Sfânta Treime şi Scintifiktionalishe Literatur

Mi-a plăcut mult unul dintre articolele publicate de Nautilus, în numărul său cel din februarie, anul curent. „Punem şi literatură în literatură?”, se întreba, fireşte retoric, autorul, nimeni altul decât Dănuţ Ungureanu.

Mi-a plăcut mai cu seamă poziţia sa de partizan cuminte al emoţiei estetice, şi, când spun partizan cuminte, mă bizui că înţeleg mesajul autorului. Dar ca să-i rasucim niţel sensurile, domnia sa ne transmite că, pe lângă valoarea literară în sine, mai mare sau mai mică, textul sefist mai trebuie să aibă şi altceva, pe deasupra. Trebuie să aibă topită în masa naraţiei una, măcar una, din acele idei pe care le recunoaştem toţi ca fiind definitorii, marcante, separând alchimia creativă a scintificţiunii de literaritatea numită, scuzaţi, mainstream. (Scuzaţi, fiindcă eu nu sunt de acord cu separaţia asta! Dar deja intrăm în altă poveste, şi nu e cazul să divagăm prea tare, că ne pierdem firavul auditoriu.) Bunăoară, da, există o separaţie. Există acel ce specific scintificţional, dar, musai el trebuie aşezat pe un fundament literar, cât de firav.

Şi pentru că împărtăşesc această părere, fiindcă n-are cum să lipsească din literatură tocmai… literatura, am să încerc să spun ce cred eu că-i trebuie unui text science fiction sau fantasy pentru a se păstra între graniţele marelui regat al literaturii fantastice, fireşte, ca o specie aparte.

Pentru a se numi literar, un text de mai mare sau mai mică întindere trebuie să creeze cititorului plăcerea aceea creativă. Oricare cititor ştie foarte bine despre ce vorbesc. Despre demiurgica reconstruire a lumii în imaginaţia fiecăruia, pe care o prilejuieşte lectura. Cu ajutorul imaginaţiei, a gândirii creative, mintea noastră recompune înlăuntrul său faptele povestite, devenind, aşa cum spunea Jeffrey A. Carver, cel mai performant studio de efecte speciale. În asta constă plăcerea. Ea e de o natură foarte complexă, nu doar estetică, ci şi emoţională, fiindcă povestea ne pune faţă în faţă cu stările personajelor, cu trăirile lor, cu zbaterile lor, cu năzuinţele lor, iar noi ne ataşăm de ele, sau ne delimităm, oripilaţi, de urâţenia caracterului lor. Şi iată-ne astfel ajunşi la primul ingredient al reţetei succesului literar: personajul.

Cu cât personajul are o mai mare profunzime, cu cât este el mai dens, cu atât emoţiile sale vor transmite cititorului semnale mai puternice, vibraţii mai ample, care-l vor face pe acesta să rezoneze cu frecvenţele proiectate de scriitor. Nu e uşor să construieşti personaje puternice. Ele sunt ca dinamita, iar tu, ca om de literă, eşti nevoit să te joci cu acest material aşa cum s-a jucat însuşi Dumnezeu cu ţărâna din care l-a făcut pe om. Dar cel mai important lucru mi se pare că, oricât te-ai strădui, nu poţi construi niciodată, dar niciodată, personaje mai puternice decât ai putea tu însuţi să fii. Dacă eşti un carcter mic, o fiinţă comodă, înghesuită în propriul tău univers din care nu vrei să ieşi, fiindcă nu te priveşte ce este în afara lui, atunci şi personajele tale vor fi pe măsura creatorului lor.

Aşa cum oamenii reali se mişcă în lumea reală, personajele se mişcă în lumea ficţiunii lor. Prin urmare, forţa personajului, oricât de bine ar fi el realizat, nu e suficientă. Pentru ca ficţiunea să devină acel univers paralel în care imaginaţia te transportă cu totul, rupând chingile realităţii, e nevoie ca lumea ei să fie coerentă, densă, închegată cum se cuvine. Nici aşa ceva nu e lesne de făcut. Dumnezeu însuşi, atotputernic fiind, tot a avut nevoie de şapte zile ca să zidească lumea asta cu tot ce este în ea. Pentru un biet muritor, întreprinderea se anunţă cu mult mai dificilă. Iar dacă legitatea lumii proiectate se modifică esenţial, aşa cum se petrec lucrurile în scintificţiune, scriitorul trebuie să mediteze atent la consecinţele noilor reguli, la modul cum se înlănţuiesc ele, la modul în care se răsfrâng ele asupra personajelor, asupra complexei lor intimităţi, pe care tocmai se pregăteşte să ne-o dezvăluie. Iată deci al doilea ingredient al mult râvnitei glorii literare: lumea.

Mă simt iarăşi nevoit să spun că, dacă felul în care tu însuţi vezi lumea reală este incomplet, superficial, fenomenolgic, tot astfel va ieşi şi lumea ficţiunii tale, fiindcă nu vei putea încropi nicicum o lume mai profundă decât reflexia celei reale din propria ta minte.

Nu ştiu dacă e cineva printre cititorii mei care să nu fi văzut vreodată cum se toarnă betonul. Nu trebuie să fi lucrat în construcţii. Trebuie însă să te fi măcinat până într-atât curiozitatea încât să te fi oprit în dreptul unui şantier de pe strada alăturată, ori în faţa vilei celei mari a vecinului, care s-a apucat să-şi toarne un gard pe măsura locuinţei. Dacă ai fost curios, iar pentru fanul sf curiozitatea este (ar trebui să fie!) intrinsecă, atunci ai văzut că betonul se obţine prin amestecarea agregatelor minerale, adică a nisipului şi pietrişului, cu apă şi acel liant numit ciment, care leagă totul laolaltă. În reţeta noastră, agregatele minerale alcătuiesc lumea ficţiunii, gândită pe-ndelete, cum ar veni, bob cu bob. Personajele sunt apă, capabilă să se strecoare şi să curgă peste prundişul realităţii. Dar care este liantul? Ce anume face ca pământul plămădit cu niţică apă, din care şi Dumnezeu a modelat păpuşa aceea ce avea să devină om, să se transforme în edificiu. Atotputernicului i-a fost simplu: a suflat duh sfânt peste momoiul său de lut şi gata, l-a făcut să prindă viaţă. Scriitorul trebuie să se descurce însă cu puterile lui limitate, omeneşti. Şi iată-ne ajunşi la cel de-al treilea şi ultimul ingredient al creaţiei: intriga. Ea este liantul! Ea e cea care ţine personajele şi lumea laolaltă! Ea este duhul sfânt pogorât peste lume şi peste personaje. Fiindcă nu s-ar uita nimeni altcumva decât poate chiorâş la o lume foarte bine zidită, unde şed nişte personaje tare adânci şi în rest, întru totul bizar, nu se mai întâmplă nimic.

Şi iar trebuie să spun ceva nu tocmai plăcut unora. Întâmplările curg unele din altele, se leagă aşa cum se leagă bărbaţii şi femeile în horă, şi tot aşa se răsucesc ele încolo, apoi brusc încoace, apoi iarăşi încolo. Şi dacă nu eşti tu însuţi destul de dibaci să înţelegi hora propriei tale vieţi, nici intriga poveştii nu va fi tocmai credibilă. Personagiile se vor smuci unele pe altele, se vor da cap în cap, iar uneori hora se va rupe şi va trebui cârpită. Şi, oricât ar fi de bună cusătura, o haină nouă e o haină nouă, iar una cârpită e una cârpită.

Astea sunt cele trei sfinte ingrediente care trebuie să stea la temelia unui text literar scince fiction ori fantasy de succes. Iar dacă mă uit bine, ele nu se deosebesc cu nimic de cele folosite în ailantă literatură. Adicătelea mainstream. Şi de-asta cred eu că are dreptate Dănuţ Ungureanu când zice la final: „Câtă literatură? În ce mă priveşte, încerc o mie la sută…”

Acum trebuie să fac eu finalul meu. Şi iaca-l fac! Spunând că, oricâte idei scintificţionale sau nu ai avea, între idee şi literatură stă mereu acea întreprindere titanică însemnând nici mai mult, nici mai puţin decât rezidirea întregii lumi. De la capăt. Şi nu-i lucru de şagă! Iar dacă izbuteşti, trebuie, la fel ca Dumnezeu, să rămâi discret în spatele creaţiei tale, lăsând-o pe ea să vorbească pentru tine, aşa cum te-ai priceput să-i dai glas. Nu tu eşti important, ci lumea creată de tine, personajele care se mişcă în ea şi întâmplările lor. Şi ar fi minunat ca unii dintre cititori chiar să se-ndoiască de existenţa ta…

Anunțuri

14 Responses to Sfânta Treime şi Scintifiktionalishe Literatur

  1. balinferi spune:

    Foarte adevărate vorbele tale, Mirco. Eu aş merge până la a spune că în sefe înainte de toate trebuie să existe acel liant, acel ceva pe care autorul vrea să-l transmită, ideea, miza povestirii. Asta impune într-un fel alegerea personajelor şi a lumii în care lucrurile se întâmplă. Spun asta deoarece am văzut deja câteva creaţii în care personajele erau foarte frumos desenate, lumea în care evoluau era credibilă…dar nu se întâmpla nimic, altfel spus autorul a creat o lume şi a populat-o fără să ştie însă de ce, iar povestirea a devenit un fel de copie fidelă a realităţii, cu oameni care s-au trezit la viaţă fără să ştie care-i sensul lor.

    • mirco67 spune:

      Se întâmplă astfel de lucruri destul de des. Eu sunt uneori împins să scriu fragmente de text pe care le văd în imaginaţia mea de parcă aş vedea un film. După ce le pun pe hîrtie constat că sunt suficient de credibile, dar n-au nimic de spus. Pur şi simplu există. Fără mesaj.

  2. L.D. spune:

    Sunt absolut de acord, chiar dacă eu nu reuşesc acest lucru aşa cum aş vrea. Dar am o părere bună despre mulţi alţii. Chiar mulţi. Nu neapărat contemporani.

  3. michael spune:

    Ai uitat cumva de ideea SF? Că tot ce ai spus tu (fain spus, tare mi-a plăcut și CE ai spus, și CUM ai spus) e valabil și pentru mainstream. Că mainstream nu înseamnă doar lumea pe care o vedem cînd deschidem fereastra sau ieșim pe ușă în stradă. Mainstream e și Marquez, și Agopian. Să nu introducem în ecuație IMAGINARUL, care e doar o poveste folosită de sefiști cînd vor să fie băgați în seamă de mainstream… Sefeul e SF numai dacă are acea idee SF în el. Altfel… e mainstream toată ziua (și o bucată din noapte).

    • mirco67 spune:

      …Păi ziceam că sunt de acord cu mesajul lui Dănuţ Ungureanu. Din care transpare ideea că SF-ul e mainstream plus încă altceva pe deasupra: ideea aceea pe care suntem toţi în stare s-o recunoaştem, şi care face diferenţa. Chiar ideea SF. Dar se pare că n-am fost prea clar în cel de-al doilea paragraf. 🙂

      Şi pentru că SF = mainstream + ideea SF, înseamnă că ideea face diferenţa numai dacă e aşezată pe o temelie literară. Altfel, dacă nu poate fi literatură, n-o să poată fi nici măcar mainstream, darămite „Scintifiktionalishe Literatur”.

  4. L.D spune:

    Au ieşit şi holisticromii din Nautilus. Salve!

  5. danut spune:

    Va multumesc pentru apreciere, domnule Coman, si pentru receptarea fara echivoc a opiniei mele (noastre). Spor!

  6. Aspoiu spune:

    @Mircea – Fain postul, fain de tot. Cu practica sa vedem cum ne descurcam… 😀

    @Maicu – Eu am intrepretat cum ca astea sint ingredientele necesare pentru a construi un text bun in jurul unei idei, idee care poate fi SF sau fantasy sau orice altceva (si care ‘da’ genul textului).

  7. […] februarie Costi Gurgu/Vyrclozone. London Calling Mircea Coman/Scientifiland. Sfînta Treime si Scintifiktionalishe Literatur Michael Haulică/Colierul de perle al bunicii. Interviu în Helion, nr.9 (februarie […]

  8. […] februarie Costi Gurgu/Vyrclozone. London Calling Mircea Coman/Scientifiland. Sfînta Treime si Scintifiktionalishe Literatur Michael Haulică/Colierul de perle al bunicii. Interviu în Helion, nr.9 (februarie […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: