NAUTILUS 53

Ca şi rândul trecut, vom începe cronica rubricii de proză din numărul 53 (iunie 2012) al revistei NAUTILUS cu câteva aprecieri vizavi de lucrarea în foileton „Stăpânul castelului” (partea a III-a, „O zi”), de Teodora Matei, piesă asupra căreia vom preciza că ea se dezvoltă narativ în ritmul potrivit, scindându-se în mai multe planuri. Pe lângă nivelul prezentului ficţional (având ca element central detenţia Baronului), plan cu rol determinant în ecuaţia construcţiei narative, distingem acum planul retroproiectiv, conturat mai cu seamă prin povestirile literare ale Baronului, înrămate în ancadramentul epic principal, şi mai multe planuri secundare, derulând secvenţe din viaţa unor personaje de rol secund (tânărul Gardian Dominic şi prietenul său Dan). Autoarea probează că ştie să creeze cu naturaleţe reţeaua de legături dintre personajele sale, promiţând în fragmentele ce vor urma unele dezvăluiri şi întorsături de situaţii ce pot face sarea şi piperul întregii lucrări. Dincolo de articularea relaţională, mai mult decât remarabilă, îşi fac însă loc destule stângăcii, constând mai ales în inserarea unor tablouri cu iz de neverosimil. Dominic şi prietenul său Dan înfulecă pizza şi, totodată, beau… scotch. Chiar şi pentru o ficţiune, obiceiul e cel puţin straniu, fiindcă băuturile spirtoase se servesc fie înainte de masă (tradiţia românească, de pildă), fie după (italienii spun „per una buona digestione”), niciodată deodată cu principalul fel de mâncare. De altfel (iar asta o ştie orice ins niţel gurmand), asocierea între pizza şi scoth, brandy, coniac, whisky, votcă etc. este, dacă nu o barbarie, atunci cel puţin o extravaganţă. ( 🙂 Vă spun din experienţă!) La astfel de mâncăruri sunt de preferat băuturile acidulate, nealcoolice sau uşor alcoolizate (berea e o opţiune bună) sau vinul, roşu sau alb, depinde de ce fel de pizza avem în farfurie, dar e foarte bună şi apa minerală (sifonul), sau chiar apa plată. E chiar mai sănătoasă. ( 😉 Şi asta tot din experienţă vă spun.) Revenind la cestiune, încă şi mai neverosimilă îmi apare ideea că protagoniştii întâlnirii (şi ea destul de neverosimilă la final, fiindcă se termină intempestiv – Dan pleacă exact când conversaţia atinge incandescenţa – un exemplu despre cum nu trebuie folosită tehnica suspansului) golesc jumătate de sticlă de scotch fără măcar să termine pizza, ca într-o întrecere de votcă-viteză, demnă de olimpiada alcoolicilor notorii. În plus, naturaleţea dialogului capătă ici-colo nuanţe vag palide, putând fi interpretate ca artificioase. Afară de accidentele de stil, încă necristalizat, se vede cât de colo, limba pare stăpânită bine, căci micile greşeli, inclusiv o virgulă rebelă, uitată pe unde nu trebuie („sperietura din prima noapte în acel sector, nu avea de gând s-o mai repete”), par rodul neatenţiei, nefiind absolut deloc sistematice.

Per ansamblu, munca Teodorei Matei pare totuşi destul de promiţătoare. Să vedem continuarea… 🙂

Întâia povestire a rubricii de proză nautile din luna iunie este… o poveste. 🙂 Am reăsit în „Piticul Dindin şi cartea fermecată”, de Aurel Cărăşel, magia inconfundabilă a basmului istorisit cu iscusinţă, al cărui univers se extinde, lăsându-ne să pătrundem în împărăţia cea fără de margini a literaturii fantastice, chiar pe poarta aurită numită fantasy. Lucrarea, păstrând tonul celei din numărul trecut („Tinereţe fără bătrâneţe”, despre care am vorbit în „Cu NAUTILUS de 1 Mai”), capătă în final dimensiuni explicative, căci ea pare să risipeacă misterul originii tuturor poveştilor minunate ale lumii, întorcând firul zicerii în legendă.

Se spune că e uşor să scrii poveşti, că nu trebuie decât să imiţi înţelepciunea populară sau cele câteva ilustre modele, de mult intrate în cultura universală. Nu-i deloc aşa. Ca să izbuteşti, trebuie în primul rând să te-ntorci la copilul din tine şi să-l convingi că nu l-ai trădat. Îmi pare că Aurel Cărăşel a reuşit. Iar noi vom trece sub tăcere foarte măruntele hibe, spre a nu risipi vraja din poveste… 🙂

La final (e vorba de finalul rubricii, vezi bine), avem parte de un text cumva neaşteptat, fiindcă „Afacerea secolului”, de Ioana Vişan, cuprinde în puţine cuvinte o lume viitoare, deloc îndepărtată, derivând firesc din prezentul nostru, în care imaginea şi banii sunt, până la urmă, tot ce contează. În ciuda câtorva minuscule greşeli de tastare („Ce-o să se întâmplă în continuare?”), lectura lasă în minte ecourile unor îngrijorări legitime cu privire la viitor. Încotro ne ducem, Doamne?

În privinţa viitorului ficţiunii speculative de limbă română, suntem însă, cu fiecare zi, tot mai puţin îngrijoraţi. Creşterea, nu doar cantitativă, este mereu şi mereu mai evidentă. Fireşte, suntem totuşi în faţa unei acumulări de început, dar, dacă lucrurile vor continua pe acest culoar, viitorul ne-ar putea zâmbi. Mai curând decât ne-am duce cu gândul.

Aşadar… Tot înainte! 🙂

Anunțuri

4 Responses to NAUTILUS 53

  1. Teodora Matei spune:

    Inceputurile de luna sunt emotionante pentru ca astept cu nerabdare parerile (criticile, etc) apropiatilor mei referitoare la fiecare capitol nou aparut. Ultima decada a fiecarei luni a inceput sa fie la fel de emotionanta, pt ca abia astept cronica dumneavoastra. Referitor la „barbaria” celor doi tineri, nu tin sa dau o justificare, insa ” o bauta in mijlocul saptamanii” intre doi tineri (unul angajat la penitenciar, celalalt… liber-profesionist) poate insemna orice lichid cu ceva grade, care sa „afume” putin. Pizza era cina cea mai la indemana, pentru ca nu le sta in fire sa se invite reciproc la mese asternute cu fete de masa scrobite si sa respecte reguli de eticheta si asezonari de ingrediente. Pe de alta parte, Dan a „sustras” sticla din colectia bunicului, deci poate ca a luat ce i-a cazut la indemana. Nu puteam pune un pahar cu sifon in mana unui baiat care traieste din „invarteli” si subtiaza colectia de sticle a familiei. Dau putin din casa: in cap. 5 vor manca, de asemenea, pizza si vor bea votca. Efectele: devastatoare pentru unul dintre ei. Daca ar fi avut educatia si averea Baronului, ar fi respectat, cu siguranta, toate recomandarile facute de dvs si de care si noi tinem cont, la mesele din familie sau cu prietenii.
    Intalnirea se incheie poate brusc, insa Dan este tulburat de rememorarea vizitei la castel si nu tine nici sa mai vorbeasca despre ea si nici s-o repete. Nu mai are nici cuvinte de raspuns pentru invitatia lui Dominic. Isi flutura doar degetele in dreptul tamplei, in semn de „Esti nebun”. Tin sa le iau apararea pentru ca Baronul imi e la suflet, iar acesti doi baieti imi sunt tare dragi 😉
    Nu am pretentia ca am nascocit o mare opera de arta, eu spun ca nu e altceva decat o poveste. Mai din zilele noastre, mai cu „scapari” de limbaj… asa, cat sa dea greutate personajelor…
    Anyway… multumesc!

    • mirco67 spune:

      Vă mulţumesc tare mult de vizită! 🙂

      Nu ştiu cum ce să încep… cred că nimerit ar fi să-mi cer scuze că răspund cu atât de mare întârziere. Sunt tare ocupat (nimic în legătură cu ficţiunea speculativă, din păcate) şi, în plus, nu sunt nici în cea mai bună formă…

      Referitor la comentariile făcute…

      Cred că scena cinei ar fi fost mult mai realistă dacă mâncatul şi băutul erau decalate puţin. Cei doi puteau să înfulece pizza mai întâi, ca doi tineri căpcăuni ce sunt, 🙂 şi apoi, aşezaţi pe sporovăială, să tot atace nobila licoare de colecţie. Succesiunea acţiunilor în acest fel ar fi uşurat şi rezolvarea finalului, al cărui abrubt s-ar fi putut lega de rapida cherchelire a lui Dan care, iată, nu ţine foarte bine la spirturi, cu atât mai mult la cele nobile, cu care nici u-i prea obişnuit, căci, aşa cum spuneţi, trăieşte din „învârteli”. 🙂

      Dincolo de orice pretenţie pe care o aveţi sau nu, atunci când vă aşezaţi să scrieţi un text literar chiar asta faceţi: născociţi o operă de artă. Cât de mare? Asta rămâne de văzut. Oricum, ceea ce faceţi e neaşteptat de bine, în condiţiile în care nu trăiţi de pe urma scrisului dumneavoastră, ci faceţi totul în (puţinul! mai mult ca sigur!) timp liber. În aceste condiţii, unele stângăcii sunt inerente. Se vede însă cât se poate de bine că sunteţi un condei „cu glas” şi că instinctele sunt bune. Probabil că întreprinderea de a scrie ceva de mari dimensiuni într-un timp scurt nu vă este deloc lesnicioasă şi pentru asta sunteţi cu atât mai de admirat. E un exerciţiu bun. Pentru toată lumea.

      Continuaţi. Va fi din ce în ce mai bine dacă veţi continua să fiţi la fel de cinstită cu dumneavoastră înşivă. Sunt convins că veţi izbuti.

  2. Teodora Matei spune:

    Eu va multumesc pentru rabdarea cu care va aplecati asupra textelor mele, cat si pentru timpul acordat sfaturilor, etc… Ref la forma dvs, va doresc sa fie din ce in ce mai buna. Timpul acordat scrisului, ca orice timp, e relativ… Pot fi saptamani intregi fara cuvinte sau capitole finalizate in doua zile.
    M-as bucura daca mi-ati spune pe nume, avand in vedere ca varstele au aceeasi cifra a zecilor (doamnele sunt mereu muuult mai tinere, evident!)

  3. […] cu apă-vie”. Ca și data trecută (ne referim aci la aprecierile noastre din articolul NAUTILUS 53), nu vom pomeni nimic despre cele câteva greșeli mărunte de tastare, tot spre a nu risipi vraja […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: