mai sunt şi alţii care trăiesc din şi pentru meseria asta, aşa cum ştiu că sunt mulţi în sistem complet lipsiţi de orice vocaţie a apostoliei dăscăleşti. Nu ei sunt de vină că sunt acolo şi cu atât mai puţin cei devotaţi şi corecţi.

      Soluţie? Reproiectarea unui sistem de învăţământ pe un fundament sănătos trebuie să înceapă cu aşezarea în fruntea ministerului de resort a unei echipe care ştie cu ce se mănâncă asta, care să nu urmărească firul banilor publici alocaţi de la finanţe pentru repararea şcolilor, care să nu închidă sedii de şcoli reabilitate anul trecut ca să le „încredinţeze” unui nepot de primar cu spirit întreprinzător, care să nu numească directorii după sârgul cu care răspund comenzilor politice, cărora să le pese de viitorul ţării şi care să ştie cu fiecare por al lor că actul de a scoate din licee noi generaţii mai slab pregătite decât cele vechi e un atentat direct la viitorul proriilor copii şi nepoţi.

      Când se va întâmpla asta, vom avea cu toţii surpriza să vedem că dascălii valoroşi vor deveni purtătorii de stindard ai reformei, iar majoritatea celorlalţi îi va urma. Un singur lucru e incert: când se vor întâmpla toate astea?

  3. balinferi spune:

    Din păcate, eu încep să cred că…niciodată. Auzisem cândva, undeva, că satul care nu-şi plăteşte preotul, dascălul, felcerul şi poliţaiul, este un sat condamnat la moarte. Iar România este tocmai acel sat. La noi poliţistul are un salar care îl obligă să accepte mita, doctorul are un salar care îl obligă ori să emigreze ori să accepte (pretindă) daruri. Dascălii au salarii mizere, din păcate, de cele mai multe ori, reflectă însă nivelul muncii prestate. Mare noroc că măcar preoţii îşi iau salariile, atât de la populaţie cât şi de la stat. E plăcut gândul că cineva se roagă pentru noi, totuşi eu aş prefera să ne lase pe fiecare să ne rugăm pentru noi când simţim nevoia şi ei să facă ceva la modul concret, nu să ne împingă an după an spre un al doilea ev mediu în care prima putere în stat e biserica, apoi regele ( la noi regii care populează parlamentul)şi undeva pe locurile „sprezece” se găsesc justiţia, armata sau educaţia. Ştiu că educaţia nu e considerată a fi o putere, deşi este. La alţii, normal.

    • mirco67 spune:

      Educaţia de masă este singura putere în măsură să schimbe radical în bine o societate. Ca să se întâmple asta, conducătorii acelei societăţi trebuie să fie reprezentativi, legaţi organic de sistemul de interese general. Conducătorii noştri smulg însă mandatele cu forcepsul corupţiei din vintrele unei societăţi schilodite, transformând pe fiecare cetăţean într-un avorton fals democratic, obedient până la sclavie şi îngrozit de incertitudinea viitorului tot mai apropiat. În fiecare zi, asta face să se acumuleze tensiuni ce pot deveni, dacă nu au şi devenit, ireconciliabile. Pentru a ţine totuşi lucrurile sub control, e de aşteptat ca puternicii lumii, care l-au aruncat pe Ceauşescu la lada de gunoi a istoriei, după ce, vremelnic, l-au legitimat, să reloadeze matrixul istoric. Mai ales că, văzând ce se petrece acum într-o anumită parte a lumii, pare a fi „um zeitgeist”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: