Miez de vară cu…

SUSPANS.ro

Rubrica de proză din numărul 26, pe luna iulie, al revistei SUSPANS.ro se deschide cu o povestire condensată, semnată de Teo Tucan: „Pânza vie”. Ni se vorbeşte în ea despre creaţia artistică şi sacrificiu, despre iubire şi moarte, despre extaz şi agonie. Deşi nu pare să aducă acestor mari teme literare nimic în plus, în parte şi fiindcă autorul apelează la un registru de expunere clasic, realist, textul are destulă tensiune şi destulă vibraţie ca să poată fi citit cu plăcere (şi asta în pofida unui accident izolat de punctuaţie, care ne-a sărit totuşi în ochi: „fiorii pe care îi transmiteau operele celuilalt, nu existau”). Deşi povestea e una sumbră, cu final morbid, ea poate să cadă bine unei după-amieze liniştite de lectură estivală, în care canicula toropeşte totul, iar cititorul stă ascuns în biblioteca răcoroasă, cu storurile trase la ferestre şi cu un pahar aburit de limonadă la îndemână.

O ideaţie interesantă pare să reverbereze din fragmentul „Pandora”, semnat de Ştefan Bolea, care urmează imediat povestirii de mai sus. Ea este pusă în slujba construirii unui personaj nihilist, bine articulat, care promite o evoluţie incitantă. Ne-am dori s-o putem urmări. Dar, dacă este posibil, în altă înfăţişare, fiindcă, din păcate, construcţia poartă straiele unei scriituri neglijente, în care timpurile verbale se succed uneori supărător („Îşi detestă colegii şi pentru el mersul la şcoală era ca mersul la închisoare.”, „Îşi aminti când avu pentru prima oară această senzaţie.”), unii termeni, ultraspecializaţi, rămân cu totul neexplicaţi („Stop shoot-uri, lay-up-uri simple, sări de câteva ori la slam-dunk” – procedee din baschet, se pare), apar cuvinte scrise greşit („bunkărul”, de exemplu, pentru care dicţionarele consfinţesc forma buncărul) şi redactări neatente („Piticii din clasa a opta îl întrebară dacă nu vor să joace cu ei.”dacă nu vrea să joace, evident) şi, în fine, se produc accidente de punctuaţie semnificative şi multiple („…să-şi demonstreze ideea că există oameni, în care rasa umană s-a autodepăşit încât au devenit nişte post-oameni. Există pe creier sau în ADN urme, care să arate , cum anumiţi oameni, prin mutaţii psihologice”). În plus, autorul recurge cu multă uşurinţă la expresii licenţioase („O eliberare temporară, în care cei mai mulţi sclavi vor bea, fute, mânca şi se vor droga cu somn”, „Mă citesc pe mine, pe Heidegger, pe Deleuze şi pe Kaufmann şi se cacă pe ei de râs?”), al căror rol pare a fi numai acela de a atrage neapărat atenţia, într-un mod ce poate sugera un stil de a scrie de-a dreptul mercantil. Sunt însă cât se poate de sigur că, atent cizelat, textul ar ajunge la potenţialul său maxim. Şi ar fi o împlinire.

A treia povestire din oferta SUSPANS.ro pe iulie, „Insula Gaunilor”, semnată de Lena Kart, este un text de vacanţă. Autoarea, probabil foarte tânără, dovedeşte că imaginaţia nu-i lipseşte, având totodată o înclinaţia nativă în a zugrăvi personaje cu forţă empatică, angajate în împrejurări aventuroase, tensionate. Din păcate, la construirea intrigii s-ar mai fi putut lucra, fiindcă, uneori, faptele decurg greoi, aproape artificios, unele din altele. Ni se spune, de pildă, că Alan nu e la prima expediţie între gauni, dar aflăm ulterior că băştinaşii erau de fapt canibali cu apăcături şi ritualuri îngrozitoare. În aceste condiţii, cum de scăpase Alan în prima expediţie? Şi de ce însuşi personajul narator era încă în viaţă şi nu fusese mâncat înainte de a ajunge să povestească toate astea? Mai mult, construcţia narativă se termină abrupt, lăsând cititorului impresia că autoarea s-a plictisit pur şi simplu să ducă mai departe povara scrisului, abandonând cu o încheiere ce sună ca o eschivă. Ar mai fi şi alte neajunsuri (folosirea unui termen ce nu face parte din fondul lexical – „încrengănişul” – sugestiv, ce-i drept, aşa încât poate fi, la urma urmei, socotit şi ca semn de inventivitate verbală, confuzia între adjectivul „mult”, precedat de prepoziţia „de” şi adverbul „demult”, în „nu mai există demult”, virgula interpusă cu totul inadecvat, dar din fericire şi cu totul izolat, în „gaunul ce-mi râsese în faţă cu dinţii ăia mari şi laţ, îi face semn unuia” sau scrierea neatentă, cum este cazul în Această reuşise să fugă într-o noapte”), dar ele ţin de lucruri mai lesne de corectat şi nu merită menţionate, în cazul de faţă, decât în paranteză.

Dincolo de aceste, să le spunem, contraperformanţe, inerente oricărui început, suntem gata să dăm credit tinerei noastre prietene, fiindcă am întrezărit în această încercare câteva sclipiri de condei care, prin exerciţiu sârguincios, ar putea fi puse, în viitor, în valoare. O mai aşteptăm.

În ţinuta aleasă a unei scriituri cu totul clasice, a patra intrare din lista de texte literare oferite la miez de vară de SUSPANS.ro, partea I a lucrării de mai mari dimensiuni „Phaedra”, poartă semnătura cunosacutei tinere autoare Cătălina Fometici. Avem în faţă o proiecţie fantasy din spaţiul mitologiei elene, alcătuită din pasaje descriptive puternice, pe care autoarea le manevrează cu o lejeritate dezarmantă. Şi fiindcă n-avem decât cuvinte de laudă despre modul în care stăpânește domnia-sa limba română, fapt ce ne face să-i mulţumim încă o dată pentru plăcerea lecturii, nu vom mai adăuga decât că aşteptăm continuarea… Nici n-ar mai fi mult de aşteptat, fiindcă ne învrednicim, iată, cu destulă întârziere să parcurgem textele… E vacanţă, bat-o norocul! Dar nu pentru toți!

Surprinzătoare. Acesta e cuvântul care cred că ar cuprinde cel mai bine esența valorică a povestirii Alexandrei Niculae, „Raze strâmbe”. E o experiență onirică în lumea crepusculară dintre viață și moarte? Sau decorporalizarea finală, ireversibilă, care ne dă aproape tuturor frisoane, știind că, mai devreme sau mai târziu, într-un fel sau altul, clipa aceea va veni? Și fiindcă dilema rămâne până la sfârșit, suntem nevoiți să așezăm lucrarea pe polița ficțiunilor de graniță, fiindcă fiecare dintre cele două chei de decriptare este la fel de posibilă. S-ar cuveni mai bine să spunem câteva cuvinte despre scriitură, pendulând undeva între registrul clasic și suprarealism. Deși devine uneori greu de urmărit, topica amestecă amețitor feliile realității extinse cu bucăți de univers cunoscut, generând un soi de efect narcotic („El se uită pe ferestre afară, unde o lumină neobişnuită, ca şi cum soarele ar fi stat strâmb pe cer, inunda curtea, scurgându-se înapoi în casă prin perdelele de dantelă.”, de exemplu). Ne declarăm mai mult decât impresionați de progresul autoarei, care pare că ascunde înlăuntrul ei vibrații în frecvențe nebănuite.

În nota sa personală, Alin Dărângă participă și el la oferta de proză scurtă a lunii iulie de la SUSPANS.ro, înscriindu-se, cu textul „Mirtuman”, în jumătatea superioară a piramidei calitative. Am subscrie tenebroasa povestire zonei urban dark fantasy și ne-am declara din nou absolut convinși de forța de expresie a unui autor care, cel puțin pentru noi, nu mai are nevoie de recomandări. Îl reprezintă direct tăișul unor formule descriptive („monştrii de pe plajă, cu țeste rânjite de mort, în orbitele cărora luna îşi scurgea otrava razelor…”) sau surpriza unor întrebări doar în aparență retorice („cum poți şti când au trecut câteva clipe în întuneric?”). În același timp, domnia-sa ne dă prilejul să readucem în discuție una din greșelile de limbă care pare să devină din ce în ce mai frecventă în textele din ultima vreme: confuzia între adjectivul cu valoare adverbială mult și adverbul demult („vreun mort pe care rudele îl uitaseră demult”, ne spune, la un moment dat, autorul). Avem în față o construcție incompletă, căci substantivul (timp) pe care adjectivul cu valoare adverbială ar trebui să-l determine (mult) este omis. Această amputare, devenită frecventă în vorbirea curentă, este un caz extins de exprimare incorectă, aducător de confuzie, și care, în spiritul vremilor noastre, va sfârși, probabil, prin a fi admis ca normă în cine știe ce gramatică viitoare. Corect este să spunem de mult timp, de multă vreme etc., evitând omisiunea substantivului, fiindcă, într-o situație opusă, în care trebuie să facem uz de antonimul lui multde puțin timp, de puțină vreme – nu scriem în niciun caz depuțin. Dacă nu dorim să punem în gura unui personaj acest fel incorect de a zice, pentru a cuprinde (și surprinde) în cuvânt educația de masă, tot mai precară, a zilelor noastre, simțul limbii ne cere să evităm în text astfel de suprimări și să scriem fie de mult timp, fie demult, corespunzător fiecărei situații. Și, în treacăt fie zis, substantivul păianjen are, la plural articulat, ca formă corectă, păianjenii, nu „păienjenii”. În rest, totul este cât se poate de bine.

Tot o povestire cu va urma ne propune și autorul argeșean James R. Blaisse, oferind prima parte din „Sânge, lacrimi și aur”. Deși construit din tablouri alternând prezentul și trecutul ficțional, fiecare din ele având încărcătura sa dramatică și întunecată, textul nu e nici pe de parte unul greu de urmărit. Tematic, l-am încadra tot în domeniul dark fantasy, iar despre limbă n-am avea de menționat decât câteva greșeli de tastare („Îi placea”, „pe care le nume haine”, „Arthur urmărea fascinate jocul fulgilor de nea”, „două sfelnice din aur”, „unul butucănos decât altul”, „Umeri începură să-i fie zgâlţâiţi de hohote”, „Dat în loc de răspuns auzi doar un răget”) și un accident legat de verbul a ști, în formula „ai putea ştii”, unde corect era ai putea ști (eventual ai putea să știi. Ne bucurăm și de faptul că tânărul nostru prieten pare, cu fiecare ediție a revistei, să-și consolideze poziția și să-și cristalizeze stilul. Poate că n-ar strica să mai încerce și abordarea unor lumi ficționale cu pronunțată tușă autohtonă, fiindcă nu ni s-a părut deloc lipsit de idei atunci când a făcut-o. Mai ales că nici aici lucrurile nu sunt tocmai limpezi în această privință și în multe altele… Am putea spune că sunt chiar întunecate… 🙂

Încercând să se autodepășească, Paul D. Adrian vine cu o continuare a compactului text din precedentul număr al revistei aci în discuție: „Nopţi în tenebre: Piatra din Abis”. Din păcate, reușita nu este una deplină, fiindcă am rămas în urma lecturii numai cu impresia unei neobișnuite erupții imaginative întunecate, pe alocuri morbide, punctată cu excese de stil („Din spatele baricadei colburoase, se evidenţie chipul grotesc al unei entităţi de coşmar.”; „În adâncuri, sub coridoarele bântuite ale subteranelor oraşului, dincolo de labirintul sufocant al porţii dinspre abisul nesfârşit, printre coloanele vechilor cetăţi închinate străvechilor creaturi ce împleteau grotesca mască a nebuniei supreme, spiritul lui Dan încerca, undeva în esenţa sa, neliniştitorul sentiment al unei dorinţe finale.”), formule artificioase („Femeia se apropia şi cu fiecare pas înspre spiritul băiatului, acesta simţea cum sentimentul de dor era din ce în ce mai pregnant.”) și alte erori, mai mărunte (de tastare – „uriaşe dune de nisip întinse într-un desert nesfârşit”; de expresie – pleonasmul „trebuie să ies afară” sau alăturarea forțat disonantă „armonie înspăimântătoare”). Așteptăm totuși mai mult de la domnia-sa și tragem nădejde că „Fantasma eternității” n-a fost numai un accident fericit.

Următoarea povestire este și ea o primă parte din ceva mai amplu. Participant la marea cursă a folietoanelor, nimeni altul decât Mihai Hafia Trasită, intrat în agora ficțională de la SUSPANS.ro cu „Zodia Mielului (1)”. Greu de tras o concluzie după numai un prim pas, dar vom spune totuși că scriitura este de cea mai bună calitate, însă, până la acest moment, nu putem așeza textul decât în coșul uriaș al realismului fără cusur. Să vedem ce va urma…

Valorificând o idee clasicizată (spiritul malefic care bântuie prin locuri izolate), Ioana-Cătălina Dorojan intră şi ea în scenă, oferindu-ne povestirea „Susurul tăcerii”. În pofida subiectului bun şi a unei scriituri îngrijite în cea mai mare parte, personajele fac însă uneori gesturi neobişnuite sau spun lucruri neaşteptate, alunecând în neverosimil. Astfel, un localnic aflat la vârsta senectuţii, din micul orăşel marin, o pândeşte pe eroina povestirii cu cuţitul, gata-gata să-i ia viața, confundând-o cu năluca ucigaşă a locurilor, iar asistenta medicală îi scoate tot acesteia perfuzia şi râde, întrebând retoric, „Vă este frică, nu-i aşa?”. E adevărat că locul este unul bântuit de spirite malefice, iar oamenii sunt marcaţi de asta, dar starea de tensiune sugerată nu se potriveşte de fiecare dată cu actele protagoniştilor. Finalul, neaşteptat într-o oarecare măsură, creează o suprapunere difuză între eroină şi fata din povestea înrămată, aşa încât, la sfârşit, ambele rămân pentru cititor ca nişte fiinţe fără identitate. În privinţa limbii, nu măruntele greşeli de tastare ar fi problema („peretele din fata patului”), ci nesiguranţa în folosirea adjectivului cu valoare adverbială mult, precedat de prepoziţia de (mai întâi „renunţasem de mult să mai caut”, apoi „o rochie lungă, albă, pe care nu am mai purtat-o demult” sau „Scăpasem demult poalele rochiei din mână”), ca şi abundenţa de virgule din unele fraze („Fragmente de scoici zac, abandonate, de-o parte şi de alta a pietrelor, zgâriindu-mi picioarele în timp ce încerc să intru, timid, în apa rece.”) Până la urmă însă, povestirea ţine. Dar nu era deloc rău să fi fost ceva mai atent lucrată.

Redactată în același ritm de reportaj cu care autorul ne-a obișnuit, „Întâlnirea,” de Karel Cispic, se desprinde însă din mrejele realismului, transportându-ne într-o realitate fantasy misterioasă, în care tânăra fată pare zână a codrului, iar bărbatul se dovedește un vraci vindecător, ambii marcați de nemurire. Cei doi salvatori sunt însoțiți de un lup, animal care, în vechile legende românești cu proveniență dacă, pare să aibă funcție simbolică magică, de protecție și inițiere. Din goana condeiului, autorul lasă în urmă și două alunecări de limbă, pe care ne-am grăbi să nu le considerăm decât simple accidente: un dezacord („Barele strălucitoare şi oglinzile impecabil şterse îi zgândăreşte mândria”, trebuia, evident, „îi zgândăresc”) și o formă improprie („negiluit”, de la negeluit), probabil o gafă de tastare. Un text, până la urmă, bine articulat, care nu te lasă indiferent, și care parcă ar cere și el un Va urma.

Redactată într-un stil care se vrea alert, „Câinii fantomă”, de Tiberiu-Virgil Popescu, pare mai degrabă să alunece iremedialbil în conul de umbră al literaturii slabe de divertisment. Încercând să ne introducă încă de la început în miezul lucrurilor, autorul recurge la un atac stângaci, abrupt, uimitor în felul său: „Anul 2003. Un cuplu de liceeni se plimba prin parcul Tei. Mergeau unul lângă altul, fără să se ţină de mână şi fără să spună nimic…”. În parcurs, faptele sunt expuse brut, ca în notițele unui reporter ce nu și-a făcut ordine în gânduri, având o idee, dar încă nu destul de clară. În ton cu acest mod neșlefuit de a povesti, căci nu putem vorbi de stil, apar și greșelile de tastare (gen „Epuizarea […] îl transforme” sau „un alt om era pe care să fie sacrificat.”), accidentele de logică discursivă („La câţiva metri în spatele lor, capacul unui canal sări într-o parte…”, apoi „Cei doi adolescenţi se întoarseră cu faţa spre locul impactului…” – care impact?; „Băieţelul auzise de atâtea ori povestea încât nu-l mai interesa. Nu la fel de mult cum o făcea mingea.” – eventual nu la fel de mult cum îl interesa mingea), formulele prețioase („zidăria cu tencuială afectată a unei clădiri”) și cuvinte incerte semantic, cum este cazul lui „sfărâmiţau” (verbul „a sfărâmiți” e admis ca regionalism, fără precizarea unor forme flexionare, deci nu putem ști dacă forma utilizată este sau nu corectă, și oricum, se pare că vocabula folosită de autor provine de la „a sfărâmița”, verb care nu e recunoscut de dicționarele românești, cel puțin nu de cele consultate). Păstrând tonul general, finalul, la fel de abrupt, dă impresia de abandon, așa încât povestirea sfârșește precum începe: brusc. Totuși, remarcăm cu destulă speranță faptul că toate aceste probleme de stil sunt lucruri inerente aproape oricărui început, fiecare din aceste metehne de tinerețe (sic!) putând fi îndreptate, prin studiu și exersare, prin lectură și meditare, cu voință și bunăvoință, așa încât așteptăm pe domnul Tiberiu-Virgil Popescu să revină cu un text șlefuit, în care ideile domniei sale, promițătoare de altfel, să fie expuse ca în vitrina unui magazin de bijuterii.

Aurelia Chircu semnează, cum era de aşteptat, continuarea nuvelei sale „Din ştreang”, 😉 oferindu-ne partea a III-a. Intriga se deplasează tot mai vizibil către cea a unui policier însângerat din belşug, în care amănuntele sunt cu greu puse cap la cap de omul legii, comisarul Coriolan. Piesa ţine la lectură, are tensiune şi o acumulează în ritmul potrivit, chiar dacă ne izbim, încă de la paragraful de atac, de o dezarticulare logică („Dacă l-ar fi căutat cineva pe comisarul Stoianowici, cu siguranţă nu ar fi trecut pe lista căutărilor şi adresa acestei cârciumi dărăpănate etc…” ni se spune; apoi aflăm: „Fiindcă tocmai la una din aceste mese îşi făcea siesta domnul comisar…”, deci, fiindcă tocmai aici, în această cârciumă, s-a ascuns comisarul, de aceea şi numai de aceea nu l-ar fi căutat nimeni taman aici – legătura cauzală este, evident, destul de şubredă), iar punctuaţia este uneori îmbogăţită în exces („Intuiţia lui îi spunea că aceste cazuri erau crime în toată regula şi, probabil, că domnul de Angicourt aranjase cu poliţia ca să ascundă urmele.”, „Ultimul dosar era, într-adevăr, al ucigaşului. Fusese văzut, deseori, în preajma contelelui, dar nimeni nu reuşise…” etc.). Așteptăm continuarea… 🙂

Ultima povestire din listă este într-adevăr una de ţinut minte. „Accidentul”, de Eugen Ovidiu Chirovici, are toate ingredientele unei adevărate istorii de suspans, pe care vă las plăcerea de a o citi fără să spun mai mult. Mă rezum numai să mulţumesc autorului şi redacţiei.

Ăsta da final de rubrică! 🙂

Anunțuri

3 Responses to Miez de vară cu…

  1. Acest număr a adus două debuturi, Lena Kart şi Tiberiu-Virgil Popescu. Amândoi promit mult şi am toată încrederea că, în timp, vor confirma aşteptările tuturor. De fapt, între timp am avut ocazia să citesc texte de Tiberiu Popescu şi ele marchează într-adevăr un progres simţitor.

    Mulţumesc, şi acum, pentru acribia şi consecvenţa acestor binevenite critici!

  2. catalinaf spune:

    Multumesc frumos! 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: