Spec-Fi în apus de vară – addendum

Până la urmă, luna august este una împlinită. Cele două magazine dispărute au revenit acolo unde le este locul: pe firmamentul on line al fandomului nostru. Spre a păstra ordinea consacrată în celelalte articole despre povestirile spec-fi autohtone, vom începe cu…

HELION ONLINE

„Ziua lor”, de Mircea Băduţ, singura piesă oferită de Laboratorul SF al magazinului HELION ON LINE, este o piesă neaşteptată, dovedind că se poate broda scintificţiune pe o temă celebră – clasicizata psiho-istorie asimoviană din ciclul Fundaţia îşi găseşte aici echivalare într-un mănunchi de ştiinţe interdisciplinare (incluzând „psiho-algebra”) alcătuind „analiza psiho-socială”. Cu toată consideraţia pe care o purtăm autorului pentru piesa de faţă, vom aduce totuşi vorba despre cele câteva greşeli pe care nu prea ştim cum să le catalogăm (gen „se aşează” – corect este „se aşază”), aşa că le vom încadra la „erori de tastare” (căci nu se reptă sistematic), despre cele câteva stângăcii de formulare (gen „conştient că îl chiar poate face”, unde s-a dorit evitarea cu orice preţ a cacofoniei „că chiar”, sau „va demara analiza chiar societăţii noastre”), în fine, despre unele formulări care ţin de stil şi care nouă ni se par nenaturale (gen „cu tegumetul facial albăstrit de parcă uitase de mult timp să respire”). Dar aşa cum spuneam, povestirea este… 🙂 …Povestirea este…

GAZETA SF

Alexandru Ioan Despina apare luna aceasta şi în Gazta SF, semnând textul „Atacul”. E o construcţie plasabilă într-o zonă transtematică, pe care-aş numi-o cyberpunk-militară, căci conflictul armat despre care se face vorbire este generat de revolta unui android, controlat printr-o interfaţă neuronală de o entitate nedezvăluită. Finalul e unul suspendat, ca un fel de „va urma”, tare asemănător cu modul în care se terminau episoadele din „LOST”. Aş reproşa însă autorului o anume precipitare de a da gata textul, spre a-l trimite în timp util fanzinului sucevean (a cărui accesare a redevenit posibilă – una din puţinele mele bucurii în ultimul timp). Febrilitatea de care vorbeam se traduce în alunecările mărunte, dar destul de multe, care pudrează textul de la început şi până la final. Cel mai tare supără modul neglijent în care [nu] este folosită virgula, căci lipsa ei se face foarte des simţită. (De exemplu, în „Dacă mă duceam eu îţi garantez că nu mă întorceam în picioarele goale.”, era necesară una după „eu”.) Afară de problemele de punctuaţie, a căror importanţă o reiteram şi în comentariul textului „Ara”, semnat de Raluca Băceanu (vezi precedenta recenzie), mai găsim în masa epică a povestirii de faţă şi alte greşeli, de la gafe mărunte, de viteză, scăpate la revizuirea imediată şi precipitată (ca în „După câte clipe reuşim să dăm jos”, unde trebuia, evident, „câteva clipe”, sau în „precum ce folosit de Mihai”, unde, iarăşi evident, trebuia „cel folosit”), la uzul inadecvat semnatic al unor cuvinte (în „ceea ce nu face decât să-mi întremeze convingerea”, de exemplu, unde verbul „a se întrema” are, după câte ştiu, sensul de „a-şi reveni după boală”, „a se pune pe picioare”, „a se înzdrăveni” etc, deci nu prea se potriveşte în formulă, unde ar cere semnificaţia de „a întări” – expresia consacrată este „a întări [cuiva] convingerea”, în niciun caz „a pune [cuiva] pe picioare convingerea” ori „a întrema [cuiva], după boală, convingerea” 🙂 ) sau la folosirea unor forme de conjugare sau declinare total nepotrivite (ca în condiţionalul „aş ştii”, unde, în mod evident, trebuia „aş şti”). Textul de faţă trebuia lucrat cu mai multă răbdare. Merita asta. Iar autorul, cred eu, ar fi putut să ducă munca la bun sfârşit. Dacă nu s-ar fi grăbit. Mă întreb, contrariat, către ce?

Întâiul motiv temeinic pentru care cititorul face ochii mari în faţa povestirii Aureliei Chircu este titlul: „Diafanitate”. El pare un cârlig verbal (nu tocmai „argintat”), prin care se încearcă agăţarea în răspăr a atenţiei lecturantului. Încă din prima frază, autoarea chiar mulinează sprinţar, cu o frază sonoră, dar inabil răsucită la nivel logic: „De plictiseală, Rhea învârtea lin între degete mânerul argintat al lornionului închis, prin care-şi studia, distrată, viitorului mire.” Suntem nelămuriţi. Cum îşi studia Rhea mirele prin lornionul închis? Poate că obişnuia, în general, să-şi studieze mirele prin lornion, iar acum, gândindu-se la ceva, se juca, frământând între degete mânerul instrumentului optic. Dar din text nu asta se înţelege.

Aflăm apoi că lornionul nu era unul obişnuit, căci el se lumina sau se întuneca după cât de păcătos sau de virtuos era sufletul celui privit. Ajungem astfel în tărâmul fantasy. Numai că din acest punct al istorisirii se pornesc o serie de afirmaţii care, puse cap la cap, sfârşesc prin a nu duce nicăieri. Iubitul prinţ Dax Ayan făcea lentila să se-ntunece. Ni se spune că „omul al cărui suflet înnegrea lentila avea un secret teribil, fie că ucisese pe cineva, fie că trăia într-un păcat de moarte pe care nimeni nu-l aflase.” Aflăm pe parcurs că taina întunecată a sufletului princiar era existenţa unui „zburător”, cu care alteţa sa avea o relaţie nepământească (interesantă preluare a motivului demonic din literatura tradiţională, pe care-l socotim cu plus în bilanţul poveştii, mai ales că el pare a fi legat de vampirismul energetic, sau „psy”, cum este el denumit în ezoterismul anglofon, mult mai comercial). Rhea cade şi ea în mrejele creaturii noctice, căci trădează vremelnic iubirea pentru prinţ, adorând, fără scăpare, pentru câteva momente, pe frumosul demon. Ceea ce complică însă foarte tare lucrurile la nivel logic este reacţia lentilei magice a lornionului care, îndreptată către zburător, se umple de lumină. Recapitulând faptele, reţinem că omul căzut în robia zburătorului întunecă lentila, ca un mare păcătos, pe câtă vreme zburătorul, cauza adâncă a răului, are asupra lentilei un efect contrar. Destul de bizar. Explicaţia finală, că demonul renunţă la adoratorul său şi deschide larg porţile iubirii celor doi, ar putea limpezi cumva o parte din contradictoriile enunţuri înlănţuite, prin aceea că, în opoziţie cu aşteptările noastre, zburătorul este, de fapt, o fiinţă a luminii, punând preţ mai ales pe iubirea curată. Putem înţelege asta. Numai că efortul deducerii acestei stări de fapt este atât de solicitant încât plăcerea lecturii este radical destructurată. Cel puţin pentru mine.

Cu toate astea, cred, în acest moment, că Aurelia Chircu ar putea mai mult.

„Spiritul timpului”, povestirea semnată de Cătălin Cofaru, este un text interesant, plasabil în jurul marilor teme scintificţiionale ale relaţiei om-timp. Dincolo de încercarea unei construcţii narative de atmosferă, generozitatea ideilor este, în câteva rânduri, umbrită profund. Am să mă refer mai întâi la componenta „science” a povestirii, pe care, într-o expunere, am găsit-o complet anihilată de incoerenţa fizică a faptelor relatate. Autorul ne spune: „După ce intrase în coliziune cu un alt astru, eşuat dintr-o galaxie vecină, Soarele fusese distrus. Pe cale de consecinţă[iată şi un artificiu de retorică avocăţeacă, cu totul impropriu expunerii narative], omenirea fusese obligată de a crea [nu era mai natural „să creeze”?] un nou satelit din care să preia resursele necesare asigurării iluminatului artificial pe parcursul a 24 de ore. În fapt, durata zilei devenise de 12 ore, atât timp cât una dintre luni se afla pe cer. Apoi, când ea apunea, cealaltă tocmai răsărea, astfel ciclul fiind complet.” Paragraful naşte în mintea noastră o serie de întrebări, necesare pentru a înţelege funcţionarea mecanicii cereşti din poveste. Dacă Soarele fusese distrus, cine asigura echilibrul gravitaţional în sistemul planetar? Şi de unde provenea luminozitatea celor două luni, folosite pe post de luminători nocturni, ştiindu-se, din lecţiile elementare de geografie fizică ale ciclului gimnazial, că sateliţii planetari sunt corpuri lipsite de lumină proprie, reflectând-o, ca şi planetele, pe cea a stelei-mamă? Apoi, dacă luăm în calcul că „astru” este un termen generic pentru corpurile cereşti de mari dimensiuni, putând să însemne, în egală măsură, atât planetă cât şi stea, e de mirare cum de întregul sistem planetar local nu a fost complet destructurat de catastroficele turbulenţe gravitaţionale pe care le-ar genera trecerea unui corp suficient de masiv pentru a distruge Soarele. Pe lângă toate aceste elemente ce rămân fără nicio explicaţie (şi mă îndoiesc să se poată găsi cu uşurinţă una destul de consistentă, fie şi ficţional), alte mici accidente de stil prezente în text rămân în planul secund. Vom menţiona, totuşi, câteva dintre ele, spre a fi de ajutor celor dornici să evite, când scriu, asemenea stângăcii. „Realiză faptul că faţa sa nu arăta foarte bine, oboseala punându-şi adânc amprenta de-a lungul perioadei de când lucra pentru Sector.”, spune autorul. Imprecizia exprimării inutil răsucite ne-ar putea face să credem, în viteza lecturii, că oboseala are efecte negative asupra timpului, căci iată, îşi pune amprenta „de-a lungul” unei perioade… Doar referirea la faţa personajului, cea despre care ştim că nu arăta foarte bine, fără să ni se dea suficiente amănunte, ne face să reconsiderăm înţelesul întregului pasaj şi, abia la final, să punem noi, cititorii, ideile în ordine. În mod asemănător se petrec lucrurile şi în enunţul „Laboratorul, ţinut secret din motive obscure de Guvern…”, unde topica, iarăşi nefiresc răsucită, poate trimite cititorul pe o falsă pistă semnificantă. O reformulare de genul „Laboratorul, ţinut secret de Guvern din motive obscure…” ar fi eliminat, evident, acest risc. I-aş mai atrage autorului atenţia că reinventarea unor lucruri existente, sub alte denumiri, aduce numai deservicii unui construct de ficţiune speculativă, mai ales când vine vorba de science fiction. Încă de multă vreme se folosesc pe Pământ diverse substanţe energizante. Azi, când marile companii farmaceutice ne-au făcut să credem că „pentru orice există o anume pilulă”, ne hotărâm cu greu ce fel de „pastilă de estompare a somnului” (adică energizant, 🙂 ) ni s-ar potrivi. Asumându-mi riscul de a plictisi pe unii dintre cititorii mei 😉 , am să mă refer, în fine, la un mic neajuns ce ţine de mecanica descriptivă folosită uneori de autor. Vom lua ca exemplu enunţul „Bărbatul scoase din buzunarul hainei ponosite ce o avea pe el…”, din care comentariul „ce o avea pe el” putea, la fel de bine, să lipsească. În economia naraţiei, amănuntul că haina era îmbrăcată sau purtată pe braţ, pe umeri ori închisă într-un bagaj nu are relevanţă. Dacă se doreşte obţinerea unui anumit efect prin descrierea personajului şi a ţinutei sale, atunci e de preferat ca portretul acestuia să preceadă relatarea faptelor. Vorbim deci, mai întâi, despre cum arăta Herder, spunând, de pildă, că era înalt, cu obrajii supţi, că era ciolănos, niţel adus de spate, că haina sa, ce-i venea cam lungă-n poale, de parcă ar fi fost de împrumut, era ponosită, decolorată vizibil pe umeri şi pe la cusături, având şi manşetele roase, apoi surprindem, la momentul potrivit, gestul oferirii petecului de hârtie, scos din adâncul buzunarului drept, sau stâng, dacă asta, în economia zicerii, ar căpăta vreo importanţă (ar putea limpezi lucrurile, de exemplu, dacă ar veni vorba de o crimă făptuită de un stângaci, între suspecţi numărându-se şi Herder al nostru, despre care, iată, aflăm astfel că nu mai trebuie bănuit, fiindcă ţinea hârtia în buzunarul drept şi tot cu dreapta, „pe cale de consecinţă”, 🙂 a scos-o şi a oferit-o).

Am să închei afirmând că domnul Cătălin Cofaru are foarte mult de lucru la reglarea acestei mecanici a povestirii, la ordonarea faptelor expuse în aşa fel încât efectul de sugestie al cuvintelor să crească, să tot crească, să dea ecouri în mintea celui ce citeşte. Altfel, se va înscrie şi domnia sa în rândul celor care, deşi au idei absolut remarcabile, nu reuşesc să le transforme în literatură.

„Această povestire va rămâne”, semnată de George Sauciuc, e un text plasabil în domeniul unui fantastic ce ţinteşte către paranormal. Spre deosebire de multe alte povestiri, în piesa de faţă se întâmplă lucruri, iar acestea sunt legate între ele prin relaţii cauză-efect. Mai mult, firul narativ conduce către un final dramatic, plin de tensiune, cu efect moralizator. Ceea ce nu m-a convins însă este scriitura tare neîngrijită, pe care aş accepta-o cu greu şi la un text de atelier, cu atât mai puţin la o bucată oferită într-o publicaţie. Dar poate că acesta e spiritul vremii. Poate că eu sunt cel care greşeşte, pretinzând prea multă corectitudine, fără măcar s-o pot da exemplu cum se cuvine nici chiar prin scrierile mele, căci adesea greşesc fabulos eu însumi. Riscând să fiu catalogat, din această cauză, în rândul ipocriţilor literaturii „contimporane”, am să atrag totuşi atenţia autorului asupra unor amănunte.

„Omul era în aceiaşi stare”, „aceiaşi oră”, sunt situaţii în care adjectivul (în cazul de faţă, fiindcă vocabula poate avea şi valoare pronomială) demonstrativ („acelaşi”, „aceeaşi”, „aceiaşi”, „aceleaşi”) nu este folosit în forma potrivită. În „şti tu cum e”, era necesară folosirea lui „ştii”, ca formă corectă a verbului „a şti”, la persoana a II-a singular, timpul prezent. În inedita 😉 expresie „pe o rază de tone de metrii”, forma de plural articulat a substantivului „metru” nu trebuia folosită – trebuia, evident, „metri”. În „începuse să mă usture ochii”, „Limbile alea nu se mişcase deloc”, „cât mi s-a părut momentele alea”, „Trecuse cincisprezece minute.” sau „parcă trecuse zile”, dezacordul este evident. De asemenea, forma de prezent, singular, persoana a II-a a lui „a ieşi” este „iese”, nu „iasă”, cum s-a folosit în „iasă pe uşă”. Afară de derapările de limbă sus-pomenite (multe dintre ele putând fi puse, ce-i drept, în seama „româneascăi” precare a personajului narator din povestea înrămată în poveste, evreu prin naştere), apar în text şi alte greşeli, de scriere neglijentă, cum ar fi: „îl suspectăm că securist rămas la post neavând cui să raporteze” (poate „îl suspectam că era securist rămas la post neavând cui să raporteze”), „mă uit că boul” („ca boul”), „un strop de licoare de aia ciudată care parcă îneca să stea în echilibru pe ciobul acela” („încerca să stea”) sau „vă rog-ul de la final la cântat în zeci de limbi şi când l-a pronunţat au fost sute de glasuri”, unde „l-a” şi „la” alternează nu tocmai cum trebuie. Ceea ce afectează încă şi mai mult potenţialul literar al povestirii (fiindcă acesta există, fără nicio îndoială, dincolo de toate urgisirile la care este supus de către însuşi autor) sunt formulările alambicate ale enunţurilor, ce devin greu de urmărit, fie din pricina topicii („Nu fusesem mai treaz şi mai conştient de mine nicicând cum eram în momentul acela.”, „Nedumerit, iau vasul acela de lut pe care domnişoara mi-l întinse şi mă uit că boul pregătit în templu pentru sacrificiu la el.”), fie din cea a folosirii inadecvate a punctuaţiei în paragrafele cu dialog („- De fapt, am cunoscut o călugăriţă, spuse evreul meu trăgând din a treia ţigară pe care o luase din pachetul meu, mă rog, într-un fel… George (adică eu), poţi să ţii un secret?”) ori din alte cauze, pe care nu le mai enumerăm, pentru a nu fi clasat iarăşi în rândul cârciogarilor cu orice preţ.

Am să închei comentariul cu o atenţionare, adresată nu doar domnului George Sauciuc, ci tuturor condeiaşilor ce se înfiripă în lumea scintificţiunii noastre, aflate acum în oarecare creştere. Povestirea e ca un copil pe care, până la urmă, îl abandonezi în lume, spre a se descurca singur. Dar ca să poată sta cum se cuvine pe propriile picioare, el nu trebuie azvârlit în stradă când nu este încă pregătit, când poartă haine sau încălţări nepotrivite cu vremea de afară, când nu şi-a căpătat obiceiuri şi deprinderi bune, ca să poată fi primit şi acceptat de ceilalţi. Altfel va avea o soartă dintre cele mai grele. Fără să fie în vreun fel vinovat.

Faţă de precedentele încercări, „Titan” este dovada că Florentin-Ionuţ Haidamac are mari resurse să progreseze. Dacă va continua în acest tempo, în scurt timp se va putea mândri cu câteva texte absolut onorabile, bune să facă parte dintr-o antologie F&SF românească a începutului de mileniu. Impresia de voce pe care mi-a lăsat-o textul este uşor estompată de câteva posibile dezacorduri, ca în „Am un meniu deosebit format din supe concentrate cu gust de noroi dar atât timp cât îmi asigură energia şi menţine metabolismul meu la un nivel optim nu e cazul să fac mofturi.” (asta dacă nu cumva acordul trebuia făcut cu „meniu”, dar redactarea, echivocă, lasă pe cititor să caute cărarea cea bună) sau câteva accidente de vocabular, ca în „Au trecut 24 de ore de când sunt singurul locuitor al unei lumi ancestrale.”, unde „ancestrale”, având sensul de „strămoşeşti”, nu e cuvântul cel mai potrivit pentru a caracteriza o lume pe care omul ajunge, singur, pentru prima oară. Dacă mai adaug şi numeralul „condensat” „osutăoptzeci”, pot să conchid că, în ciuda vizibilului progres de care vorbeam mai sus, autorul are încă de muncă. Ne dorim tare mult să-l vedem izbândind.

Cu „Văduva neagră”, de Simona Şerbănescu, seria acestui număr dublu al Gazetei SF se termină aşa cum începe. Adică bine. Deşi la forma expunerii s-ar mai fi putut lucra, fiindcă orice realizare omenească este, la urma urmei, perfectibilă, şi în ciuda câtorva greşeli mărunte de redactare („acel moment în care privire se întâlnesc”, „Un tup de care aveam nevoie”), fără nicio legătură cu incompetenţa lingvistică, 😉 motiv pentru care avem a transmite autoarei calde felicitări, o recomandăm fără rezerve pe Simona Şerbănescu editurilor de profil româneşti interesate. De-acu’, eu unul voi fi cu ochii pe ea. 🙂

Post-Scriptum

Povestirea din rubrica MAINSTREAM, „Der König”, de Victor Ovidiu Rusu, o vom contabiliza, desigur. Însă vom vorbi despre dânsa foarte puţin. Şi de fapt, vom vorbi despre autor. Îi vom transmite pe această cale că-l aşteptăm în regatul nostru ficţional, în care oricine e binevenit. 🙂 De rămas, e mai greu. Trebuie să convingi. Dar Victor Ovidiu Rusu are şanse bune…

La bună vedere!

Anunțuri

11 Responses to Spec-Fi în apus de vară – addendum

  1. Vă mulţumesc pentru critică, am luat notiţe şi am să modific. Nu eram ferm convins că acest prim capitol este suficient de închegat şi că are destul potenţial pentru a susţine continuarea (mai ales că am avut în vedere un anumit crescendo de la un capitol la altul), aşa că nu i-am acordat o prea mare atenţie, concentrându-mă în schimb asupra părţilor următoare.
    Îmbunătăţiri pe baza opiniilor dvs. vor apărea abia din capitolul 3 (pe 2 l-am trimis deja).

  2. Va multumesc din suflet pentru aprecieri.

    • mirco67 spune:

      Şi eu vă mulţumesc, stimată domniţă! Şi vă mai aştept povestioarele… Şi articolele din „Gazetă”, căci au miez, iar peniţa pare argintată… 🙂

  3. 2 x Mircea spune:

    […] Coman își încheie în Scifientland analiza prozei scurte publicate pe net în luna august. O veste bună pentru sefiști: site-urile […]

  4. Va multumesc! Asteptare recompensata!

  5. Ben Ami spune:

    iar am trisat si-am bagat la cap cate ceva 🙂
    multumesc inca odata!

  6. […] Despina, este scrisă cu mai multă grijă ca precedenta parte, despre care am făcut vorbire în „Spec-Fi în apus de vară – addendum”. Cu toate astea, în text se strecoară încă multe greşeli, de la mărunte erori de tastare […]

  7. […] „Văduva neagră”, am citit-o în numărul dublu din august 2011 şi am vorbit despre ea în Spec-Fi în apus de vară – addendum), regretând că astfel de evenimente se petrec totuşi atât de rar. Am apreciat atmosfera de basm […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: