PERIPEŢIILE UNOR EXTRATEREŞTRI OLTENI PRIN MARAMUREŞ ŞI PRIN APUSENI…

…şi prin alte tărâmuri, şi nici măcar în această ordine. Nu le-am numit în titlu de teamă să nu stricăm muzâchia rostirii, care n-ar mai fi făcut, nu-i aşa, pe cetitoriu să-şi ascuţească mintea asupra textului ce urmează. Nu că el ar avea de vorbit despre lucruri mai de preţ decât cele pomenite de alţii, sau c-ar fi fost născut din preumblări demne de Sindbad, marinarul, ori de Indiana Jones, dar mie toate astea îmi par importante, că sunt ale mele, iar dacă n-or să-ţi placă, să nu-mi dai niciun ban.

Povestea începe într-o dimineaţă ploioasă de duminică, din a 24-a zi a lui cuptor, anul 2011 de la venirea în lume a Mîntuitorului. Ascuns în micul habitaclu al navetei de explorare, aştept cuminte să se scurgă ultimele zeci de secunde ale numărătoarei inverse. În tabla de Galaţi a astronavei se aud răpăind stropi grei de ploaie, iar cerul e întunecat. Pe întinderea nesfârşită de beton a cosmoportului, nici ţipenie de om. Forfotă mare în schimb în centrul de comandă, ascuns ca într-o catacombă undeva, sub noi, foarte, foarte jos. Pe ecran, chipul încruntat al comandantului, fiindcă orice cosmoport are un comandant, iar acesta seamănă tare mult cu profesorul meu de matematică din treapta întâi de liceu. Undeva mai în spate se mai văd şi alţii, fiecare la pupitrul său… „Sunteţi gata, măi crrretinilor?”, aud în cască vocea comandirului şi acum sunt sigur că-i el, proful, fiindcă îi recunosc vocabularul şi pronunţia rârâită, ca la franţuji. „Gata, dom’ profesor!”, îi răspund, nedumerit că nici aici, la exoticul meu loc de muncă, nu scap de el. Din scaunul ei anti-G, Isabela mă priveşte amuzată. Dacă n-ar fi încotoşmănată în costumul ăsta mare şi greu, mi-ar face sâc şi s-ar prăpădi de râs. Mă încrunt la ea, mormăind o sudalmă, mai mult în barbă, să nu m-audă comandiru’, că sigur mă lasă corijent pe toamnă. „Atunci porrrniţi, că acu’ mă rrăzgândesc şi nu vă bag nici în trrreaptă.” „Dar eu am dat treapta”, zice Isabela, nedumerită. „Tu n-ai fost de şapte ani la suprravegherre, la bac!”, o admonestează cu năduf comandirul, ca-n vremea când îi era director, la începutul ei de carieră. „Hai, lasă vrăjelile!”, îl ia tare olteanca. „Doar nu era să mă amestec în parascoveniile voastre! Pune semaforu’ pe verde, că acu’ suntem în vacanţă, şi n-am de gând să las să ne-o strice tocmai un răutăcios ca tine!” Ăsta e faimosul spirit combativ din sud! Aşa-mi placi, lelişoară! Comandirul râde şi el, plin de admiraţie, de i se văd dinţii mari. Ce dantură sănătoasă are ăsta, la vârsta lui! Se vede c-a trăit bine sub comunişti… „A naibii pielea pe tine, oltencuţo!”, zice dom’ comandant. Apoi se încruntă şi întreabă: „Cerreţi perrrmisiunea de decolarre?” „Matiz – two – zero – eleven – RocketTurtle, cer permisiunea de decolare!”, fac eu, ca la carte. „Strrehaia Mission Contrrol. Perrrmission grrranted!” răspunde comandirul, cu un accent mai degrabă rusesc. „Ignişăn sicuăns start!”, continuă el încruntat, apoi începe să numere de-a-ndoaselea, de la 10 în jos, în englezeasca lui de Baikonur. Eu stau cu mâna încordată pe contact, gata să răsucesc cheia. „…forr, trrii, tu, engin start, zirrou!” Motorul tună. Fotonii dau năvală din efuzoare, călcându-se-n picioare la ieşire, ca bezmeticii. Cabina se zgâlţâie. „Strehaia Mission Control, rămâneţi cu bine!”, salut eu ceremonios. „Călătorrrie sprrrâncenată, crrretinilor!”, face drăgăstos, comandiru’, cu faţa numai zâmbet. Ce dinţi perfecţi! Ce dinţi perfecţi! Urcăm. Aud în căşti o voce necunoscută: „Matiz – two – zero – eleven – RocketTurtle, you are five thousand feet… Everything looks good…” Apoi începe să piuie ceva. Ţiuituri ascuţite, rare, ca la o alarmă. Privesc îngrijorat bordul. Apoi tresar, mă ridic şi opresc vechiul telefon Samsung, pe care-l folosesc în loc de deşteptător. E ora cinci şi douăzeci de minute. În fustele de tablă ale acoperişurilor de bloc răpăie ploaia. Ascult atent, dorindu-mi din suflet să se oprească. În câteva clipe, duruitul boabelor grele de apă scade. Se stinge. Minune? Mă ridic în picioare cu telefonul în mână. Începe o nouă zi.

Încă sub impresia ciudatului vis şi a reconfortantei senzaţii că bunul Dumnezeu a oprit ploaia la ruga mea fierbinte, şerpuiesc sprinţar printre evenimentele dimineţii. Nici nu ştiu când ajungem să stăm în faţa uşii, pe picior de plecare, cu ultimele bagaje asupră-ne. Sacul de merinde în care am înghesuit, afară de apă şi ceva de îmbucat pe drum, un termos cu ceai, micile butelcuţe cu cafea, ceşti de plastic, şerveţele, linguriţe, alte nimicuri trebuincioase, l-am pus pe umeri. În mâna dreaptă duc sacoşa cu hainele Isabelei, pe care o vom aşeza pe bancheta din spate, alături de cele două pături făcute sul, laolaltă cu cele patru covoraşe termoizolante, bine rulate şi ele, pe care suntem pregătiţi să le întindem la fundul cortului, dacă va fi să dormim în vreun camping. Suntem numai noi doi, aşa că ne putem lăfăi în micul habitaclu al Matizului „one-zero-eleven RocketTurtle”. (Nici n-am să-i spun duduiţei, să nu-şi râză de mine şi de visele mele.) Rucsacii i-am îngrămădit de cu seară în micul portbagaj, minunându-mă cum de au încăput. Dar de unde să ştiu eu aseară că vom călători cu o astronavă, ditamai ţestoasa reactivă? Mi-am amintit că îmi dorisem cândva să-mi transform maşinuţa, căreia eu îi zic duios ba „ascuţiotoare”, ba „tuturigă”, într-o navetă fotonică şi să mă preumblu prin tot felul de cocaluri stelare. O fi visul acela pe cale să se împlinească? Şi ce anume vrea să însemne împlinirea asta? N-avem decât să pornim la drum şi să aflăm.

În vreme ce aşezăm ultimele bagaje, mă trezesc cu mama lângă mine. Coborâse să ne sărute de bun-rămas şi se apropiase pâş-pâş, ca o pisică. M-am şi speriat când i-am auzit deodată vocea, în spatele meu. Ultimele preparative. Suntem în scaune cu centurile puse. Facem mamei semne de „la revedere”. Ea ne răspunde. Ca de fiecare dată când plecăm, are ochii înlăcrimaţi. Eu nu-nţeleg de ce, fiindcă ne vom întoarce într-o săptămână, dar nu-mi bat capul. Nu ştiu cum e să fii mamă. În viaţa asta m-a sărit rândul. Poate altă dată. Deşi sunt nebănuit de puternice, mamele plâng din orice. Nu toate, dar cele mai multe. Isabela pune contact, în timp ce eu cer în gând permisiunea de decolare de la Strehaia Mission Control. E drept că ăia sunt în cealaltă realitate, dar nu se ştie niciodată cum stă treaba cu universurile astea paralele. La sfert de cheie motorul se pune pe ronţăit. Îl lăsăm să toarcă vreo două minuţele, ca să se încingă inima lui „fotonică”, apoi începem să facem manevrele de ieşire din parcare. Încet, cu spatele, atenţi să nu hârşcâim tuturigile din jur, care tare s-au înmulţit. Criză-criză, dar toţi şi-au luat maşini. Curtea dintre blocuri s-a umplut cu bemveuri, opele şi volksvagoane la second hand, sclipind în fel de fel de culori, între care mai stau numai vreo două dacii bătrâne-bătrâne (una cu pneurile dezumflate), un Cielo argintiu ceva mai muncit şi broscăneaţa noastră, verzuie şi sclipicioasă, cu boticul ei scurt şi niţel îmbufnat. Suntem gata de drum. Isabela e la volan, căci ea va conduce (va pilota, dar nici nu ştie, iar eu nici nu-i spun, fiindcă nu vreau s-o sperii) până la intrarea în defileul Jiului. Eu sunt în dreapta, amândoi ne-am legat în centuri, astronava duruie, ploaia nu mai, mama lăcrimează, peste alei plutesc ici-colea vălătuci de ceaţă albăstrie. Soarele se chinuie să se ridice din aşternuturi de nori şi să răsară printre blocuri, printre ceţuri. Noi ne punem în mişcare, nu ne facem griji, soarele va răzbi el cumva, ne vedem de aleile noastre pe care le parcurgem încet, ca o ciudată fantomă cu motor. Mama s-a ascuns printre ceţuri, căutând soarele. Va răzbi şi ea, nu-mi fac griji. A răzbit de fiecare dată. Asta e meseria lor de mame, să răzbească. Nu se sinchiseşte nimeni cum fac ele, dar sunt cele mai aprige maşini de răzbit care s-au putut inventa vreodată în universul plin de universuri.

Minusculul roi local de blocuri se termină brusc în strada Mihail Sadoveanu pe care noi ieşim către stânga, apoi iar la stânga, pe Eroilor, oprindu-ne la colţ cu A. I. Cuza (care pe hărţile stelare de la „gugle” e notată, ilar, ca „bulevard”) ca să ne uităm atenţi în toate părţile, să nu apară din neant vreo astronavă bengoasă plină cu „klingrromieni” piliţi, gata să-şi arate, ca după chef, motoarele nervoase cui s-o-ntâmpla să se nimeară prin intersecţiile clusterului local. Virăm dreapta şi ne aşternem la drum. Ceaţa e străvezie. Asfaltul e niţel umed. Ploaia e mai mult burniţă, dar nu se lasă. Ameninţă cu noi armate de nori pe care le tot adună din abisurile cerului burzuluit. Ieşim din târguşor cu motoarele în plin (e numai unul, dar aşa ne place nouă să spunem, că sună bine, ca bulevardul de pe hărţile stelare), am făcut primii kilometri şi, în ciuda ploii, totul arată bine, Strehaia Mission Control. Şerpuim printre coline ca printre nişte galaxii duioase, ne îndreptăm către munţii ascunşi după nebuloasele astea de nori smiorcăindu-se peste noi, iar viaţa e frumoasă. Cum nu se poate mai frumoasă…

(Va urma)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: