Ploaie de noiembrie

…E vorba de o ploaie cu ficţiuni, pe care aş fi dorit-o făcută numai cu stropi din cei mai argintaţi. Dar fiecare are nevoie de timp ca să creeze. De timp pentru sine, iar din acesta e tot mai puţin. Şi dacă nu găsim, nu ne rămâne decât să ne topim, încet, în ploaia rece de noiembrie, ca în cântecul ce urmează…

Cât timp ascultaţi ploaia de noiembrie a celor de la Guns N’Roses, avem de făcut o precizare. Articolul de faţă se ocupă de povestirile lunii noiembrie din aceleaşi locaţii web cu care ne-am obişnuit, mai puţin cele înscrise în concursul „e-Text”, iniţiat de Societatea Română de Science Fiction şi Fantasy. Analiza o găsiţi în postul „e-Text”, sesiunea una!.

Pentru a nu ne schimba prea tare obiceiurile, vom începe, ca şi până acum cu…

…care debutează în forţă, cu povestioara „Dezgheţ”, de Marian Dumitraşcu. Deşi redus, e un text bine scris, abordând cu stil apocalipsa glaciară. Mai nimic despre uzul rău al limbii române. Doar o alăturare cu iz de dezacord: „la volanul tirului ăla” (tirul ăla -tirului ăluia). Piesa a fost propusă relativ recent şi în spaţiul AtelierKULT, autorul fiind unul din membrii „generaţiei post-2010”. Textul reprezintă debutul lui Marian Dumitraşcu în paginile nautile.

A doua povestire, „Evoluţie”, de Alexandru Ioan Despina, nu e însă o reuşită. Subiectul, subscris SF-ului militar, unul din favoritele autorului, după cât se pare, capătă aici o expunere interplanetară. Sunt implicaţi oamenii, ce se antrenau pe Lună, androizii şi cyborgii, ultimii, rezidenţi marţieni, recent intraţi în contact cu lorizii, reprezentanţii unei supercivilizaţii. Baza de pornire e una cât se poate de onestă. Modul în care autorul îngrămădeşte toate astea în cele niţel mai mult de 2000 de cuvinte nu e însă cea mai reuşită stratagemă narativă, cele trei tablori ce compun povestirea părând mai degrabă secvenţe ale unui „trailer” cinematografic.

Afară de aspectul excerptic al compoziţiei, textul suferă şi în alte privinţe. M-a frapat, de pildă, ideea că nişte „implanturi cognitive” ar putea să transforme un ucigaş fundamentalist într-o fiinţă înalt educată, spiritualizată, cu o morală profundă, aproape deică. E o rezolvare simplistă a intrigii (introduci implanturile, activezi interfeţele, instalezi softul şi gata, iată omul!), căci pe această idee se bazează, până la urmă, întreaga poveste. Pornit la drum cu un plan distructiv, eroul nu numai că eşuează dar este integrat în seminţia cyborgiană, amputându-i-se toate laturile negative ale personalităţii.

Scriitura are şi ea destule hibe. M-aş opri mai întâi asupra limbajului, uneori neuniform, fără ca aceste disonanţe să capete o semnificaţie anume. Cyborgul care conduce interogatoriul (pasaj transformat, din păcate, într-un lung monolog, mult prea expoziv) foloseşte din când în când unii termeni cu iz rural, nepotriviţi unei fiinţe hibride, combinând omul şi IA („Un nărod care nici măcar…”, „mintea voastră este prea tâmpă). De asemenea, în câteva rânduri, cuvântul „cândva” a fost încadrat de virgule („au uitat că au fost, cândva, oameni”, „războiul la care luase şi el, cândva, parte”, „întreaga specie din care făcuse, cândva, parte”), dându-i-se astfel o greutate sporită în expunere, deşi această evidenţiere nu pare cu adevărat necesară. În alte situaţii însă, virgula, folosită excesiv în exemplele de mai sus, este omisă: în „credeţi că devenind mai inteligenţi, v-aţi pierde din calităţile umane”, unde era necesară după „că” sau după „manevră”, în „chiar dacă, printr-o singură manevră ar le-ar fi putut…” (unde, evident, acel „ar” stingher e o rămăşiţă a unei formule anterioare, la care autorul a renunţat). N-aş trece nici peste confuzia semnatică din formula „călcând într-o scursură scabroasă” (care sună şi destul de grandilocvent), legat de care trebuie să precizăm că „scabros” (termen livresc) are sensul de „neruşinat”, „indecent”, „scârbos” etc., dar se referă la comportament, limbaj, atitudine, nu la însuşiri (proprietăţi) ale lucrurilor. Aşadar, scursura poate fi scârboasă, nu scabroasă, în ciuda sinonimiei formale. Pe final, avem parte de un alt exces de preţiozitate, la fel de inutilă („ar fi abhorat-o”), fiindcă expresia e introdusă în naraţia autorului, ce pare a dori cu tot dinadinsul să ne convingă de stăpânirea unui vocabular ultracărturăresc. Alte greşeli, mult mai fruste, constau în dezacordul din „împotriva cyborgilor ăia nenorociţi” (cyborgii ăia – ciborgilor ălora) şi în folosirea incorectă a formei pentru persoana a doua singular a verbului „a şti” în locul celei de infinitiv, în „nu vom putea ştii cât”.

Păcat de idee… Nu e prima dată când constat că prietenul nostru ţine morţiş să zvârle pe net texte necizelate îndeajuns. Care nu-i aduc niciun folos.

Cea de-a treia piesă nautilă, „Paltonaşul albastru”, de Gheorghe Recheşan, ridică din nou ştacheta calităţii. Mă mărginesc să spun despre ea că are sare şi piper atât cât trebuie, iar scriitura „trădează” un autor cu lecţiile făcute, în ciuda câtorva mici ciumpăveli de condei fugărit („forfeci”, „după ce a scos cu şi restul de cuie cu vîrful foarfecii” sau „cu resturi pe coji pe buze”). Citiţi şi convingeţi-vă! Să spunem totuşi şi că povestirea apare încă din vară în spaţiul numit fabrica de literatură (un fel de cenaclu virtual la vedere), mai precis aici.

„Cazul doamnei Fly”, de Teodora Gheorghe, e o piesă asupra căreia nu mai insistăm, fiindcă am abordat-o în „inventarul” din octombrie. Ne-am bucura totuşi dacă povestirile publicate atât de recent n-ar mai fi trimise, iarăşi şi iarăşi, şi celorlalte reviste. Să nu plictisim pe cititori, în mare cam aceiaşi, fiindcă vor fugi de noi ca de canalele TV care-şi repetă, cu obstinaţie, filmele, documentarele, divertismentele…

Povestirea „Fata pădurii”, de Coman Octavian, începe confuz. Deşi se încearcă o metaforizare din chiar propoziţia de atac („De mână cu somnul de veci, cele două entităţi ajung în mijlocul pădurii.”), ceea ce urmează nu se leagă: „E miezul nopţii, vrăjiţi de lumina somnoroasei lune şi cântecul sinistrei singurătăţi, se furişează cu fiecare clipă frica.” „Vrăjiţi […], se furişează frica”? Apoi „Ceţurile ne dau târcoale.”, ceea ce revine la o schimbare evidentă a punctului de vedere, care debutase, numai câteva rânduri mai sus, în persoana a III-a (omniştient, după cum pare), devenind, iată, unul participativ („ne dau târcoale” – nouă, celor ce suntem, probabil, parte din lumea descrisă). Pe parcurs, textul începe încet-încet să se mai închege, fără însă a reuşi, în ciuda atmosferei împrumutate din basmul tradiţional. Dincolo de unele dovezi evidente de rezonanţă creativă din partea autorului, am considerat că erorile de limbă, unele dintre ele de maximă gravitate, sunt, din păcate, în măsură să dezechilibreze cu totul povestea. Ne vom opri asupra câtorva dintre ele. De exemplu, în „[…] toate ramurile croite parcă din braţe omeneşti, trosneau fioros.” este omisă o virgulă, obligatorie, după „ramurile”. Lipsa ei face ca următoarea, cea de după „omeneşti”, să rămână prizonieră, fatal, între subiect şi predicat. Uneori, frâiele frazării sunt scăpate, iar zicerea degenerează în dezacorduri evidente, ca în „…geamătul tânărului năruit de flăcări se auziră într-o clipă.” Rămânem cu totul nelămuriţi şi în faţa unei extrem de „reuşite” sintagme pleonastice, din cele ce numai arare se ivesc, „braţele sale puternice şi viguroase”, ori descoperind forma verbală „Coborâ”, cu „â” final, în acest caz fiind cu atât mai uimitor cu cât cuvântul apare şi în forma sa corectă. Punând cap la cap bunele şi relele, am fi mai repede înclinaţi să credem că autorul n-a făcut toate boacănele astea din lipsă de cunoaştere, ci dintr-o pripeală de învăţăcel dornic să uimească. Fiindcă mai sunt şi alte ciobituri ca: „acăpărase”, „cânta de zori”, „serpuiau”, „nergea” sau „să se arunce în prăpastie cu totul monstru”, ca să nu mai vorbim de formule nu tocmai pline de limpezime, gen „afundându-se […] într-un sărut aprins” (??).

Aşteptăm de la autor un demers literar în măsură să ne edifice, fiindcă nu pare lipsit de mijloace.

Societatea Romana de Science Fiction si Fantasy

„Ploaia de noiembrie” începe la SRSFF în data de 3, cu tableta „În celulă cu Iisus”, de Victor Martin. Piesa ne coboară în vremi mitice, antecreştine, într-o încercare de reordonare moleculară a istoriei cunoscute, pe un făgaş alternativ. Pentru cititorul ancorat temeinic în filosofia practicii creştine, textul, în mod cert, nu poate să placă, ideea centrală făcând trimitere la unele ipoteze apocrife în accepţiunea instituţiilor creştine ale zilelor noastre. Găsim că piesa are însă, până la urmă, acel element surprinzător, caracteristic ficţiunii speculative.

Trecem peste cele două povestiri înscrise în concurs („Cititorul”, de Ştefana Cristina Czeller, şi „Şase ore de viaţă”, de Călin Sămărghiţan) şi ajungem la cea de a patra povestire, publicată pe 1 noiembrie, nici mai mult, nici mai puţin decât „Optimism de împrumut”, de Eugen Lenghel, piesă ce a obţinut menţiune la Concursul Helion 2011 recent încheiat. Am citit lucrarea, mărturisesc, nu doar pentru a scrie, aci, despre ea, câteva vorbe, ci mai ales pentru a încerca să-mi fac o idee asupra nivelului de calitate al textelor premiate de juriul bănăţean, nivel despre care organizatorii ne spun că ar fi crescut. Era o observaţie pe care o făcusem şi eu, decelând tendinţa pozitivă a „fenomenului”, monitorizat de aproape doi ani. Mă bucur să-mi aflu, iată, observaţiile confirmate, şi încă de un juriu cu bun renume.

Textul lui Eugen Lenghel este unul pe care l-aş încadra la soft-SF, dat fiind faptul că tehnologia îl plasează într-un viitor imediat, dar şi pentru că latura socio-umană e viu prezentată. Piesa câştigă la capitolul empatie nu doar prin emoţie, ci şi prin miză, în ciuda unui dramatism ce nu capătă dimensiuni planetare. Pe de altă parte textul este unul conceput în viteză şi finisat imediat, fără a fi lăsat câtuşi de puţin la dospit. Asta se vede mai cu seamă din cele câteva erori de punctuaţie, ca în „…fruntea începe să i se răcorească, şi îi dispărea roşeala din obraji.”, unde virgula nu e necesară ori ca în „Curenţi neobişnuiţi de reci, de la mari altitudini îşi găseau drum spre sol”, unde încă o virgulă, după „altitudini”, ar fi fost binevenită, de la câteva repetări („Porni motoarele. Încăperea se umplu de fluieratul motoarelor la putere minimă.” sau „trei dreptunghiuri afişau rapid panorame în schimbare rapidă) ori de la unele formule insuficient revizuite (cum este cazul propoziţiei „Deasupra albiei urma să coboare altitudinea.”, în care ultimul cuvânt e în plus).

Una peste alta, dacă aşa arată o menţiune, nu putem decât să credem că celelalte premii ne vor da satisfacţii de lectură încă şi mai substanţiale.

Trecem în continuare peste textul lui Cătălin Cofaru, „Doar un robot”, publicat la data de 13 noiembrie şi înscris în concurs, pentru a ne opri, preţ de numai o clipă, asupra celei de a şasea povestiri din oferta SRSFF, „Basm din viitor (cu accente horor)”, apărută pe 15 ale lunii, despre care nu vom spune decât că a străbătut „filtrele” AtelierKULT, fiind apreciată de unii şi cârcotită de alţii. Sper să fie totuşi bine primită de public. Şi vom mai spune că a făcut şi ea parte din portofoliul recentului concurs Helion 2011, fără a intra însă pe tabloul de premiere.

Lăsăm deoparte textul „Cameleonul”, de Victor Nicuşor Dragomir, de care ne vom ocupa, cum am spus, în celălalt articol, şi ajungem…

…Pe 18 noiembrie, când SRSFF ne prilejuieşte întâlnirea cu Maestrul Liviu Radu şi „Margarita”, povestirea sa faustiană, pe care am citit-o pe nerăsuflate într-o dimineaţă de duminică. Deşi nu locuiesc în capitală, am impresia că şi pe aici şi-au terminat treaba îngerii aceia întunecaţi… Fericiţi cei ce au umbrelă! 😉

Despre corectitudine? Doar o alăturare „în falset”: „domnişoare nu cred că a mai rămas vreuna”. Dar asta nu înseamnă chiar nimic. Fiindcă avem în faţă un text de cristal. Un model. Şi trebuie citit.

Sărim peste datele de 28 şi 29, când apar „Tango”, de Vlad Darius Crăciun şi respectiv „Navigând prin ceaţă”, de Ioana Vişan, povestiri aflate în cocncurs, şi ajungem în ultima zi de noiembrie, când SRSFF publică ultima povestire a lunii, „Un experiment nereuşit”, de Victor Martin. Este vorba de o restituire, căci textul a mai apărut, în septembrie 2010, la HELION ON LINE: iată-l. Şi pentru că am spus atunci ce aveam de spus, invităm pe cei dornici să recitească articolul nostru „Numărând ficţiunile lui septembrie…”.

Să remarcăm că Victor Martin este, pentru rubrica de proză a lunii noiembrie de la SRSFF, un element de încadrare, căci el deschide şi închide seria celor nu mai puţin de 11 texte publicate.

SFera Online

După o pauză de o lună, SFera Online începe bine (deşi alege data de… 13 noiembrie 😉 ), cu un fragment plin de tensiune: „Uchin”, de Adrian Sand. Episodul, bine desenat, face parte dintr-o lucrare mai amplă, ce pare să conducă spre un consistent filon fantasy, judecânt după dramatismul naraţiei şi modul în care este descrisă lumea, deşi nimic magic nu se iveşte încă, în proba oferită. Spre a ne edifica mai pe-ndelete, am dori să ştim dacă fragmentul face parte dintr-o lucrare deja publicată, pentru a încerca s-o găsim, sau, dimpotrivă, lucrarea e în curs, caz în care nu ne rămâne decât rugămintea adresată autorului să ne mai dea o mică mostră, căci pare de bună calitate.

Avem totuşi a-i face şi unele mici observaţii. Uneori, limbajul cu pronunţată amprentă rustică devine niţel nedumeritor, ca în „cuvinte necunoscute-i”, unde cratima şi „i”-ul pronomial de după aceasta par în plus. Alteori, timpurile verbale s-ar fi putut negocia mai armonios, cum este cazul în al doilea paragraf din fragmentul oferit, unde viziunea retrospectivă asupra începutului furtunii de zăpadă, eveniment anterior prezentului ficţional, este condusă sub acelaşi perfect simplu, ca şi restul naraţiei. Poate că un mai mult ca perfectul i-ar fi fost mai util referinţei analeptice.

A doua povestire a lunii propusă de SFera Online (respectând cronologia postării) este tot un fragment. Este vorba de un nou capitol, al XXII-lea, Vise interzise, din ultima parte a ciclului Uezen, de Snowdon King, pseudonim sub care publică Ionuţ Caragea. Ne face plăcere să trimitem mai jos pe cititor la o adresă unde va găsi un excerpt şi o apreciere mai completă asupra lucrării, semnată de Prof. Dr. Adrian Botez. Iată!

Cu „Halta părăsită”, Sorin Coadă apare din nou la SFera Online, după o pauză de aproape patru luni, fiindcă ultima oară l-am comentat pentru „Muribundul”, apărută în rubrica de proză a portalului la data de 16 iulie, anul curent. (Ne-am ocupat de respectivul text în articolul nostru cu titlul Din „cuptorul” ficţional.)

Lucrarea de acum poartă marca observatorului atent al lumii în destrămare, cu sate cufundate în uitare şi hălţi mistuite de trecerea tot mai grea a unor clipe ca de plumb. În demersul său, autorul recurge însă şi la unele cuvinte cu înţelesuri oarecum greoaie. Dacă „scrijelat” se găseşte în DEX, ca formă flexionară a unui verb înrudit cu „a scrijeli”, „cămera” pare o vocabulă cu mult mai endemică, despre care nu ştim ce să spunem, cum nu ne grăbim să adoptăm nici forma „perfiră”, din „Noaptea i se perfiră în suflet leneş…”, unde bănuim că ar trebui să fie vorba de verbul „a prefira”. Cu toate acestea, textul, pe care l-aş aşeza în rândul celor curat nespeculative, s-a scurs în suflet, aşezându-şi nostalgia pe prundişul propriei noastre tristeţi.

Picătura numărul patru a ploii de noiembrie de la SFera Online e tot o reapariţie. Adrian Vlad Vicenţiu continuă vechea sa saga, întreruptă în 17 octombrie 2010 la partea a VIII-a (despre care am vorbit în cel mai monstruos 😉 din articolele pe care le-am scris vreodată – Oktoberfikt). Textul apare, cum era şi normal, sub titlul Jocul Zeilor (IX).

Nu ne face absolut deloc plăcere să apreciem că îndemânarea autorului, faţă de nivelul dovedit în primele opt capitole, nu pare să fi crescut. Ba chiar constatăm că înregistrează regrese şi în privinţa instinctului narativ pe care, la un moment dat, părea să-l aibă. În această a IX-a parte, motivarea faptelor devine adesea precară. Folosind procedeul stilistic al poveştii-cadru, preaonorabilul Poha istoriseşte slujnicei sale o întâmplare din trecutul său tainic de contrabandist (după ce, în treacăt fie spus, o face atentă ciupind-o de fund). El spune servitoarei povestea numai pentru că… maşinile îi vor spăla acesteia memoria la plecare, dându-ne prilejul să vedem în această istorisire (în viziune retrospectivă) un pretext extrem de stângaci pentru ca noi, cititorii, să aflăm, de fapt informaţiile. Straniul impuls nestăvilit de a povesti al lui Poha se transformă astfel într-un fel de pârghie de deblocare a intrigii, un fel de revolver al lui Cehov de o înduioşătoare naivitate.

Dacă, în primele capitole, autorul reuşea să creeze cu o relativă lejeritate legăturile cauză-efect între evenimente, încercările sale au fost, în această privinţă, tot mai neizbutite, ajungând, iată, să construiască, în capitolul de faţă, situaţii de o ilară neconcordanţă. În povestea din poveste, ni se vorbeşte despre explorarea unei grote, descoperite în timpul unei escalade alpine. Cei doi exploratori, Poha şi camaradul său, alpinişti amatori, sunt siliţi să coboare, la finalul explorării, pe o scară metalică, în vecinătatea unei mici cascade subterane, pe care nu reuşesc s-o lumineze decât foarte prost, cu ajutorul unor facle descoperite în ciudate firide săpate în preţii galeriei de acces. Ajunşi la bază, sunt surprinşi de o voce venind din beznă. „Odată ajunși jos nu apucarăm să ne depărtăm prea mult de scară când se auzi o voce amenințătoare din întuneric:”, ne spune autorul. Apoi urmează ameninţarea: „Bine aţi venit!” 🙂 Nu credem că e cea mai ameninţătoare formulă… Imediat mai apoi, autorul însuşi se răzgândeşte, formulând următorul enunţ: „De fapt semăna mai mult cu o întrebare decît cu un salut de bun venit, dar era mai convenabil decât să fi fost întâmpinați cu ostilitate.” Deci, până la urmă, ori suntem ameninţaţi, ori nu suntem! 🙂 După ce peştera începe să se lumineze în mod misterios (se făcea auzit un sunet deosebit de cel al cascadei, care ar putea sugera un mecanism de mari dimensiuni, poate o poartă uriaşă, care permitea luminii naturale să intre), vocea îşi începe, totuşi, interogatoriul, pe un ton vizibil neprietenos: „Cum ați ajuns aici? Cine sunteți?”

Pe parcursul interogatoriului, dialogul capătă forme din cele mai neconcludente. După ce exploratorii ad-hoc mărturisesc că sunt alpinişti amatori şi că îşi câştigă traiul ca angajaţi ai Companiei de Transport și Comunicații, liderul „opoziţiei” îşi exprimă neîncrederea. Încercând să argumenteze, unul dintre cei doi devine cumplit de incoerent: „E adevărat că spusele noastre nu pot fi verificate, însă în situația asta nu ar avea niciun rost să mințim.”, spune el. Apoi urmează: Dacă veți face verificări și se va dovedi că am mințit, bănuiesc că viitorul nostru va fi unul incert, am adăugat.” Ca să ne păstrăm nedumerirea, ori se pot verifica cele spuse de alpinişti, ori nu! 🙂 Ne lămurim, într-o oarecare măsură, imediat. Verificarea celor mărturisite (da, se pare că era, până la urmă, posibilă) a durat o lună.

Paradoxurile continuă şi în privinţa conflictului de pe Concorde, unde explozia demografică e pe cale să genereze criză de resurse. Ciudăţenia constă în argumentaţia unora din înalţii decidenţi confederaţi, care nu consimt la o intervenţie militară menită a impune restabilirea echilibrului demografic tocmai pentru a nu risipi… resursele planetei. Care altfel ar fi fost oricum epuizate de explozia demografică… Ceea ce ne face să ne întrebăm: ori suntem proteguitori ai resurselor planetare, ori nu suntem! 🙂

De parcă n-ar fi destul, autorul recurge şi la unele repetiţii terminologice de o evidentă stângăcie (Era un ritual zilnic pe care-l urma de ceva vreme, înainte de orice masă, deși spălatul mîinilor era un ritual ancestral pe care-l descoperise absolut întâmplător.”) sau la enunţuri cu înţelesuri ce se risipesc înainte de final („…părăsea clădirea având în memorie amintirile proaspăt implantate ale unei banale zi de lucru sau vizite de exemplu…”)

Dincolo de toate aceste neajunsuri care şubrezesc zidirea narativă, textul abundă de tot felul de alte erori, între care cacofoniile crase („slujnică care, „Slujnica căscă”, „muncă care) şi cuvintele scrise greşit („întradevăr”, „deasemenea”, „aveau cunoștiință) nu sunt cele mai mari! În maniera de-acum obişnuită, căci regăsim astfel de schije şi în trecutele părţi ale deja prea lungului foileton, regăsim, alături de cacofonii şi cuvinte scrise greşit, erorile de punctuaţie. Dacă în „…asta până într-o zi când mânat de un curaj nebun încercase și el…” erau necesare nu mai puţin de două virgule, prima după „când” şi a doua după „nebun”, în enunţul „Preonorabilul urcă mai grăbit decât o făcea de obicei, scările ce duceau la mansardă.”, prin lipsa unei virgule, foarte necesare, după „urcă”, singura din context rămâne interpusă între predicat şi complementul direct.

Toate aceste elemente ne conduc spre una dintre cele mai triste concluzii în privinţa domnului Adrian Vlad Vicenţiu: nu pare dispus să progreseze în domeniul literaturii. Iar asta ne face să ne întrebăm: pentru ce şi mai ales pentru cine continuă domnia-sa să scrie?

HELION ONLINE

Primul strop al ploii de noiembrie la HELION ON LINE vine sub numele de „Via Italia” şi poartă semnătura lui Costel Baboş. E un text scris cu fin meşteşug, de un realism frust, împănat ici-colea cu schije licenţioase. N-am găsit în el nici urmă de fantastic până aproape de final, când personajul narator se reîntâlneşte cu cuplul de chinezi pe care-i avusese vecini pentru o vreme. Ciudăţenia, înfiptă în carnea textului ca o promisiune, constă în felul în care arătau cei doi, la cei 75 şi respectiv 70 de ani ai lor: erau uluitori de tineri. Tare mi-ar plăcea să aflu care-i misterul familiei Wu…

A doua şi ultima ofertă de la magazinul bănăţean este povestirea „Iordan”, de Mihai Murariu, distinsă cu menţiune la recent încheiatul concurs de proză Helion 2011. Avem parte de o scriitură robustă, creionând un timp ce poate fi, la fel de bine, mitic sau postapocaliptic, în care lumea este personajul principal. Deşi nu se încadrează în genurile de ficţiune speculativă preferate, fiind mai mult un construct de atmosferă decât unul de intrigă, socotesc piesa între cele valoroase şi sunt tot mai convins că lucrurile merg spre bine, chiar dacă direcţia estetică nu este întotdeauna cea pe care mi-aş dori-o.

GAZETA SF

Ploaia de noiembrie a Gazetei SF începe cu un text restituit. „Bumerangul lui Zeeler”, de Marian Dumitraşcu, a mai apărut şi în SFera Online, pe 11 iulie 2010, iat-o, iar noi am spus câteva vorbe despre ea în articolul nostru „Ficţiuni în miez de vară”, din 1 august 2010. Apreciam acolo scriitura autorului şi căutam unele analogii cu mixarea uşor decalată a realităţilor multiple din romanul „Substanţa M”, de Philip K. Dick, remarcând totodată trimiterea la paradoxul imixtiunii lui Bob, personajul central, în propriul destin. Nu găsim cu cale să mai adăugăm alte observaţii.

Cu povestirea „Călătoria”, Cătălin Cofaru mai face un pas înainte întru slujirea condeiului său, în ciuda câtorva pasaje descriptive ce capătă contururi de compunere din anii de gimnaziu („Imediat după accea, locomotiva începu să pufăie zgomotos aburul ce se ridica în nori groşi spre cer.”), sau a unor fraze ce mai puteau fi condensate, în spiritul economiei de cuvinte (cum este cazul în „Profesorul nu o aprobă, apoi începu o discuţie aprinsă între cei doi, evident fiind pe părţi opuse ale baricadei în ceea ce privea subiectul.”, de pildă, unde toată formula de după ultima virgulă s-ar fi putut comprima: „care aveau în privinţa asta păreri cu totul opuse”, sau „care vedeau extrem de diferit lucrurile”, sau „căci fecare avea propria sa părere” etc.) Se remarcă o mai bună atenţie şi la utilizarea punctuaţiei, deşi vindecarea nu e completă, căci, în „Privi pentru o clipă spre uşa compartimentului aflată în partea opusă ferestrei…”, virgula de după „compartimentului” lipseşte.

Mi-a plăcut însă atmosfera de paradox victorian, amestecul timpurilor (ca în „Furtună de Timp”, de Gordon R. Dickson), trimiterile către steampunk (prin prezenţa maşinilor zburătoare acţionate de forţa aburului) şi motivul călătoriei iniţiatice. E din ce în ce mai bine.

Povestirea „Terraformare”, semnată de Emanuel Grigoraş, merită o atenţie aparte. Ideea de bază, transmutarea unei specii derivate din Homo sapiens pe o altă planetă, semănând în multe privinţe vechii Terra (distruse, în poveste, de un conflict nuclear), amestecă în intrigă o bogăţie de teme şi idei nu doar scintifiţionale. Legătura totală ce se realizează între habitant şi habitat face trimitere la ecosistemul Pandorei, din pelicula Avatar (aproape uitată, 😉 dar asta e altă discuţie!). Saltul, prin manipularea genetică a copiilor, spre nivelele existenţei metacivilizate aduce bine a „Sfârşitul copilăriei”, de Arthur C. Clarke. Interesantă este şi ideea relaţionării emoţionale între omul-extins, care îşi câştigă numele de Malik (cuvând de provenienţă arabă, având sensul de „căpetenie”, „conducător”, „rege”), şi planeta-femeie, sedusă spre a deveni Geea-mamă, alianţă panmatrimonială ce iradiază către versiunea creştină a mitului genezei, prin motivul şarpelui şi al mărului, introduse iterant, în finalul ecuaţiei narative.

Nu ne face plăcere, dar trebuie să menţionăm şi cele câteva scăderi ale piesei, fiindcă nu toate au ieşit foarte bine. Ciobirile se pot aşeza pe nivele de gravitate extrem de diferite, de la scăpări pripite („humanoidă”, „Ofero detalii”, „dint teritoriu”, „contribuia la apariţia primele celule vii”, „îl transformat”, „orice acţiune pe care terrani nu o raportau”), trecând prin stângăcii de stil, cel mai probabil neeliminate din pricina unei mult prea grăbite revizuiri a textului înainte de a fi expediat spre publicare, cum este cazul în „aceste informaţii vor fi oferite doar celor dintre care vor merita acest lucru”, unde „dintre” este, evident, în plus, şi mergând până la plasarea fatală a virgulei (cu totul accidental, se pare) între subiect şi predicat: „Consilierul pe probleme spirituale al preşedintelui, ducea însă dorul nisipului din zona stâncii unde se născuse.” Am mai aminti, între minusuri, un dezacord subtil, în „Majoritatea specimenelor era în stare bună.”, unde pentru verbul „a fi” trebuia folosită forma de imperfect în persoana a III-a plural, fiindcă specimenele erau în stare bună”, şi nu majoritatea era în stare bună”. De asemenea, în următoarea formulă, „De la copii îmbunătăţiţi cu branhii şi organe modificate, pregătiţi să populeze oceanele, pâna la cei cu pielea adaptată pentru…”, găsim că termenul subliniat trebuia articulat („copiii”), spre a fi în concordanţă cu prezenţa articolului demonstrativ (adjectival) „cei”. Dincolo de elementele de gramatică, pe care autorul o stăpâneşte mult peste medie, rămânem uşor nedumeriţi de împrumutul făţiş al unui bine-cunoscut element asimovian, extras din celebra „Fundaţia”, căci Emanuel Grigoraş recurge, şi domnia-sa, la citate provenind din… Enciclopedia Galactică.

Una peste alta, autorul ne-a convins. Îi transmitem pe această cale că-l mai aşteptăm. 🙂

Cea de-a patra povestire a Gazetei SF, „Închisoarea”, de Alexandru Ioan Despina, este o ediţie revăzută a bucăţii publicate în numărul 38/martie 2011 al revistei NAUTILUS. În comentariul din articolul «Muguri de „spec-fi”», publicat de noi în 3 aprilie 2011, remarcam ideea povestirii, o abordare morbidă, zicem atunci, a temei contactului, amintind de maniera în care au fost rezolvate, până la un punct, lucrurile în pelicula „Horror Express”, din 1973, cu Crhistopher Lee şi Telly Savalas. Acum vom face numai observaţia că micile greşeli, asupra cărora am atras pe atunci atenţia, au fost corectate. E unul din textele domnului Alexandru Ioan Despina care poate face parte dintr-o antologie „spec-fi” românească a generaţiei post-2010.

Despre următorul text al Gazetei SF, povestirea „Dualism”, de Florentin-Ionuţ haidamac, n-am să vă spun decât că mi s-a părut cel mai bun text al respectivului autor şi cea mai bună piesă a lunii până la momentul citirii ei (după cum am transmis, într-un comentariu, distinsului domn). Vom vedea ce se mai întâmplă, dar am citit cam tot, şi nu cred prea tare că-l va detrona cineva pe vindecător. 🙂

Cu piesa „Răsărit de soare”, Cătălina Fometici îşi dezvăluie potenţialul de „suspans negru”. Nu întâmplător, Oliviu Crâznic o remarcă şi o felicită pe blogul său. Un text care îşi merită răgazul lecturii, fie şi numai pentru literaritatea lui… Spun asta în ciuda faptului că nu sunt mare amator de vampiri… 😉

Cea de-a doua parte din „Vremuri tainice”, de Aurelia Chircu, pare scrisă ceva mai convingător, deşi are acel iz „american” de condei consumist şi conţine încă destule greşeli, fie ele de tastare sau de gramatică („Unele din cele douăzeci şi unul de motive”, „cu ajutorul unei telecomande, „dcci” în loc de „deci”). E din ce în ce mai probabil că autoarea nu şi-a atins adevăratul potenţial. Crescendo-ul său ne dă însă, în continuare, speranţă.

Atunci când am spus că povestirea domnului Florentin-Ionuţ Haidamac este, probabil, textul lunii, m-am pripit, fiindcă are de împărţit titlul, la momentul scrierii acestor rânduri, 🙂 cu „Moartea muzelor”, de Ioan Claudiu Todoran, a cărui piesă se află în rubrica DEBUT a Gazetei SF. Puţinele greşeli, pe care nu le mai pomenim, par a fi simple neatenţii, judecând după felul îngrijit în care autorul stăpâneşte, în general, limba. Atât despre text. Vă las plăcerea lecturii…

În rubrica de MAINSTREAM a Gazetei SF, prea buna redacţie mi-a făcut onoarea să publice povestioara „Final ratat”. Ca o curiozitate, voi spune că piesa a fost scrisă dintr-o suflare, într-un fel de antrenament pe care-l practic din când în când, ascultând muzica dintr-un playlist pe care mi-l încropesc la inspiraţie şi de care mă las purtat, tastând apoi cuvintele ca în transă. E un bun exerciţiu de imaginaţie crativă. Dacă mi s-ar permite să dedic cuiva piesa, aş dedica-o lui Ovidiu Bufnilă, pentru a cărui scriitură am o mare admiraţie.

Concluziile lunii…

… sunt că:

1) Proza Gazetei SF e din ce în ce mai consistentă, iar bunul fanzin creşte cu fiecare lună, adunând în paginile sale nume importante din fandom şi idei tot mai bine legate.

2) NAUTILUS şi SRSFF îşi păstrează atitudinea de insule importante ale arhipelagului scintificţional românesc.

3) O anumită încetineală se resimte în taberele de la Helion SF (mai mult în privinţa prozei) şi SFera Online (în general).

Aşteptăm cu nerăbdare Luna Cadourilor. Şi ne-am dori povestiri calde, care să ne facă să zâmbim.

La final, textele lunii sunt, la egalitate, „Dualism”, de Florentin Ionuţ haidamac, şi „Moartea muzelor”, de Ioan Claudiu Todoran, autori pe care-i felicităm.

Tuturor, numai bine!

Anunțuri

31 Responses to Ploaie de noiembrie

  1. Mulţumesc pentru opinii.

    Numai bine.

  2. mirco67 spune:

    Mulţumesc pentru vizită.
    Toate cele bune!

  3. Oliviu Craznic spune:

    Ca de obicei, felicitari pt activitatea dvs., extrem de folositoare literaturii in general si autorilor mentionati in special:)

  4. Cat spune:

    Multumesc frumos de aprecieri, toate cele bune! 🙂

  5. Multumim mult, domnule Coman! Si va mai asteptam si cu alte proze!

  6. Haidamac Florin spune:

    Domnule Mircea Coman, sunt onorat de cuvintele pe care le-ati dedicat lucrarii mele luna aceasta. Recenziile dumneavoastra reprezinta adevarate repere pentru mine.
    Va multumesc mult pentru tot ceea ce ati scris despre acest text.

  7. Daca Ziua Nationala nu ar fi fost destul de consistenta in suprize placute (cu atat mai mult ca este ziua mea de nastere), micro-recenzia dumneavostra (si nu accept discutii pe tema apelativului – e comentariul meu-) mi-a incalzit-o! Multumesc, personal, pentru munca pe care o prestati (si o spun cu toata sinceritatea) si in numele echipei fanzinului Gazeta SF pentru nominalizari.
    Incoerenta exprimarii vca rog sa o scuzati, se datoreza sau este cauzata de .. Ziua Nationala.

    PS: Multumesc pentru proza dumneavoastra!

  8. Cătălin Cofaru spune:

    Multumesc pentru comentarii si felicitari pentru intrarea in cel de-al 3-lea an de existenta a blogului! 🙂

  9. Ioan Todoran spune:

    Multumesc si eu inca o data pentru lectura si aprecieri! 🙂

  10. […] Coman scrie pe blogul lui, Scifientland, despre povestirile publicate online în luna noiembrie în revistele Nautilus, Helion Online, Gazeta SF și pe site-urile SRSFF și SFera […]

  11. Ben Ami spune:

    Esti incredibil cata energie ai! 🙂
    O cronica fabuloasa, asa cum ne-ai obisnuit!
    Fara sa exagerez cu ceva, ba, chiar folosind eufemisme, pot sa afirm ca cea mai asteptata „proza” a lunii este aceasta retrospectiva a lucrarilor tuturor.
    Daca le prinzi pe toate intr-un volum, faci un bine LITERATURII ROMANE de astazi, pentru ca in nici un alt domeniu al ei pretendentii la glorie (sau un loc in posteritate, sau bani, sau care mai sunt) nu risca mai mult, nu gresesc mai mult, nu progreseaza mai repede.
    Se greseste, se calca in strachini, se incearca noi modalitati de expresie si livrare a textului… si cineva deja a adunat toate acestea, a incercat sa atraga atentia. si a motivat perfect demersul, si ne-a incantat luna de luna.
    DINAMICA LITERATURII ROMANE SCIENTICTIONALE CONTEMPORANE – cei care vor sa incerce la randul lor NU AU VOIE sa rateze lectura acestor „ajutoare umanitare”.
    ca asta sunt!

    • CORECT Ben! Spune-i si tu ca pe mine nu ma crede…

      • mirco67 spune:

        Eu nu vă cred, că n-am „bolânzât” să mă cred critic. 🙂 Chiar dacă maestrul Victor Martin se ceartă prin gazete cu Coman, „criticul”, care va fi fiind acela. Poate un soi de „Conan, Barbarul”, dar câtă diferenţă! Se luptă cu morile de vânt, bietul de el. Iar voi, ca nişte împieliţaţi ce sunteţi, i le arătaţi! :-)) „Iete uriaşu’! Iete uriaşu’!” Dar nu-i decât o moară de vânt ce ronţăie-n roţi bietele povestioare, apoi spune ce spune despre ele, după cum se pricepe. Critică? Măi, băieţi! 🙂 Vă arde de glumă!

  12. Va multumesc pentru recenzie. Am efectuat corecturile sugerate.
    http://loculpotrivit.info/alte-povestiri/

    Maine voi lua legatura si cu Gazeta SF pentru a corecta exemplarul lor.

  13. dan spune:

    e/n regulă dacă Nautilus se va avînta în fanzin voi mai trimite texte potrivite, în maniera scifi, fiction-horror aici.

    • mirco67 spune:

      Sunteţi mai mult decât binevenit, stimate domn! 🙂
      Cât mai multe proze scintificţionale, fantasy sau horror, numai aşezate să fie. Trebuie să creştem. Altminteri ne dovedesc alţii…

  14. […] de lut” poartă semnătura aceluiaşi Gheorghe Recheşan pe care îl elogiam în postul „Ploaie de noiembrie”. Remarcăm şi acum abilitatea sa de a zugrăvi lumea, căreia îi conferă suficientă […]

  15. […] de Mihai Murariu şi „Optimism de împrumut”, de Eugen Lenghel, ambele „cântărite” în „Ploaie de noiembrie”). În aceste condiţii, plasarea prezentei povestiri pe locul al doilea, alături de […]

  16. […] Coman scrie pe blogul lui, Scifientland, despre povestirile publicate online în luna noiembrie în revistele Nautilus, Helion Online, Gazeta SF și pe site-urile SRSFF și SFera […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: