Ficţiuni de la-nceput

Cu un total de 21 de texte (dintre care sunt pomenite aici doar 16, restul concurând la SRSFF), ianuarie 2012 reia ritmul publicării de ficţiune speculativă românească pe net, în locaţiile deja cunoscute, înscriindu-se în categoria „lunilor 20+”, chiar dacă una din participante, SFera Online, a intrat în istorie. În virtutea obişnuinţei, vom începe revista acestor povestiri tot cu cele publicate la…

Avem parte de un ianuarie nautil care debutează cu un… debut. 🙂 Povestirea „Paradisul Persefonei”, de Andreea B. Dumitraşcu, se remarcă prin scriitura cursivă şi atmosfera onirică. Tipul de fantastic unde este tributară o îndepărtează însă chiar şi de arealul fantasy, iar de science-fiction încă şi mai mult. Micile accidente de punctuaţie (ca în „…să ruleze la un radio ascuns printre licheni şi trupurile mlădioase ale copacilor, numai cântece finlandeze.”, unde virgula pare să stea între predicat şi complementul său direct) nu au darul de a destructura discursul, iar forma deviantă multiubiţi („Trandafirii tăi multiubiţi şi yakul tău drag.”) pare un element de stil menit să sporească densitatea mitologică a rostirii. Sunt convins că autoarea are tot ce-i trebuie pentru a scrie convingător, motiv pentru care m-aş bucura să ne dăruiască şi un text mai bine articulat în zona de fantastic îndrăgită de noi cu precădere.

Imediat după debutul Andreei Dumitraşcu, NAUTILUS basculează în conştiinţa cititorilor săi bogăţia limbajului poetic al lui Mircea Liviu Goga, autor despre care Michael Hăulică spunea, într-un mai vechi articol al său din OBSERVATOR CULTURAL, că „are cuvinte in pix, are imagini… are fraze”. Cu o scriitură absolut strălucitoare (ce mi-a amintit de vibraţia evocatoare a unora din poeziile lui Felix Grande), Mircea Liviu Goga reuşeşte, cu „Întoarcerea acasă”, să adune în imagini convergente esenţa însăşi a vieţii trecătoare. Chiar dacă semnificaţiile se păstrează încă la destulă distanţă de graniţele regatului „spec-fi”, „Întoarcerea acasă” trebuie citită. Numai fiindcă ESTE.

Cea de-a treia povestire nautilă a lunii, cu totul opusă primelor două, ne poartă într-o lume aridă, gazdă a unei omeniri agonizând risipită. „Homunculi de lut” poartă semnătura aceluiaşi Gheorghe Recheşan pe care îl elogiam în postul „Ploaie de noiembrie”. Remarcăm şi acum abilitatea sa de a zugrăvi lumea, căreia îi conferă suficientă credibilitate, de astă dată prin acumularea de amănunte. Despre scriitură însă trebuie să notăm că, deşi bine articulată, pare a fi fost şlefuită mai puţin, fiindcă textul conţine destule greşeli. Cele mai supărătoare sunt tot cele de punctuaţie, între care vom menţiona câteva situaţii („flăcări albe, pîlpîitoare foşneau”, „Craniul ras, cu oasele proeminente şi fruntea înaltă era alungit” sau „membrele slabe, numai piele şi os păreau lipsite de vlagă”) în care, prin omisiune, singura virgulă folosită rămâne cât se poate de rău interpusă. Imediat după acestea sunt cele câteva dezacorduri („canaturile s-a deschis” sau „atingerea unui înghiţituri”), care par mai degrabă, în contextul scriiturii, erori de tastare, ca şi „formam un singur trup pe parcursul marşurile istovitoare” sau „nu şti niciodată”. O neatenţie ceva mai mare este folosirea formei „le iasă” pentru verbul „a ieşi”, la indicativ prezent, persoana a III-a plural. Corect era „le iese”, „(să) iasă” fiind forma corespunzătoare conjunctivului prezent, persoana a III-a, singular. Scriitura robustă a autorului pare să scadă totuşi în două rânduri, când domnia-sa recurge la nişte termeni extrem de criptici pentru majoritatea cititorilor („Avea un craniu dolihocefal…”dolihocefal: (despre craniu) alungit din față către spate, respectiv „mandibula prognatăprognat: cu maxilare puternic reliefate, proeminente, ieşite înainte), evitabili în context.

Una peste alta, textul ne convinge din nou că Gheorghe Recheşan este deja un autor de bun potenţial, pe care îl mai aşteptăm.

Societatea Romana de Science Fiction si Fantasy

Abia la 11 ianuarie apare la SRSFF prima povestire neînscrisă în concurs: „Fluturele de contacat” de Camelia Pantazi Tudor, autoare care, iată, face trecerea de la secţiunea Autor X la rubrica de proză a generoasei reviste on line. Faţă de precedenta ieşire la rampă („Regăsire”, apărută la 26 septembrie 2010, despre care ne-am spus părerea în „Ficţiuni autumnale – addendum”), textul de faţă este un progres, atât în privinţa normelor limbii cât şi a construcţiei narative, însă este loc şi de mai bine. Virgula, de pildă, deşi e folosită cu sensibil mai multă atenţie, mai dă ici-colo prilej de mirare, cum este cazul în fraza „…ideea de a pleca departe de lumea cunoscută, dar mai ales de propriile gânduri, se născuse într-o seară când umblând pe star-phone descoperise reclama unei agenţii de turism…”, unde se recurge mai întâi cât se poate de corect la serviciile sale („…ideea de a pleca departe de lumea cunoscută, dar mai ales de propriile gânduri, se născuse…”), fiind apoi omisă („umblând pe star-phone” trebuia încadrat de virgule). Mai sunt, în opinia mea, ceva progrese de făcut şi vizavi de mecanica subtilă a zicerii (fiindcă stil e totuşi un termen poate niţel pretenţios), iar când spunem asta ne referim la câteva preţiozităţi vădite, mai ales când limbajul tinde să devină ostentativ ştiinţifico-fantastic („unduia în adierea uşoară a curenţilor aromatici lunari” sau „Aerul dens şi gelatinos, impregnat de hidrocarburi aromatice coloidale,…”), la unele formulări incomplete („Ar fi dorit noaptea aceea să nu se mai termine…” – corect era „ar fi dorit ca nopatea aceea…”) sau la unele împrumuturi lexicale forţate, de origine engleză, cum este cazul în „se întoarse într-o mişcare de slow-motion (termen pentru care există în româneşte expresia „cu încetinitorul”). Compoziţional, textul de faţă se bazează pe o tramă derulată mai cu seamă la nivelul trăirilor personajului narator, în care autoarea introduce câteva teme importante (călătoria, căutarea fericirii, iubirea), cadrul scintificţional rămânând la simpla funcţiune decorativă, nu foarte convingător articulată cu faptele, mai cu seamă din pricina folosirii în exces a pasajelor descriptive, de atmosferă coelhiană. Deşi ne-a dovedit până acum o evidentă înclinaţie pentru un alt fel de fantastic decât cel îndrăgit în regatul F&SF, o vom mai aştepta pe Camelia Pantazi Tudor, pe care o încurajăm să se apropie încă şi mai mult de esenţa ficţiunii speculative.

La 14 ianuarie, SRSFF face un gest aniversar, republicând, chiar de ziua sa, povestirea Antuzei Genescu, „Cel mai vesel bărbat de pe pământ”. Textul a mai fost oferit de aceeaşi revistă on line în aprilie 2010, iar noi am vorbit despre el în articolul „Din tolba cu ficţiuni a lui april” (mai exact aici), considerând-o apoi una dintre povestirile reprezentative ale perioadei martie 2010 – februarie 2011 (a se vedea şi postul Antologia virtuală „Scifientland 2010/2011”). Nu mai revenim cu alte comentarii, ci ne rezumăm a ura şi pe această cale un cât se poate de sincer „LA MULŢI ANI!” autoarei şi traducătoarei dragi nouă tuturor. 🙂

Următoarea ieşire la rampă a SRSFF constă în publicarea unui nou fragment, Capitolul II din romanul „Lenea”, de Victor Martin. În virtutea obişnuinţei, nu vom face aprecieri consistente pe marginea textului, fiindcă nu se cade să judecăm ansamblul după nişte fragmente (capitolul I a apărut, în 15 iunie anul trecut, tot la SRSFF, iar noi am făcut câteva aprecieri sumare în postul „Şi vara „spec-fi” va fi început…”), dar şi fiindcă rămânem consecvenţi cu scopul nostru, acela de a trece în revistă numai proza scurtă. Vom remarca doar atmosfera onirică, în care evoluează personaje multiplicate, a căror natură se schimbă odată cu lumea în care acestea sunt transmutate. N-am înţeles totuşi dacă şi neomogenităţile logice pot fi puse tot pe seama intenţiei de eliberare a realităţii ficţionale de constrângerile fizicilor elementare. Ca să înţelegem mai bine despre ce e vorba, să considerăm un exemplu. „Vă rog să vă îmbrăcați cu aceste combinezoane și să vă puneți în picioare acești bocanci. Sunt mai grele și special proiectate pentru imponderabilitate. Vă ajută să nu vă ridicați prea sus și să nu faceți pași prea mari.”, ne spune unul dintre personaje. În mod justificat, am fi tentaţi să credem că suntem în faţa unei greşeli elementare, fiindcă în imponderabilitate nu contează ce masă are un obiect, căci oricum n-ar cântări nimic. Nu cu mult după acest enunţ, autorul ne comunică, iarăşi prin gura unuia din personajele sale, că gardienii „Sunt obișnuiți cu o atracție gravitațională mai mică.” Aşadar, nu e o greşeală!?

Puţinele erori de tastare („plăci elecronice”, „targă pleumatică”) sau de expresie („se întorceau înapoi”) nu cântăresc mai nimic în economia poveştii. Ne exprimăm regretul că, aşa cum autorul însuşi preciza într-un comentariu public, volumul nu va fi comercializat, ci va fi împărţit doar apropiaţilor. Ne rămâne speranţa că, încet-încet, capitol după capitol, îl vom putea citi în rubrica de proză a bunei reviste scintificţionale.

18 ianuarie 2012 este data la care apare în rubrica de proză a SRSFF o povestire eveniment: „Pelerina”, de Diana Alzner. Se prea poate ca această afirmaţie să fie subiectivă, fiindcă am o mare slăbiciune pentru cyberpunk, mai ales atunci când este conceput în limba română, iar textul Dianei Alzner îndeplineşte ambele condiţii. Mai mult, autoarea foloseşte cu bun meşteşug şi alte elemente scintificţionale, aducând de-a dreptul a Philip K. Dick atunci când vine vorba de droguri sau despre decrepita lume nouă. E o povestire densă, rotundă, cu o încheiere neaşteptată, căreia i-aş reproşa numai tonalitatea uşor explicativă din final şi o probabilă eroare de tastare, „Atmosfera era absolut sufocată…”, unde trebuia, cred eu, „sufocantă”. În rest, doar felicitări. 🙂

HELION ONLINE

HELION ON LINE deschide (de pe-acum) obişnuitul său „dublet” lunar de proză scurtă cu un text care nu poate lăsa pe nimeni indiferent. „Fericitul viitor”, de Balin Feri, este o construcţie de anticipaţie neagră, brodată pe motivul clasic al savantului nebun, lucrare prin care autorul îşi reconfirmă harul de povestitor. Aş aprecia, înainte de toate, echilibrul motivaţional al naraţiunii, acumularea graduală a tensiunii şi un final care închide cuprinzător cercul intrigii. Aş găsi cu cale să subliniez şi spectrul larg al ideilor abordate, începând prin a pomeni unele aspecte legate de obstretica şi ginecologia convenţională, trecând prin abordarea evoluţionistă a biologiei şi geneticii pentru a se ajunge chiar şi la sugerarea unei tangenţe între rasa terrană şi umanoizii veniţi pe Pământ în misteroasele lor obiecte aero-spaţiale neidentificate, aşa cum sunt ei descrişi în literatura ufologică. Nu pot să închei partea elogioasă a acestui comentariu fără să menţionez că personajele principale sunt credibile şi bine ancorate în lumea ficţională, la rândul ei sugerată abil, în concordanţă cu dimensiunile textului, şi nu dezvăluită amplu, în toată densitatea sa.

Partea întunecată a lucrării constă în prezenţa unui important număr de greşeli, începând cu măruntele erori de punctuaţie, cum este cazul în „Strămoşul omului, pe vremea dinozaurilor avea probabil de străbătut”, unde lipseşte o virgulă după „dinozaurilor” (nu mai insistăm cu alte exemple, pentru a nu plictisi pe cunoscători) şi mergând până la folosirea sistematic greşită a articolului posesiv-genitival („începutul sfârşitului nostru, a lui Radu şi al meu.”, „prieten a lui”, „un corp a cărui organe”, „felul de a fi, a reacţiona, de a simţi şi chiar a gândi a fiecărui om.”, „un copac a cărui frunze”) sau a dezacordului de gen între numeral şi substantivul determinat, ca în doisprezece ore”. S-ar mai putea aduce în discuţie şi forma greşită a unor substantive articulate, cum este cazul în „păreau mai degrabă extratereştrii decât oameni” sau „cel care îşi abandonează copii nu-i vinovat că…”, pe care se cuvine însă a le considera mai degrabă erori de tastare, dat fiind că unele dintre ele apar şi scrise corect, ca în „când îşi vor privii copiii (unde se observă însă o altă eroare).

În pofida acestor neajunsuri de formă, textul are suficiente argumente ca să justifice premiul III câştigat la concursul de proză scurtă SF Helion 2011.

Cealaltă povestire oferită de HELION ON LINE, „Autobuzul”, de Luminiţa Valentina Manole, vine să întregească tripleta de pe treapta a III-a a podiumului stabilit la finele concursului Helion 2011, alături de lucrarea lui Balin Feri, despre care tocmai am vorbit, şi de textul Ştefanei Cristina Czeller, „Tulburătoarea păţanie a unui fruntaş al muncii socialiste”, pe care l-am „preţăluit” luna trecută, în postul „Ficţiuni de sărbători”.

Găsesc cu totul exemplară forma îngrijită a discursului, căci, se vede cât de colo, normele limbii îi sunt autoarei cu totul familiare, şi îi declarăm pentru asta întreaga noastră admiraţie. Scriitura, lipsită de înflorituri, are şi ea o robusteţe evidentă, reuşind să-şi păstreze fluenţa, flexibilitatea, tonul firesc. Raportată la dimensiunea sa (uşor peste 2000 de cuvinte), construcţia narativă se concentrează după o lege de acumulare clasică, atingând punctul culminant la final, atunci când toate semnele de întrebare se risipesc. Suntem confruntaţi cu o abordare mai mult decât meritorie a temei contactului, pe care Luminiţa Valentina Manole reuşeşte s-o expună sintetic, raportând-o la diversitatea deloc convergentă a speciei umane.

În ce ne priveşte, în privinţa prozei de ficţiune speculativă, socotim juriul de la HELION o platformă apreciativă de foarte bună probitate.

GAZETA SF

Numărul 14 al Gazetei SF aşază în cap de listă la rubrica POVESTIRI un text al îndrăgitului autor de suspans negru Oliviu Crâznic, lucrare care a văzut lumina tiparului în antologia „Balaurul şi mioriţa”, apărută la Eagle Publishing House în 2011, sub îngrijirea lui Mihail Grămescu. Deşi nu sunt un entuziast al genului, găsesc de fiecare dată că lectura povestirilor domnului Crâznic (pe care cititorii săi îl socotesc un demn urmaş al lui Poe, asemănându-i scriitura cu cea a ermitului Ignațiu de Loyola – nu l-am citit, am să caut câte ceva – şi prevestindu-i o faimă internaţională de talia lui Mircea Eliade) îşi binemerită osteneala. Cu totul interesantă mi s-a părut şi remarca lui George Sauciuc, editor al Gazetei, care, între altele, spunea: „Ţi-am mai spus, este foarte bună şi era păcat să rămână doar în Balaurul si miorita”. Să însemne asta că audienţa din mediul electronic o depăşeşte pe cea a tipărită şi în România? Ne-am bucura să fie astfel. Fiind vorba de ficţiune speculativă, ar putea dovedi că ai noştri cititori sunt mai dinamici decât ai lor… 🙂

Pe poziţia secundă a rubricii de POVESTIRI, Gazeta SF ne oferă „Şarpele din grădină” (un fragment dintr-o lucrare de mai mare amploare, ce poartă titlul „Casa Ceaiului”), de Simona Şerbănescu. Ne întâlnim cu scriitura consistentă a tinerei domniţe după mai bine de patru luni (precedenta povestire, „Văduva neagră”, am citit-o în numărul dublu din august 2011 şi am vorbit despre ea în Spec-Fi în apus de vară – addendum), regretând că astfel de evenimente se petrec totuşi atât de rar. Am apreciat atmosfera de basm japonez a fragmentului de faţă, percepută prin focalizarea pe punctul de vedere al unui personaj feminin de origine engleză, cu ale cărei trăiri europene suntem mult mai bine familiarizaţi. Despre cele câteva erori de tastare („mă împingea spre viaţa”, „pîmânt” sau „…oamenii în barbarie, respectau cu sfinţenie regulile…”, unde pare că lipseşte o virgulă (după „oamenii”), omisă, cu siguranţă, din graba digitizării) nu putem spune decât că sunt cât se poate de omeneşti, autoarea fiind, suntem siguri de asta, o foarte bună cunoscătoare a normelor limbii.

Cea de-a treia povestire a Gazetei SF, „Jertfă pentru marea liniştită”, de Cătălina Fometici, este, fără îndoială, plasabilă în aceeaşi categorie valorică a precedentelor texte. Cu o intrigă circumscrisă celui mai important eveniment al mitologiei elene, războiul Troiei, şi cu o structură construită secvenţial, lucrarea atestă posibilităţile unei scriitoare asupra căreia nu mai avem, în nicun fel, îndoieli. Totuşi, am îndrăzni să afirmăm că textul de faţă este atât de bine cantonat în sfera mitologiei antice greceşti încât pare să aibă mai multe valenţe istorice decât fantasy. Îl vom încadra în rândul textelor de graniţă, aşa cum le defineam în articolul „Un an de ficţiuni (II): Autori, teme, idei (partea I)”.

Abia cu a patra povestire, „Tetragrammaton”, de Florentin-Ionuţ Haidamac, avem parte de o întoarcere în spaţiul science fictionului de vibraţie clasică. Redescoperindu-şi umorul şi apetenţa pentru aventură din primele texte, semn al consolidării încrederii de sine, autorul reuşeşte să creeze fragmente pe care nu le poţi citi altfel decât cu sufletul la gură, în care sunt implicate personaje zugrăvite credibil, capabile să lase în imaginaţia afectivă a cititorului un siaj empatic demn de vremurile bune ale ficţiunii pulp. Am avea totuşi de reproşat autorului un oarecare dezechilibru de compoziţie, fiindcă finalul pare vizibil grăbit, precum şi câteva stângăcii de expresie (repetiţia vag supărătoare din „Voi face eu de aici corecţiile necesare pentru a-i da doar porţia de energie necesară pentru a-şi menţine forma actuală.” sau invenţiile lexicale „temporo-spaţial” – forma consacrată de lexicul românesc este „spaţio-temporal” – şi „expansiona” în loc de „expanda”, ambele nejustificate). Toate astea, ca şi micile greşeli involuntare şi nesistematice (accident de punctuaţie în „Goana după chestii materiale, după iubire, după siguranţa zilei de mâine, e lupta supremă pentru voi, nu?”, unde virgula dinainte de verb este cu totul inutilă sau formula fără toate diacriticele „în fata tufişului”) nu au darul de a diminua plăcerea lecturii. Chiar şi în această formă, cu operarea măruntelor corecţii redacţionale, fireşte, găsim că piesa este una de calitate antologabilă. Sfătuim pe autor să se gândească serios la adunarea materialului necesar pentru un volum de proză scurtă.

Cea de-a cincea povestire a Gazetei SF se plasează în acelaşi areal aventuros, fiind vorba de partea a IV-a a foiletonului „Vremuri tainice”, de Aurelia Chircu. La dimensiunile deja atinse, suntem tentaţi să credem că lucrarea este pe cale să părăsească orizontul cronicilor noastre, aşa că nu vom mai face prea multe observaţii asupra sa. Ne mărginim să spunem că textul pare să capete consistenţă şi că erorile sunt tot mai puţine, ponderea părând s-o deţină de-acum greşelile involuntare de tastare („Am crezut [crescut?] într-un cartier periculos…”, Texax [Texas?]), deşi încă mai apar şi accidente de punctuaţie semnificative („…un om care şi-a lăsat familia să moară în felul cum a făcut-o Sakis, e un criminal de doi bani.”) Găsim strădaniile autoarei absolut de apreciat şi, în ciuda intrigii à l’américaine, trebuie să acceptăm că lectura şi-a meritat efortul. 🙂

Literlamente cu încântare am citit povestirea lui Teo Tucan, „Teroarea din ceaţă”, căreia i-am admirat frazarea de o cursivitate victoriană, amintind de povestirile stranii ale lui Edgar Allan Poe. Nu cred că greşesc dacă apreciez că lucrarea este o serioasă candidată la cea mai bună povestire a lunii, în ciuda unor mici alunecări de punctuaţie („Leșinul care a urmat unei înțepături scurte, dar dureroase în ceafă a venit precum o mântuire.”, pentru care am propune forma „Leșinul, care a urmat unei înțepături în ceafă scurte, dar dureroase, a venit precum o mântuire.”) sau a unor extrem de mărunte greşeli de redactare („să se li se miște”), fără ecou în expunere. Transmitem pe această cale autorului cele mai calde felicitări, căci avem în faţă un condei de mare potenţial, despre care, cu siguranţă, vom mai auzi.

Aproape la fel de abil în mânuirea cuvântului s-a dovedit şi Alin Dărângă, semnatarul povestirii „Copiii negurilor”, care încheie lista celor şapte texte din oferta de proză a Gazetei SF pe ianuarie. Posesor al unei scriituri de o robustă simplitate, autorul pare să fie adept al unui gen de fantastic intersectând doar parţial domeniul fantasy, amintind mai repede de acea metarealitate acceptată fără rezerve în mitologia folclorică, pe care izbuteşte să o adauge, ca pe o extensie, firescului. Îl felicităm şi pe Alin Dărângă, şi suntem convinşi de faptul că vom mai întâlni numele său în arealul generos al literaturii fantastice.

Câteva concluzii

La final, trebuie să aduc în discuţie faptul că începutul lui 2012 mi s-a părut a aduce un evident salt calitativ, având în vedere numărul mare de texte remarcabile, mai cu seamă între cele oferite de Gazeta SF (a cărei hegemonie o prooroceşte cu umor, dar şi cu multă determinare, Florentin-Ionuţ Haidamac, în articolul său). Apreciez că textele valoroase depăşesc cu siguranţă 50% din ofertă şi rămâne de văzut dacă ştacheta se va păstra cel puţin la acelaşi nivel şi în următoarele luni. Dacă va fi aşa, înseamnă că 2012 va aduce ficţiunii speculative de limbă română acea maturitate capabilă s-o propulseze în sfere mai înalte, pe măsura potenţialului său atât de puţin valorificat până acum.

S-auzim numai de bine!…

Anunțuri

17 Responses to Ficţiuni de la-nceput

  1. Oliviu Craznic spune:

    Sunt extrem de onorat de aprecierile dvs., mi-ati facut o zi foarte frumoasa:)
    Succes in continuare in toate!

  2. Multumesc mult pentru aprecieri, domnule Coman. Ma bucur ca nu v-am dezamagit nici de aceasta data si promit ca astfel de „evenimente” vor avea loc din ce in ce mai des.

    • mirco67 spune:

      Ne vom bucura cu toţii de poveştile pe care ni le veţi spune, domniţă! Ca şi de întreaga muncă depusă la Gazetă, a cărei hegemonie a şi fost prorocită! 🙂 Spre disperarea unora, care n-au gustat spumoasa zicere a colegului Ionuţ.

  3. Cat spune:

    Multumesc de aprecieri, numai bine! 🙂

  4. […] publicat la SRSFF vine în completarea postului precedent, „Ficţiuni de la-nceput”. El va fi reluat şi aici, dar numai după ce vor fi trecut cel puţin 15 zile. Aşa cum am spus […]

  5. Antuza Genescu spune:

    Multumesc, Mircea, pentru cuvintele frumoase!

  6. Haidamac Florin spune:

    Va multumesc pentru recenzie si pentru sfatul pe care mi l-ati dat. Venind din partea Dvs, il voi lua in serios si ma voi apuca de corectat textele, impreuna cu un profesionist, bineinteles.
    Tin sa va multumesc in mod special pentru faptul ca ati perceput articolul asa cum l-am gandit eu: ca o gluma 🙂

    • mirco67 spune:

      Revista a crescut vizibil, stimate domnule doctor. Când eşti mic şi n-ai nici pene să te apere de vreme rea, toţi îţi vorbesc frumos. Când începi să contezi, zâmbetele de încurajare se transformă adesea în grimase, încercând să mascheze lucirea de stilet a privirii. Ceea ce trebuie să faci atunci este să mergi mai departe. Pur şi simplu. 🙂 Asta trebuie să facă şi grupul de la Gazetă. E loc destul sub soare!

  7. Cronicile… spune:

    […] gazetele şi revistele din reţeaua www. Cu precizie de ceas elveţian made în Mehedinţi, apăru Ficţiuni de la-nceput. Mulţumesc personal pentru activitatea pe care o prestaţi pro bono şi vă urez putere de muncă […]

    • mirco67 spune:

      Elveţia mea s-a mai defectat de câteva ori, domnule Sauciuc. 🙂 Fac şi eu ce pot. Să dea Domnul să fim sănătoşi! Mulţumesc pentru aprecieri. Iar gazetei îi doresc să ajungă şi mai sus!

  8. […] Balin Feri şi „Autobuzul”, de Luminiţa Valentina Manole, pe care le-am „cronicizat” în „Ficţiuni de la-nceput”, o lună mai târziu), ci chiar şi menţiunile pe care am avut parte să le citesc până acum […]

  9. […] Teo Tucan l-am lăudat în „Ficţiuni de la-nceput” (1 februarie 2012), pentru „Teroarea din ceaţă”, pe care o găseam frazată într-un fel […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: