PERIPEŢIILE UNOR EXTRATEREŞTRI OLTENI PRIN MARAMUREŞ ŞI PRIN APUSENI. Ziua Întîi: Capitolul 6

De la Brad la Abrud, între prezent şi trecut

Părăsim, aşadar, şoseaua naţională DN76, care-şi urmează calea sa europeană (E79) spre Oradea şi vama Borş, iar noi ne abatem la dreapta, pe DN74, către Abrud. Lăsăm în urmă un loc în a cărui istorie stau rânduiţi Ioan de Brad, voievod menţionat în documente datând de la 1404, al cărui nume de familie se împleteşte cu toponimul cetăţii, Mihai Viteazul, unificatorul născut, după unii istorici, chiar în Strehaia mea natală, ce a trecut prin aceste locuri către Praga, la 1600, după ce oştile sale au fost înfrânte la Mirăslău, Horea, Cloşca şi Crişan, capii răscoalei ţărăneşti de la 1784, care au constituit aici un important punct de concentrare, Avram Iancu, figura emblematică a luptei pentru emanciparea românilor din Ardeal, autorul celui mai eficient discurs politic rostit vreodată pe planeta Pământ, alcătuit din numai două cuvinte, „No, hai!”, Ioan Pipoş, Iosif Hodoş, Amos Frâncu şi Iosif Başa, înţelepţii care s-au aşezat firesc în fruntea poporului de moţi, după Marea Unire de la 1 Decembrie 1918.

DN74 urmează cursul Crişului Alb pe malul său stâng, mai întâi către răsărit. Până la Barza, firul apei e însoţit, pe celălalt mal, şi de linia de cale ferată cu ecartament îngust, pe care însă nici n-o putem distinge dintre ierburile crescute în dezordine. Străbatem Barza pe o vreme încă plumburie. Undeva, peste apa Crişului, e faimoasa mină Gura Barza, astăzi închisă, de unde s-a extras, în 2006, ultimul gram de aur din zona Brad. De atunci, exploatările aurifere din împrejurimi au devenit istorie. Şi când te gândeşti că, în mai bine de două milenii, extragerea aurului de aici s-a oprit pentru numai trei zile, în timpul evenimentelor sângeroase de la 1848! Toate amenajările miniere din zonă îngroaşă acum rândul ruinelor industriale, care umplu, la tot pasul, galaxia naţională.

Trecem apoi prin Crişcior, unde se află o veche biserică românească, zidită în secolul al XIV-lea. Arhitectura sa amestecă sintetic, într-un stil rustic, elemente gotice şi bizantine, iar interiorul mai păstrează încă fragmente de pictură murală datând de la ctitorire. Tot în satul ce slujeşte şi ca reşedinţă comunală, fiinţează şi un mic muzeu etnografic, amenajat într-o casă bătrânească, donată de bunica doamnei Mona Muscă. Prin Crişcior, urmând drumul judeţean 741, ce se desprinde spre dreapta, se poate ajunge la străvechea mină din Valea Arsului, unde a fost descoperită o mare piuă din fier, pentru zdrobirea minereului, datând din perioada romană. Tot astfel se poate ajunge şi la Mânăstirea Crişcior.

Noi trecem însă mai departe urcând către Zdrapţi, sat în care se poate vizita o altă biserică veche, de lemn, datând din 1852. Renovată prin anii optzeci şi repictată prin 2000, cu tehnici actuale, construcţia în întregul ei e astăzi un bizar produs de cronochirurgie. Ar putea să pară nepotrivită amatorilor de arhitectură religioasă veche. Dar ea spune, în felul ei, adevărul. Neavând destui bani pentru o restaurare autentică, sătenii au făcut ce-au putut, spre a avea şi pe mai departe un lăcaş de închinare la Dumnezeu.

Ne oprim să ne dezmorţim abia în dreptul barajului de la Mihăileni, a cărui construcţie, începută în 1987, va împlini, cu siguranţă, un sfert de secol. Se dorea, şi încă se mai doreşte, amenajarea unui lac de acumulare pentru alimentarea cu apă a Bradului şi pentru reglarea debitului Crişului Alb, spre a scăpa de inundaţii pe locuitorii din Crişcior. Ritmul alocării sumelor pentru exproprieri n-a fost însă niciodată suficient, aşa încât lacul e gol şi azi, deşi stavila din calea apelor, un alt anrocament cu sâmbure de argilă, protejat în cămăşi din beton, s-a ridicat la cote definitive.

Locul e pustiu. Se poate totuşi să fie undeva şi vreun paznic, ascuns acum de vântul subţire în cine ştie ce container al amenajării de şantier. Numai un câine costeliv ne priveşte cu jale. Îi aruncăm câteva felii de pâine pe care le înghite hulpav, mai mult pe nemestecate. Apoi aşteaptă. În ochii umili, i se citeşte recunoştinţa. Nu s-a săturat, dar ştie că nu se cuvine să mai ceară. Îi mai aruncăm o felie, în vreme ce ne urcăm în maşină. Rămâne în urmă, rugându-se în gând pentru noi. Iar Dumnezeu, sunt sigur de asta, îl aude.

Ajungem imediat şi în vatra Mihăilenilor, întâiul sat al comunei Buceş. Într-o fulgerare, gândul se afundă în neguri de vreme. Îi văd pe lăncierii lui Crişan pe când vegheau, la 3 noiembrie 1784, oficierea botezului în rit ortodox al contesei Caterina Csiszar, spre a se cununa, în aceeaşi lege, cu moţul Toader Clej. Văd apoi trupul lui Crişan, tot aici zdrobit pe roată de nemeşi, la 16 februarie 1785, şi lăsat apoi cu sălbăticie la vedere, ca orice om de rând să înţeleagă bine oferta puternicilor lumii: şerbie sau moarte. Zăresc în undele vremii şi pe Axente Sever, prefectul resemnat în faţa dorinţei celorlalţi reprezentanţi ai moţilor, în frunte cu Avram Iancu, de a încheia un armistiţiu cu Kossuth, prin tratativele purtate cu Ion Dragoş, reprezentantul său, începute tot aici, la 25 aprilie 1849. La acel moment, Transilvania era controlată aproape în întregime de armatele revoluţionarilor unguri, excepţie făcând numai cetăţile de la Deva şi Alba Iulia, încă deţinute de habsburgi, şi zona Munţilor Apuseni, aflată în puterea legiunilor româneşti.

Toate astea sunt pomenite pe inscripţia unui mic monument, datând din 2 noiembrie 1934, aflat în faţa noii biserici ortodoxe. Cea veche, în care, cu peste două veacuri în urmă, s-a botezat în legea moţilor tânăra contesă maghiară, probabil o bisericuţă de lemn, s-a pierdut. N-ar fi de mirare să fi pierit incendiată chiar în vremea răscoalei, ori în anii Revoluţiei Paşoptiste. Multe asemenea lăcaşuri s-au mistuit în vâlvătăi de ură şi intoleranţă, de-a lungul zbuciumatei istorii transilvane. Măcar să fi învăţat cu toţii ceva din asta.

Revin în prezent pe când astrotuturiga traversează pentru ultima oară albia Crişului Alb şi se ţine mai departe în sus, pe lângă unda de argint a Buceşului. Către stânga, se desprinde un alt drum, cam ponosit, însă încărcat de promisiuni. Ştiu că urcă spre nord, ţinând pe Criş până-n cumpăna apelor, străbătând pe rând satele risipite printre culmi. Tare-aş vrea să ajung până acolo, ca să văd cu ochii mei tristeţea sălaşelor părăsite din Tomnatec, să cotrobăi după intrările peşterilor de sub Piatra Bulzului, pe unde stau de veacuri ascunse comori ale dacilor de care au uitat până şi legendele, să apuc mai apoi pe firul Uibăreştilor în jos, până la podul natural de la Grohot, spre a vedea cât seamănă şi cât nu cu Podul lui Dumnezeu de la Ponoarele de Mehedinţi (pe care l-am văzut azi-primăvară legat în tiranţi de oţel, spre a nu se prăvăli de tot!). Şi să mă întorc în lume coborând pe apa Baldovinului, până în Baia de Criş, poposind, în drumul către Brad, să mă reculeg la mormântul lui Iancu, din Ţebea. Doamne, cât aş vrea să pot face toate astea! Numai că tuturiga noastră nu-i cea mai nimerită astronavă pentru astfel de întreprinderi, iar timpul vieţii, după ce că-i scurt, se mai şi risipeşte în tot felul de opinteli la care te obligă, vorba poetului, „umbra de plumb a prea zilnicei pâini”.

Smulgându-ne cu greu din ispitirea acelui drumeag, ajungem în Buceş-Sat, reşedinţa comunală. Fără să vreau, mă cobor iar cu gândul, într-un fulger, prin adâncurile veacurilor trecute. Fiindcă aici şi-a aşezat cartierul general tribunul Ioan Buteanu, prefect de Zarand, pus de Iancu să închidă poarta Apusenilor, apărând trecătoarea Buceş-Vulcan. La 15 martie 1849, satul a fost ars aproape în întregime de armatele revoluţionare maghiare, drept represalii pentru rezistenţa înverşunată a moţilor. Revin preţ de o câtime de clipă-n prezent, ca să iau aminte la drumul ce se lasă în dreapta. Duce către sătucul Dupăpiatră. Şi iar mă-ntorc în vremile acelea, ca să văd într-o frântură de clipă încleştarea de la Gura Cheii, din 19 mai 1849, unde oastea lui Hatvany, alungată din Abrudul pe care-l ocupase fulgerător, în timp ce se purtau negocieri între moţi şi trimişii lui Kossuth, şi care încerca acum să ajungă la Brad, a fost întâmpinată în strâmtoare de localnici. Apărându-şi sălaşele, locuitorii rămaşi la vetre, mai cu seamă femei, n-au pregetat a prăvăli buşteni şi stânci peste mult prea încrezătorii oşteni, reeditând în Apuseni, după secole, faimoasa ambuscadă a Posadei. În prima duminică din iulie, au loc aici Serbările de la Cheia – Dupăpiatră, unde, pe lângă slujba religioasă şi discursurile evocatoare, ai parte de exerciţii militare demonstrând privitorilor, cu armele timpului de-acum, grozăvia unei ambuscade în acel defileu.

Suntem însă în ultima duminică din luna lui cuptor. Am pierdut, aşadar, ambuscada de anul acesta, motiv pentru care, ne urmăm calea. Oricum, n-am avea vreme de toate astea. Suntem atât de conştiincioşi în nebunia veacului încât n-avem vreme nici măcar de o vacanţă în eldorado, învăţând cum se scotea odinioară aurul din albia pâraielor Stănijei, chiar de la Ioan Cătălina, ultimul căutător adevărat de metal galben din Apuseni. Biciuim bidiviii micuţei astrotuturigi, iar ea se înşurubează docilă în curbele pasului Buceş, străbătând şi ultimul sat al comunei, Buceş-Vulcan, punct de pornire pentru amatorii de alpinism şi escaladă sportivă. Peste fruntea Vulcanului plutesc voaluri cenuşii. Văzându-le, găsim totuşi un loc bun de popas şi încercăm câteva poze.

Fruntea de piatră a Vulcanului

Fruntea de piatră a Vulcanului

Odată cu trecătoarea, părăsim şi fruntariile pline de minunăţii ale Judeţului Hunedoara şi trecem în Alba, tărâm cel puţin la fel de legendar. Lăsăm mai întâi în stânga micile căsuţe din marginea Vulcanului, întâiul sat al comunei Ciuruleasa, şi el foarte bun ca bază de plecare pentru căţărătorii alpini. Din pricina toponimului, mulţi s-ar putea duce cu gândul că muntele e de origine vulcanică, dar s-ar înşela, căci e un masiv calcaros, de încreţire. Denumirea locului are legătură cu termenul de sorginte germanică „wulch”, ori cu cel slav „volk” (волк), ambele însemnând „lup” şi se trage, de bună seamă, de la haitele de canide prădătoare ce împânzeau, pe vremuri, codrii de sub crestele pietroase. Câţiva urmaşi ai lor mai pot să-ţi apară şi azi în cale, aşa că nu-i bine să te aventurezi singur în parcul natural.

Noi coborâm mai departe pe Cerniţa în jos şi trecem avântaţi prin Mătişeşti, ajungând, în fine, la Ciuruleasa. Străbatem acelaşi drum pe care l-au călcat, la 1784, cetele de răsculaţi conduşi de Horea, Cloşca şi Crişan, pregătindu-se să asedieze Abrudul. Suntem foarte aproape de inima aurită a Apusenilor, cea sfredelită de veacuri şi veacuri, în numele lăcomiei omeneşti. De când, nici nu se mai ştie, căci, se spune, aur de aici ar fi ajuns, cu milenii în urmă, până şi-n piramidele egiptene. Nu-i de mirare că lungul şir al râvnitorilor nu se mai termină. Între ei stau rânduiţi stăpânii Romei şi împăraţii Vienei, dar şi unii întreprinzători occidentali de mai târziu, îmbrăcaţi impecabil şi mirosind a parfumuri pariziene, ba chiar şi câţiva geologi sovietici, căutând, zice-se, uraniu, prin anii ’50 şi care au uitat cu desăvârşire să ne spună şi nouă ce anume cred ei că mai e ascuns prin măruntaiele aurite ale Ţării Moţilor. A venit acum vremea unei companii canadiene, decisă să stoarcă ce mai e de stors, prin tehnologii moderne, devastatoare, bazate pe cianuri. Moţii n-au decât să-şi cerşească şi pe mai departe traiul de la spiritele munţilor, trudind pe păşunile lor, în micile lor grădini şi pe lângă micile pescării amenajate cu mare caznă, rugând pe bunul Dumnezeu ca uriaşele iazuri cu otravă, rămase în urma ultraeficientului minerit modern, să nu pleznească la vreun cutremur ori să nu dea pe deasupra la vreun potop de ploaie, prefăcând ţinutul într-un pustiu unde nu vor mai trăi nici microbii. Căci dacă mai au vreo nădejde, aceea e numai la Dumnezeu, fiindcă administraţia românească, fidelă tradiţiei, i-a vândut iarăşi, de astă dată pentru câţiva dolari, şi aceia de o valoare pe zi ce trece mai incertă…

(Va urma.)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: