PERIPEŢIILE UNOR EXTRATEREŞTRI OLTENI PRIN MARAMUREŞ ŞI PRIN APUSENI. Ziua Întîi: Capitolul 5

De la Deva la Brad, prin spaţiu-timp

Încă înainte de a apuca în susul Fornădiei, astronava-tuturigă trece pe sub un pod de cale ferată. E un pasaj inferior al vechii linii 209. N-o căutaţi în mersul trenurilor, că n-o s-o găsiţi. Ea făcea legătura între Deva şi Brad până în 1996, când a fost definitiv închisă. Azi, ea mai e folosită în parte ca linie ferată industrială, numai până la Chişcădaga, în drumul Băiţei, unde încă se află o fabrică de ciment. E o poveste tristă, poate un episod actual al vechiului blestem abătut asupra Ţării Moţilor, condamnată să rămână şi azi vitregită în privinţa căilor de comunicaţie, căci linia în cauză, a cărei construcţie a început prin 1939, dusă la bun sfârşit cu mari sacrificii, inclusiv umane, a funcţionat numai până la mijlocul anilor nouăzeci, când a fost considerată, nu se ştie cât de justificat, nerentabilă. Cea mai mare parte a suprastructurii a fost demontată, părţile metalice (şină, elemente de prindere) fiind vândute la fier vechi, deşi legile româneşti referitoare la înstrăinarea construcţiilor feroviare publice interzic asta în mod explicit. Se spune că aici au murit, între 1941 şi 1943, o mie de prizonieri ruşi, folosiţi la lucrările de terasamente. Cei mai mulţi şi-au găsit sfârşitul în perioada 1941-1942, timp în care lagărul de prizonieri de la Crăciuneşti, unde erau internaţi, a fost administrat sub comanda colonelului Nicolae Stavrescu. Sinistrul „manager” i-a privat pe prizonieri de hrană, îmbrăcăminte, încălţăminte, barăci corespunzătoare pentru cazare, însuşindu-şi astfel mulţi bani. Se pare că, pe locul unde au fost cândva gropile comune ale amărâţilor ostaşi, ar exista azi un monument ridicat în amintirea lor, dar e greu de ajuns acolo. Piatra comemorativă nu e îngrijită de nimeni. Au năpădit-o buruienile, cum de altfel se întâmplă acum cu mai toată istoria noastră.

Noi nu mergem însă într-acolo. La bifurcaţie urmăm şoseaua din stânga, cea cu prioritate, şi trecem repede prin Cîinelu de Jos, apoi începem să urcăm încet către localitatea care a împrumutat numele pârâului Fornădia. Din loc în loc, versanţii prind să-şi arate colţii pietroşi, răsărind printre ierburile de sub poala pădurii. Tocmai când te laşi convins că muntele va lua, încet-încet, locul depresiunii mănoase a Devei, valea se lărgeşte iarăşi, ivindu-se şi casele, risipite printre livezi, împresurate şi ele de păşuni şi fâneţe coborând cu blândeţe înspre sat. Pe la mijlocul vetrei, trecem pe malul stâng al pârâului, lăsând înainte de pod, către stânga, drumuşorul ce duce în sătucul Sulighete, şi părăsim localitatea. Valea pare a se îngusta iarăşi, continuând să urce la fel de uşor către izvoarele ascunse între măguri. Departe de a fi impecabilă, netezimea drumului te lasă totuşi să mergi cu o viteză decentă. Când şi când, undele repejoare ale Fornădiei ies la iveală în partea stângă a şoselei.

Străbatem repede Săliştioara, apoi şi reşedinţa comunală a Vălişoarei, traversând un alt pod peste albia Fornădiei, pe care o lăsăm în dreapta, pe aceeaşi parte în care se desprinde, ceva mai în sus, şi drumul către Băiţa. Trecem apoi de intersecţia cu ponosita şosea locală către Dealu Mare, imediat după care ne luăm rămas bun de la Vălişoara. Suntem în cumpăna apelor. De aici vom purcede a coborî versantul nordic al Metaliferilor, spre urbea cea plină de istorie a Bradului.

După ce se înşurubează voiniceşte prin câteva serpentine, şoseaua prinde firul argintiu al Luncoiului, pe care nu-l va mai abandona, petrecându-l până la vărsarea sa în Crişul Alb, undeva, în inima vestitului oraş moţean. Înainte de asta însă, mai avem de trecut pe lângă drumul către Stejărel, ce rămâne pe partea stângă a şoselei noastre aproape europene, şi pe sub una din deschiderile monumentalului viaduct feroviar de la Luncoiu, rămas mărturie a defunctei căi ferate pomenite mai sus. Arcurile măiestre de beton unesc şi astăzi versanţii, şerpuind elegant mult deasupra şoselei, fiindcă infrastructura e o veritabilă lucrare de artă înginerească, realizată în curbă şi contracurbă, ambele destul de aspre, având raze de circa trei sute de metri. Din nefericire, pe linia nimicită de vasta campanie de pustiire din România zilelor noastre, pentru cine ştie câtă vreme, ecoul roţilor de tren nu se va mai face auzit peste apa Luncoiului. Se spune şi iarăşi se spune că problema principală ar constitui-o lipsa de rentabilitate a liniei ferate. Eu cred că e mai degrabă vorba de o retorică deşănţată. Investiţia ar putea fi totuşi mai oportună decât cele preconizate pentru pârtii de schi şi telegondele în diverse alte zone, atâta vreme cât căile de acces în respectivele areale montane nu sunt deloc în măsură să atragă turiştii. Nu sunt puţine locurile în care au fost abandonate infrastructuri turistice şi economice impresionante, care se ruinează sub ochii uimiţi ai călătorilor, în vreme ce apar în apropiere investiţii mici, făcute cu trudă de întreprinzători privaţi modeşti, pe care nimeni nu-i sprijină în vreun fel, ori case de vacanţă construite opulent mai cu seamă de diverşi „băieţi deştepţi”, fireşte, numai spre folosul propriu. În felul acesta, am putea ajunge ca noi, oamenii de rând, să nu mai putem lesne călători şi să rămânem practic legaţi de glie, într-un fel de şerbie de secol XXI, ai cărei colţi mi se par tot mai vizibili.

După două-trei curbe, ne apare în faţă indicatorul de început de localitate al Bradului. Privim ceasul. E ora unsprezece şi douăzeci şi opt de minute. Am putea spune că e încă dimineaţă. Făcurăm deja două sute cincizeci şi trei de kilometri. Mergând fără oprire, ar fi trebuit să ajungem aici la zece fără zece. Socotind însă o oprire de cinci minute la fiecare oră de şofat, pentru dezmorţire, şi pauzele pentru un mic dejun frugal, pe la ora şapte, plus un fruct şi o cafea, pe la zece şi jumătate, suntem în grafic. Mai avem încă de mers, căci plănuisem să ne oprim în campingul de la Ciurtuci, pe malul lacului Fîntînele, ori să ne abatem, ceva mai jos, opt kilometri către dreapta şi să punem cortul lângă Cabana Moţilor. Ar mai fi cel puţin o sută optzeci şi opt de kilometri de făcut, iar drumurile prin Apuseni nu se potrivesc nicum pentru curse de viteză. Suntem deci nevoiţi să mergem, în acelaşi ritm.

Lăsăm în drepta ramificaţia către localitatea aparţinătoare Ruda-Brad, unde se află galeria auriferă „12 Apostoli”, săpată în piatră cu dalta, „Treptele Romane”, şi Necropola Romană Muncelu, vechi de peste două mii de ani, mai traversăm încă o dată Luncoiul, părăsind malul său drept, trecem nepăsători pe lângă benzinăria Petrom, aflată pe dreapta, căci încă avem destul carburant „fotonic”, şi întâlnim imediat indicatorul ce vesteşte apropierea unei importante bifurcaţii. Abrud, la drepata. Iarăşi dreapta! Aflăm de la răspântie că sunt patruzeci de kilometri până în celălat orăşel, şi el un centru minier cu vechime bimilenară. În Brad am putea vizita, printre altele, un foarte frumos muzeu de istorie şi ştiinţe naturale, cu o impresionantă colecţie de flori de mină şi nu numai. Afară de varietatea minunatelor mostre minerale, care sunt în măsură să satisfacă atât pe gelogul iniţiat cât şi pe profan, sunt expuse acolo şi piese arheologice atestând existenţa unei vetre de localitate veche de cinci milenii, precum şi dovezile elaboratelor tehnici de minerit folosite de către romani. Din păcate, muzeul e patronat de o filială a companiei miniere din Deva şi nu poate fi vizitat decât în timpul programului normal de lucru, adică de luni până vineri, între orele opt şi paisprezece. Sâmbăta şi duminica, locaţia se deschide doar pentru grupuri organizate, anunţate din timp. Azi e duminică. Eu şi Isabela formăm un grup destul de bine organizat, e adevărat, numai că e destul de mic. Şi nici n-a fost anunţat din vreme. În plus, se pare că Muzeul Aurului este acum în renovare. Despre celălalt muzeu local, cel etnografic, nu ştim mai nimic. Doar că se află pe strada Cloşca, la numărul 6.

Eu tare-aş fi vrut să dau o geană şi prin vechea uzină de preparare a minereului, fiindcă ruinele astea industriale mă fascinează, deşi mă umplu de tristeţe. Dar „asistenta” mea, căreia i-am conferit drepturi de decizie un picuţ mai egale decât ale mele 😉 , n-are o părere prea bună despre asemenea escapade. Aşa că setăm coordonatele către Abrud şi pilotăm pe manual, lăsând computerului de bord toată grija propulsiei. Se apropie amiaza…

Va urma.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: