Un august plin de…

SUSPANS.ro

Rubrica de proză din numărul 27 al revistei on line SUSPANS.ro se deschide cu povestirea „Utimul tablou”, semnată de Cristian Lisandru. Începută în haina unui policier, cu scriitură atentă, clasică, piesa se deplasează pe nesimțite către o nuanță de fantastic suprarealist, în care personajul cheie, Lady Esmeralda, intervine ca unealtă a sorții, cu menirea de a zugrăvi pe pânze radiografii predestinate ale realității, așa cum numai artiștii o pot face. Construcția narativă, și ea de o clasică robustețe, e punctată când și când de exerciții experimentaliste descriptive (în care în care autorul lasă la latitudinea cititorului să aleagă culoarea covoarelor, metalul din care e turnat clopoțelul cu care venerabila aristocrată își cheamă bătrânul majordom, materialul din care e făcut flaconul cu coniac, permițându-și, în acest sens unele sugestii – covorul ar trebui să fie în ton cu draperiile, clopoțelul neapărat din argint, iar flaconul din cristal) sau explicative (majoritatea sub forma unor cugetări). Nu putem vorbi de greșeli, ci doar de câteva mărunte ciobiri de zicere, evident iscate din goana tastării („acesta sunt cuvintele tale”, „se aşează, precum o insulă, o şevaletul artistului”, „în timp la baza tulpinii”). Iată că, și în august, SUSPANS.ro începe bine…

Cu „Baba Docă”, Dan Moldovan ne spune o poveste de iubire ţesută cu firul aurit al graiului nord-transilvan şi înspicată de credinţe populare mai vechi decât creştinismul. Ni se redescoperă astfel iubirea-blestem, care vine să rupă legămintele omeneşti, rămânând, implacabilă, mai presus chiar şi decât moartea. Furat el însuşi de tema literară propusă, pe care o toarnă în forme de cele mai multe ori aurite, autorul însuşi cade de câteva ori în păcatul unor alăturări mai puţin eufonice („buimacă, căscată de mirare”, „cromatică care), pentru care, zic eu, merită întreaga iertare. Îl mai aşteptăm.

Tot despre iubire şi moarte este vorba şi în povestirea „Crăciunul Renatei”, de Radu-Ilarion Munteanu. Forţa ocrotitoare a celui mai nobil sentiment face cu adevărat minuni, întărindu-ne în credinţa că viaţa nu e decât o etapă din care nu vom rămâne decât cu acele incandescente nestemate ale simţirii ce ne-au încălzit vremelnic inima. Povestioara domnului Radu-Ilarion Munteanu îşi binemerită osteneala lecturii. Nu găsesc în ea nimic horror, şi cu atât mai puţin thriller. Dar are suspans. Şi un strop de miracol. În rest, e undeva între suprarealism şi realism magic. Adică de graniţă. Mulţumiri autorului.

În cu totul alt registru e scrisă piesa următoare, „Jack Vindecătorul”, semnată de… cine altul decât prietenul nostru de la Cygnus-Quasar, Florentin-Ionuţ Haidamac. Altruist cum e, iată-l dând o mână de ajutor concurenţei, uitând că prezicea mai an hegemonia Gazetei. 🙂 Cu care, de altfel, nici n-a greșit prea mult! Într-o lucrare ce depăşeşte de puţin limita SFWA admisă pentru povestirile scurte (7500 de cuvinte), autorul ne mai convinge o dată că se simte cât se poate de confortabil în mediul ficţional aventuros şi năvalnic al literaturii de divertisment. Îl felicităm pe domnul Florentin, dar, cu toată simpatia ce i-o purtăm, avem şi puţin-puţintel de cârcotit. Nu e vorba de cele câteva greşeli de tastare („vă dai seama”, „interogaţila”, „Tipae calmă”, „va şti despre este vorba”, „Mă ducila Pisicade mare”, „imaginea asta asta”, „informaţiile dela Biancaau ajuns”), cu totul scuzabile la autorii de ficţiune românească, ce nu pot, în general, să trăiască din scris şi pentru care timpul e principalul inamic, ci de virgulele inoportune („Ţineţi cont totuşi că, cel sau cei de la bord…”, „tipul ăsta care mi-a închiriat localul, s-a întrecut pe sine”) sau lipsă („ori eşti o gâscă patetică ce a intrat nevinovat într-un război care nu-l priveşte ori eşti un caraliu sub acoperire” – lipseşte o virgulă după „priveşte”) din unele formule, puţine, din fericire, ca şi de unele cuvinte scrise greşit, cum ar fi „să iese” (conjunctivul prezent de persoana a III-a al verbului a ieşi este să iasă) sau „iacht” – formele admise sunt fie iaht, fie yacht (în textele literare publicate până prin anii ’80 era considerat neologism, folosindu-se forma din grafia franceză, de unde se pare că şi provine împrumutul). La atâta întindere, accidentele sunt puţine şi nu putem decât să ne bucurăm că Florentin-Ionuţ Haidamac păstrează ştacheta ridicată. Ne bucurăm să-l citim, lună de lună! Fie aici, fie la Gazetă.

Concis ca întotdeauna, Karel Cispic ne oferă o poveste cu titlu criptic, „Bodo”, și final dramatic, cu… suspans. Numele este al unui câine năzdrăvan, temperamental adică, însă dispus să-și apere stăpânul chiar și cu prețul vieții. Personajul patruped, în care cercetătorul Balaban, rămas captiv într-o grotă din masivul Retezat, își pusese toate speranțele de salvare, moare la final, sfâșiat de un mistreț. Povestirea atinge tangențial și tema contactului, căci grota în care Andrei Balaban rămâne prizonier conține vestigii dacice, dovedind întâlnirea acestora cu străvechi călători spațiali, pilotând aparate de zbor discoidale. Ca formă, povestea e pusă în tiparul unui reportaj, expoziv la început, apoi tot mai plin de tensiune, pentru a deveni, la sfârșit, dramatic. La erată ar trebui să trecem un mic accident de punctuație („Amintirea acestor altercaţii, îl făcu…”) și o greșeală măruntă, probabil de tastare („parchetul nelaminat”). O cititoare (semnează Oana) remarca, amuzant, înntr-un comentariu la text: „never kill the dog”. Why not, stimată domniță? Why not?

Am rămas cu impresia că tableta „Aniversare”, de Ștefan Bolea, conține un mesaj subtextual. Al cărui sens pare însă că se diluează în meandrele întâmplărilor mărunte și uneori neverosimile. Mi s-a părut straniu, de pildă, enunțul „puteai ghici pe vârfurile lor stropi de rouă însângerată, pe când petalele rozei puteau fi confundate cu nişte bucăţi proaspete de carne de viţel”. Am găsit exagerată forța de expresie a unei biete schițe, un trandafir, desenate din plictiseală de Alex, în timpul pregătirilor unei adunări aniversare. Realizată în cel mai fericit caz în creion, schița sugerează că petalele de trandafir ar fi bucăți de carne însângerată, iar stropii de rouă de pe țepi par și ei însângerați… Cum s-ar putea așa ceva într-o schiță bicromă, fără culoare? Se derulează toate aceste gânduri doar în imaginația lui Alex? Din text, nu asta se înțelege. Cum nu se înțelege, cel puțin pentru mine, de ce recurge uneori autorul la atâta grandilocvență. „Oameni pe care îi stigmatiza goliciunea interioară se etalau cu nonşalanţa agresivă a lipsei, cu o aroganţă grotescă.” Sună, cred, mult prea prețios. Vom trece peste micicle greșeli de tastare, gen „trei fetiţe arogante, dintre una cu mustaţă” (lipsește undeva un care), căci ele n-au nicio vină, dar nu putem să nu conchidem că așteptam de la domnul Bolea mai mult. Textul e unul mai degrabă romantic, bazat pe schița-portret a adolescentului rebel, așa că-l vom așeza în desaga cu mainstream.

Fragmentul „Un detectiv cu uşoare dureri de cap”, semnat de Iulian Sîrbu, face parte dintr-un proiect de roman polițist ce ar urma să apară și pe hârtie. Dacă o să apară, va fi fiind primul roman al autorului. Nu sunt un împătimit al genului policier, dar am citit și eu, ca tot omul, câteva volume din astea, destul de plăcute la lectură în vreme de vacanță, fiindcă au personaje lipicioase, acțiune și, cel mai adesea, sunt istorisite cu umor. Chiar dacă nu ating decât arare nivelul excelenței, de fiecare dată există o poveste, iar asta nu e rău deloc. Toate aceste caracteristici pare să le aibă și romanul premeditat încă de domnul Iulian Sîrbu, căruia avem să-i reproșăm însă (autorului, nu romanului, 😉 nu fiți răi) o intrigă nițel prea tumultuoasă și un fundal prea de serial american din anii ’70, care dă poveștii un aer desuet. În rest, numai de bine, căci n-am prea găsit altceva decât una sau două mici erori de tastare (gen „apa de asta de foc”). Spor la treabă! 🙂

În straiele alese ale scriiturii cu care ne-a obișnuit, avem parte, imediat mai apoi, de un alt fragment (al doilea), de astă dată din „Phaedra”, de Cătălina Fometici. N-avem de spus decât că intriga se coace încă la foc domol, părând a se pregăti să irumpă la momentul potrivit. Așteptăm cuminți… 🙂

După o întrerupere de o lună (ultimul fragment a apărut în numărul 25, din iunie 2012), Nicolae Cornescian reia firul roman-foiletonului său „Cealaltă femeie”, oferindu-ne cea de-a patra parte. Regăsim în lucrare aceeași atmosferă incertă, în care realitatea devine difuză, faptele deslușindu-se ca prin ceață, de parcă am avea de-a face cu imaginea lumii reflectată de o minte tulburată. Într-un fel, textul mă duce cu gândul la proiecțiile mentale ale drogaților lui Philip K. Dick, din romanul „Substanța M”, deși nuanța de conștiință alterată pare să fie aici ușor diferită. În general, domnul Nicolae Cornescian are tot ce-i trebuie unui condeier de succes, dar, și nu e prima dată când am această impresie, din când în când, poate din dorința de a expune în vitrina aurită prețiosul și vastul vocabular însușit din lecturile-i bogate, domnia-sa recurge la alăturări de termeni în regiștri nepotriviți, lucru ce aduce, de fiecare dată, o evidentă scădere scriiturii. Vom da două exemple. În „dialog ce, la un moment dat, devenea sastisitor, termenul subliniat de noi (ce pare să provină din adjectivul sastisit, însemnând tulburat, zăpăcit, plictisit sau sătul) nu există în lexicul oficial. Cel puțin, nu în dicționarele consultate de noi. Din dorința de a evita, poate, o formulă cu iz de clișeu („dialog ce, la un moment dat, devenea plictisitor”), autorul strecoară acest „sastisitor” incert, cu evidentă aromă rustică, aflat în vizibilă disonanță cu celelate cuvinte folosite, toate din lexicul, să zicem așa, cult. Destul de asemănător stau lucrurile și în formula „Am luat doar ceea ce consideram a fi necesar. Am îmbâcsit totul într-o geantă de mână…”, unde verbul a îmbâcsi, care admite și sensul de a umple ceva, a înghesui multe lucruri în ceva, dar numai ca regionalism, sună în context ca un intrus. În mod uzual, se spune despre un lucru că e îmbâcsit atunci când e prăfuit, murdar și exală, eventual, unele mirosuri neplăcute. Sensurile regionale mai puțin uzuale trimit pe cei mai mulți cititori pe o pistă semnatică falsă, folosirea lor trebuind, în general evitată. Firește, afară de cazurile în care autorul ține neapărat (cu un scop anume, evident la lectură) să dea textului său o nuanță specifică unei anumite zone, cum e cazul lucrărilor ce evocă universuri rurale (vezi „Amintiri din copilărie”, de Ion Creangă). Astfel de întreprinderi nu sunt însă la îndemâna oricui, necesitând din partea autorilor un simț al limbii cu totul ieșit din comun.

Un astfel de simț pare să aibă tânăra autoare Alexandra Niculae, care dovedește, prin textul „Zburătorul şi Contele Muscă”, o bună stăpânire a unei scriituri dense, bine articulate, de aleasă expresie. Afară de harul de a meșteri în șiraguri cuvintele, domnia-sa pare că are în tolba fermecată a simțirii și povești, povești adevărate, care se cer spuse cu tot dinadinsul. În context, accidente de punctuație precum cel din enunțul „un boier dintre cei a căror palmă dreaptă căpătase forma cravaşei pe care o repezea la tot pasul asupra slugilor şi a ţăranilor, îl prinsese în iatacul nevesti-sii”, absolut izolate, trebuie tratate, totuși, pe viitor, cu mai multă atenție. Ne bucurăm de evoluția evidentă a autoarei. Cât de curând, dacă nu va abandona sârguința, se va alătura Cătălinei Fometici, de a cărei valoare pare din ce în ce mai apropiată. Îi dorim mult succes.

Și iată-ne revenind la piesele în foileton, odată cu cea de-a doua parte din „Zodia Mielului”, de Mihai Hafia Traista. Deși autorul ne proiectează pe ecranul imaginației destule fapte cu iz de supranatural, nu ne decidem încă dacă toate acestea sunt cu adevărat intervenții divine sau simple răbufniri ale minții unui exaltat mistic. Scriitura strălucitoare (punctată însă, din păcate, de pistruii unor mărunte virgule rău așezate, ca în „lui Simon îi păru, că din ce în ce mai mult, îl latră doar pe el.”) îmbracă elegant scheletul unei construcții ficționale așezate, cel puțin deocamdată, la granița dintre realism și suprarealism. Așadar, n-am evadat încă din mainstream. Unul de bună calitate, desigur. 🙂 Așteptăm continuarea.

Tot o lucrare în foileton este și următoarea piesă din generoasa ofertă a revistei SUSPANS.ro pe luna august: „Din ștreang (IV)”, de Aurelia Chircu. Intriga prinde tot mai mult contur, deși apele nu s-au limpezit cum se cuvine, dar textul, în ansamblul său, lasă o impresie de vădită grabă, căci e spuzit de o sumedenie de greșeli de tipar („închise ochi ostentativ”, „de unde şti povestea”, „dacă nu se grăbim”, „probleme noastre”, „Anneliese înjurătură printre dinţi”, „Se fioră”, „Şti ceva”, „ca să nu să regret”, „pistolul pe care nu se deranjeze să-l ascundă”), dar și câteva de punctuație („doi hoţomani care plecaseră fară să plătească consumaţia la han, fugeau ca orbeţii…” – înainte de „care” era necesară o virgulă, pentru a delimita stfel subordonata atributivă care exprimă ceva suplimentar; de asemenea, în „au nimerit în această fortăreaţă care pe atunci, era un spital de nebuni părăsit”, după „care”, era necesară o virgulă, spre a încadra precizarea suplimentară adusă de adverb („pe atunci”); „nouă, pacienţilor  acestei clinici ne este teamă…” – era necesară încă o virgulă, după „clinici”; „vecinul de cameră, cel cu tichie verde îi povestea colegului său…” – idem, după „verde”). Se vede că aluatul creației n-a prea fost lăsat cât trebuie la dospit (suntem în al doilea secol al vitezei, nu?), dar, cu toate astea, povestea curge… Iar asta nu e rău. Nu e rău deloc! 🙂

Un text cu adevărat puternic este cel al Dianei Alzner, „Ferma”, în care autoarea exploatează într-un mod oarecum atipic tema savantului nebun. Ceea ce face diferența în lucrarea autoarei vâlcene este straniul experiment de reeducare la care recurge personajul narator, Alex Simon, în dorința sa de a crea îngeri. Aflăm astfel că oamenii pot fi astfel transformați, „luând recipientul unui trup, înconjurându-l cu întuneric şi umplându-l cu lumină”. Finalul, neașteptat, pare unul destul de abrupt, nu însă și nepotrivit. Reținem din el o concluzie valoroasă, filosofică și artistică totodată: „Să nu uiţi ce-ţi spun: binele de care tu eşti în stare nu este destul ca să poţi înfrânge răul. De cele mai multe ori trebuie să faci rău ca să învingi răul. Nu ai de ales.” Ca de obicei, Diana Alzner izbutește un text literar care nu te poate lăsa indiferent.

În fragmentul de roman „Transformarea”, de Ștefana Czeller, curge sânge din belșug. Firesc de altfel, de vreme ce (aflăm asta la final de lectură) este vorba de continuarea romanului de debut al autoarei moldave, „Cerneală și sânge”, apărut în anul 2011 la editura Millennium Books, din Satu Mare. Mărturisesc din capul locului că nu sunt un mare amator de dark fantasy romanțios, adică de istorioare de iubire în care evoluează vampiri sanghinari dintre cei mai însetați, dar fragmentul de față are în conținut câteva elemente care nu mi-au displăcut. M-a atras în primul rând substratul de ficțiune politică ancorată în societatea noastră cea veșnic tranzitorie, în care se pun, iată, bazele unei clase conducătoare noi, o dinastie care se hrănește literalmente cu sânge. Linkul simbolic astfel creat, politician-vampir, deși transparent, aduce poveștii acea notă de popular care are toate șansele să câștige la nivel empatic, mai ales într-o perioadă zbuciumată ca asta de acum. Nu știu cum s-a vândut „Cerneală și sânge” până azi, dar, sunt sigur, într-o țară normală, viitorul acestei serii sângeroase ar avea toate șansele să fie unul cât se poate de bun. 🙂 Vom afla, în timp, și pe această cale, dacă suntem sau nu o astfel de țară… 😉 N-aș vrea să închei fără să atrag atenția dragei autoare asupra unor mici amănunte, care nu se pun de acord. Ni se spune mai întâi „Mereu era un cuvânt complicat pentru cineva care trăise jumătate de veac.”, apoi „Un preşedinte care a împlinit 500 de ani…”. Este jumătate de mileniu, așa-i? 🙂

Seria celor nu mai puțin de cinsprezece texte literare oferite de SUSPANS.ro în august se încheie cât se poate de bine. Îndrăznim să spunem asta în ciuda faptului că Tiberiu-Virgil Popescu (în ce mă privește, domnia-sa a trecut deja de stadiul de aspirant, și a devenit jucător de urmărit) vorbește, în „Îngerul cu coasă”, …exact! Despre moarte. Adică, despre Moarte! Mi-ar fi greu să clasific lucrarea asta. Ea are și nuanțe de un realism izbitor (scriitura este, în acest sens, remarcabilă, în pofida câtorva erori de punctuație – „Zilele când nu avea de întreprins fapte eroice, erau toate la fel.”; „Cineva care nu avea astfel de preocupări, n-ar fi putut să nu remarce…” – sau neatenții minore – „Singurii oameni care-i mai călcau pragul erau reprezentanţii companiilor de utilităţi atunci când vedeau să citească contoarele.”), dar și o anume tentă de fantastic întunecat, fără a putea spune cu certitudine că e vorba aici de dark fantasy în toată puterea cuvântului. O voi așeza deci în categoria textelor de graniță, iar pe autor îl felicit. Și-l mai aștept… 🙂

Nu pot să nu observ în final că numărul lucrărilor de întindere mare sau foarte mare tinde să crească în oferta de ficțiune speculativă on line. Și asta nu numai la SUSPANS.ro. Între acestea, puține sunt cele care fac obiectul unor proiecte editoriale. (În cazul de față, două din șase.) Ceva se întâmplă. Oare nu mai sunt dispuse editurile să riște atât de mult capital, zvârlind pe o piață aflată în recesiune volumele unor debutanți, autori mai puțin cunoscuți și așa mai departe? Nu știu. Cinstit ar fi să ținem cont de toate astea și să scădem toate aceste piese din statisticile consacrate prozei scurte. Totuși, putem să acceptăm că importanța cifrelor este, până la urmă, secundară. Dar unde ne sunt poveștile?

Anunțuri

10 Responses to Un august plin de…

  1. Mulţumesc pentru lectura atentă şi pentru analiză. Toate cele bune!
    Cu respect…

  2. […] Mircea Coman FacebookTwitterLike this:LikeBe the first to like this. Posted in VALURILE VIEŢII | Tagged Cristian Lisandru, cronica, literatură, Mircea Coman, Mircea Pricăjan, recenzie, Scifientland, Suspans.ro, Ultimul tablou […]

  3. Mulţumesc pentru trecerea matale în revistă 😛

  4. iulianes31 spune:

    Multumesc frumos pentru critica constructiva a romanului meu, nepublicat…inca. Erorile de tastare (si alte incoveniente) vor disparea, acum fac corectiile.

    • mirco67 spune:

      Vă mulțumesc pentru vizită, și îmi cer scuze că răspund cu atâta întârziere! Cât despre critică… 🙂 am obosit să tot spun… 🙂 Nu pot să fac critică fiindcă nu știu cum devine treaba asta. Să zicem că ținem aici o cronică a prozei speculative apărute în câteva reviste electronice românești.

      Mulțumesc și eu pentru cuvintele amabile! Mă onorează și mă ajută să merg mai departe!

  5. […] stilul său de a povesti (cu iz de Americă timpurie de veac XX) am mai vorbit în postul nostru „Un august plin de… SUSPANS.ro”. Găsim și aici același tumult narativ despre care pomeneam atunci, căci evenimentele ne trec […]

  6. stefana spune:

    Ups! Multumesc ca mi-ai atras atentia. Si am citit de trei ori…

    • mirco67 spune:

      Cu plăcere! Și mulțămim de vizită… Dar cred că citește și redactoru de la editură, așa că oricum nu cred că scăpa… 🙂

      Nu ne-am întâlnit de mult… În virtual, vreu să zic… 🙂

      Sper că ești bine…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: