HELION ON LINE – triada de august

În „E ziua judecăţii de apoi”, de George Ceaușu, povestire ce deschide Laboratorul SF helionian pe august, timpul devine un fel de spațiu concentraționar, în care evenimentele cheie se repetă la nesfârșit, constituind repere imuabile. Lucrarea s-ar putea încadra la fel de bine și în nișa scintificțională a temei timpului, dar și în zona percepției alterate a realității, caz în care pare a avea mai degrabă valențe suprarealiste. Vom așeza-o, datorită acestei ambivalențe, în categoria textelor de graniță… Nu am fost niciodată un entuziast al construcțiilor literare extrem de complicate, dar nu de aici vine, de astă dată, nemulțumirea mea… Dacă altor autori le-am fi trecut cu vederea măruntele greșeli, de la altitudinea erudiției domnului Ceaușu pretindeam parcă mai multă atenție în privința formei, căci, în materie de literatură, vrem, nu verm, de la ea pleacă totul. Și nu nehotărârea autorului în alegerea grafiei mă râcâie în primul rând, deși domnia-sa pendulează indecis între cea nouă (Sunt convinsă că nimeni nu vă poate reproşa nimic”) și cea veche („Nici una” – noile norme prevăd forma niciuna; „Cît”, „lăsînd”, „pînă” etc.). Nici rarisimele greșeli de tastare („un poliţist came mă ia la întrebări”), inerente până la urmă (fiindcă purtăm, nu-i așa, ochelari, de la o vreme, iar pârdalnicele astea de tastaturi se uzează din ce în ce mai repede, căci nu ne permitem să ne luăm scule scumpe), n-ar fi o problemă… Uimirea mea vine însă de la tratarea neatentă a pronumelui interogativ-relativ, în „Somnul e doar un drum nemişcat la capătul căreia…” și, mai ales, de la confuzia evidentă între substantivul dată (pl. dăți) și adverbul odată, din „Mă trezesc o dată cu un şoarece extrem de punctual…”. Păcat! Mare păcat!

A doua piesă din Laborator, „Strania poveste a Aurorei Lucinda şi a biografului său”, de Felicia Ceaușu, este, din păcate, numai o idee de povestire, căci, zicem noi, mai avea mult de străbătut până să devină cu adevărat un text literar. Într-o lume însăilată prin explicații lungi în raport cu dimensiunea lucrării evoluează personaje lipsite de coerență. Doamna Lucinda, figură centrală în angrenajul narativ, e contradictorie atât în limbaj (începe prin a fi politicoasă cu oaspetele său – „Am înţeles că doriţi să faceţi un interviu…”, dar imediat îl tutuiește: „Pot să îţi spun doar că am trăit cu intensitate fiecare secundă…”), cât și în comportament (se retrage din viața publică, întrerupând relațiile cu colegii de breaslă, dar îl primește imediat pe „Leopoldo Lugones, jurnalist de carieră”, și se pornește de la început să-i vorbească despre viața ei). Nu e de mirare că, după ce servitoarea destăinuiește oaspetelui felul de viață retras și auster al fostei vedete de cinema, pe care și-l petrece rugându-se întru sufletul răposatului soț, înveșmântată în straie cernite, iată, în capul scărilor apare o femeie încă frumoasă, care strălucește orbitor, în ciuda vârstei sale, purtând o rochie… roșie (cernit înseamnă de culoare neagră!!), extravagantă. Leopoldo Lugones însuși, trecut de mult de etapa noviciatului, face gesturi ridicole, ținând să-i mărturisească fără motiv menajerei (ne îndoim că respectabila femeie ar fi avut totuși o profundă dimensiune intelectuală) adorația sa pentru meseria practicată. Afară de suferința narativă, povestea poartă înfipte în carnea epică și alte feluri de schije, de la grafia fără diacritice („se opusese cu vehementă carierei”; „se aseză”) și obișnuitele greșeli de tastare („mi-am pus pe mine cel mai frumos costum posibil şi bătut ezitant la poarta vilei”), până la dezacorduri („pe marele ecrane”) și erori de punctuație (cum este cazul în „această femeie care în ciuda trecerii anilor rămăsese deosebit de frumoasă, se aprindea doar atunci când povestea despre…”, unde era cât se poate de necesară o virgulă și imediat după femeie – pentru a încadra subordonata atributivă ce exprimă ceva suplimentar, în lipsa ei, virgula de după frumoasă rămânând captivă între… subiect și predicat). Nu știm dacă numele (Ceaușu) este sau nu întâmplător, dar cei doi autori mai au ceva în comun: confuzia între substantivul dată (pl. dăți) și adverbul odată: „Marele salon, plin de oglinzi venetiene şi de candelabre strălucitoare se lumină parcă, o dată cu apariţia divei.”. Suntem de acord, până la urmă, că povestea de față are o oarecare doză de straniu. Spre deosebire de intențiile autoarei, motivele care ne fac pe noi să socotim asta sunt, cu siguranță, diferite.

La finalul triadei oferite de HELION ON LINE avem parte, cu „Planeta ieftină”, semnată de Sergiu Someșan, (în sfârșit!) și de science fiction. În deplină concordanță cu sensul din motto, autorul deapănă pentru noi istoria întoarcerii la natură, a reintegrării, dacă vreți, în regnul din care, nu cu foarte mult timp în urmă, ne-am desprins… Sau am fost desprinși… 😉 E din ce în ce mai clar că suntem o specie sâcâitoare care, destul de probabil, într-un fel sau altul, va plăti pentru toate greșelile săvârșite… Desăvârșite… 🙂 Mulțumim autorului! Cei de pe urmă sunt, în mod sigur, cei dintâi…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: