Pledoarie pentru o viaţă de câine

Câinele este un animal domestic. El trăieşte pe lângă casa omului. Motiv pentru care începe, încet-încet, să se sălbăticească.

Procesul de sălbăticire nu e atat de lent pe cât s-ar putea crede. Acum douăzeci şi cinci de ani, câinele era clar domestic. Fireşte, existau şi pe-atunci câini vagabonzi, existau câini răi şi chiar câini turbaţi. Dar câinii primejdioşi, pe care unele ţări te lasă să-i păstrezi doar în condiţii foarte stricte, la a căror încălcare te pun sa plăteşti de te rupi, nu erau o prezenţă cotidiană a străzilor noastre. Nici pe departe. Acum, un Pitbull privind circumspect la sutele de indivizi amestecaţi în aglomeraţia urbană e o banală întamplare pe lângă care trecem, zic eu, cu prea mare îngăduinţă.

Îmi amintesc o întamplare petrecută prin vara lui 2002, pe plaja din Eforie Nord, încă foarte populată, deşi amiaza trecuse de mult. Un grup de adolescenţi (oare de ce păreau copii de bani gata?) chinuiau exact un astfel de câine. El, în înţelepciunea lui, îşi amenaja un loc mai răcoros în care să se aşeze, descopertând cu puternicele labe din faţă nisipul fierbinte. Bineînţeles că-i împroşca de nisip pe toţi nefericiţii care-şi puseseră cearşaful prea aproape de gaşca de gălăgioşi. Şi bineînţeles că aceştia râdeau copios. Când ajungea la stratul de nisip umed şi răcoros, se aşeza cuminte şi privea apatic la lumea din jur. Probabil că aceasta reprezenta pentru el un amestec halucinant de sunete şi mirosuri pe care bietul animal era obligat de stăpânii săi să-l suporte cu resemnare.

Cu adevarat halucinant era însă modul stăpânilor de a se distra: după ce câinele se potolea, aceştia îl obligau să-şi schimbe locul, iar dulăul repeta cu încăpăţânare, de fiecare dată, scena împroşcării cu nisip. Lumea din jur era indignată, dar şi suficient de îngrozită ca să nu reacţioneze. Un Pitbull e un argument redutabil. Mai ales când devine din ce în ce mai nervos.

Un tânăr în uniformă neagră, angajat al primăriei locale pentru a asigura convieţuirea paşnică în acel sector de plajă, a ignorat strategic scena. Când tocmai credea ca s-a fofilat, l-am abordat ca din apă, întrebându-l dacă ştie ce rasă e câinele ăla. Bineînţeles că „nu ştia”. I-am spus eu. Cătrănit, îngrozit, s-a apropiat de cheflii. I-a abordat aproape cu sfială. A mângâiat şi câinele, care s-a supus cu plăcere. Era un câine de treabă. Dar stăpânii nu-i semănau. Aşa că am făcut ce era mai înţelept. Mi-am luat familia şi am degajat zona. Era destul de târziu ca plecarea noastră să nu fie luată neapărat drept un gest laş. De fapt asta era. Dar ce-am mai fi putut face noi în condiţiile în care chiar şi reprezentantul legii şi ordinii publice eşuase atât de lamentabil?!

Nu cu foarte mult timp în urmă, o colega de serviciu mi-a istorisit o întâmplare şi mai halucinantă. Aflată în vizită la părinţi, a asistat neputincioasă la uciderea lui Pufi, căţelul şi prietenul ei din adolescenţă. Totul s-a petrecut extrem de repede. Pufi stătea în faţa porţii deschise, privind în lungul străzii. Adulmecase probabil apropierea unor confraţi canini. De după colţ şi-au făcut apariţia doi dulăi. Câini de luptă, antrenaţi pentru asta. S-au repezit la micul Pufi. I-au sfâşiat burta cu colţii şi au plecat alergând să-şi ajungă stăpânul, care trecuse mai departe fără să-i pese ce fac iubitele-i fiare. Pufi şi-a luat propriile maţe cu gura şi s-a târât în curte. Voia să moară pe pământul lui.

Şi dacă mai adaug şi povestioara fiului meu, destul de veche, despre fapta de vitejie a unui tovarăş de joacă „dintre blocuri”, care a ucis cu cuţitul unul din câinii inofensivi, ce-şi făcea veacul prin cartier, gudurându-se după o coajă de pâine (făptaşul era în clasa întâi!!), nu pot decât să-mi pun mâinile-n cap şi să vă-ntreb pe toţi: încotro ne ducem, Doamne? Şi, în ecuaţia asta om-câine, cum ar trebui de fapt folosită eutanasia?

În rest, ce să vă mai spun? Norocul nostru că s-au inventat manelele… Şi eutanasia nu-i o metaforă… Şi, mai ales, zambeşte! Mâine va fi mai rău.

Anunțuri

2 Responses to Pledoarie pentru o viaţă de câine

  1. „El trăieşte pe lângă casa omului. Motiv pentru care începe, încet-încet, să se sălbăticească.” e fenomenala constructia :)))

  2. Diana Alzner spune:

    Haitele de câini agresivi, fără stăpân care atacă din când în când trecătorii sunt oglinda societăţii în care trăim.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: