povnov

Este numele fişierului („scriat” cu gedit, pe o maşină Linux). Înseamnă povestirile din noiembrie. Nu ştiu de ce spun asta, fiindcă semnificaţia e evidentă. Probabil că o fac în virtutea unei amorţeli cerebelicoase, care mă chinuie de nişte zile. Va trece… 🙂

Recolta lunii noiembrie n-a fost bogată. Chiar deloc. Patru piese de la NAUTILUS, una de la SRSFF şi una de la HELION ONLINE. Nu ştim de ce, SFera Online a stat o tură. Sperăm că vacanţa nu va ţine prea mult! 🙂 Avem a mulţumi pe această cale Societăţii Române de Science Fiction şi Fantasy şi pentru povestirea „Inorogul şi războinica”, semnată de croatul Aleksandar Žiljak, în tălmăcirea Antuzei Genescu. E un nou semn că există viaţă şi în afara galaxiei anglofone, slavă cerurilor! Mai multe semne de la ei am vrea! Măcar o poveste pe lună! Fireşte, aici, pe Pământ! 🙂

Total şase… Iată-le:

NAUTILUS

Numărul 34 al revistei NAUTILUS deschide seria de proză a lunii noiembrie cu povestirea Ioanei Vişan „Din lipsă de Timp”. Vom spune că textul a trecut prin furcile critice din AtelierKULT în septembrie 2009, obţinând un meritoriu 7,80. E o piesă scrisă într-un registru diferit de cel cu care ne-a obişnuit autoarea, Cătălin Maxim calificând-o drept cea mai bună povestire a ei. Subscriu aprecierii sale şi constat că Ioana a lucrat niţel şi la alinarea fisurilor conceptuale descoperite în versiunea de atelier tot de ochiul avizat al lui Cătălin Maxim. Deci AtelierKULT funcţionează. Un sincer bravo, Ioana!

Cu toate astea, n-am să pot trece peste cele două mici împunsături care mi-au înţepat totuşi lectura unei povestiri agreabile. Ele sunt „apreciând” (forma corectă a gerunziului lui „a aprecia” este „apreciind”) şi „să nu întârziu” (conjunctivul prezent, formă negativă, al lui „a întârzia”, la persoana a II-a singular, este „să nu întârzii”, dar, cu indulgenţă, vom pune de data asta gafa pe seama personajului şi a surescitării sale, care-l face, iată, să nu se exprime corect).

Aurel Cărăşel intervine şi domnia sa în rubrica de proză nautilă pe noiembrie cu povestirea „Libreville – secolul XIX”, o inedită expunere cronochirurgicală în care temponatul ratează evenimentul-ţintă (asasinarea preşedintelui Kennedy) „numai din cauza unor distorsiuni temporale provocate de paraziţi”. Am gustat cu plăcere scriitura de atmosferă amintind lumea din „Omul invizibil”, de Herbert George Wells, sau fundalul unora din povestirile lui Poe.

Despre greşeli nu merită să vorbim, fiindcă „scăra”, în loc de scară, fireşte, nu se poate datora decât lipsei de timp. Poate că bătrânul Internauticus din povestirea Ioanei Vişan ne-ar scoate din impas…

„Viaţa e un cântec”, text semnat de Victor Martin, nu dezertează din regatul paradoxal pe care-l slujeşte cu credinţă autorul. De data asta, domnia sa ne propune o lume postapocaliptică, non-umană, în care rolul dominant îl au roboţii, creaţi cândva de om. Dintr-o motivaţie lăsată de autor cam în afara constructului, roboţii utilitari crează, după mai multe încercări eşuate, un surogat uman, pornind de la sintagma metaforică: „omul este o melodie”. Societatea rezultată, alcătuită din indivizi care nu trăiesc mai mult de trei minute (durata medie a unui cântec de divertisment), îl pune pe cititor faţă în faţă cu unele teme adânci de meditaţie: percepţia timpului, relaţia creator-creaţie, limitele libertăţii impuse de convieţuire, etc. Greutatea filosofică a discursului e niţel atenuată de un accident gramatical izolat, o biată virgulă rebelă, pe care n-o putem pune, iarăşi, decât pe seama… lipsei de timp: „o specie care nu vrea nimic, merită acest lucru”.

Ca o surpriză, la data de 15 noiembrie, NAUTILUS mai trage o dată. Lovitura, povestirea „Fortăraţa”, poartă semnătura lui Cătălin Cofaru şi subscrie secţiunii de debut a rubricii de proză. Subiectul, reîncarnarea, e transmutat din spaţiul religios al extremului orient, aducând în faţa cititorului exact acele momente de suspendare spaţio-temporală pe care le traversează personajul, după o viaţă de şaptezeci şi opt de ani. Demersul literar nu reuşeşte însă până la capăt, mai cu seamă din cauza amestecării timpurilor verbale, vizibil nearmonizate cu evenimentele. Iată un exemplu, din chiar al doilea paragraf: „Individul care îmi înmânase biletul, un om trecut de prima tinereţe, cu o statură impunătoare, închise ghişeul şi plecă în mare grabă. Dar nu înainte de a mă întreba dacă sunt pregătit… Pe moment nu am dat importanţă acestui lucru, dar acum, când deja eram înăuntru, avusem o revelaţie: oare chiar sunt pregătit?”. Dacă procedeul e folosit intenţionat, pentru a crea senzaţia de non-timp, de suspendare a logicii euclidiene a realităţii, încercarea eşuează evident la nivel estetic şi poate fi luată cu uşurinţă drept stângăcie, cu atât mai nefastă cu cât, în mod cu totul neaşteptat, încă de la atacul paragrafului al treilea, autorul comută discontinuu acţiunea la prezent („Zidurile albe ce străjuiesc incinta fortăreţei sunt luminate…”), după ce folosise iniţial o expunere uzând de perfectul compus („am pătruns pe teritoriul fortăreţei…”). Finalul cade pe neaşteptate, venind, salvator, să lămurească pe cititor cum stau lucrurile.

Găsim de cuviinţă să remarcăm mai cu seamă ideea autorului nostru debutant şi să-l încurajăm ca pe viitor să încerce să ridice şi arhitectura demersului literar la nivelul ideii, findcă pare a nu fi lipsit de potenţial.

SRSFF

La 17 noiembrie, secţiunea de proză a site-ului SRSFF ne propune, sub titlul „Pîcla”, o piesă mai amplă a autoarei Diana Alzner. Pentru mine, fiecare povestire a ei a fost o experienţă de lectură adevărată. Nici aceasta nu face excepţie. Mi-a plăcut tare mult tensiunea revărsată din text, una care, în ciuda temei apocaliptice, dă viaţă ficţiunii. Numai către final, după momentul apariţiei Roxanei, autoarea pare să-şi fi pierdut bună parte din răbdare. De la acel punct, evenimente în divergenţă cu tema se agaţă de firul emoţional al intrigii, complicând şi precipitând constructul. Poate că ar fi fost nevoie şi de o mai atentă meditare asupra laturii ştiinţifice. Apropierea Terrei de un nucleu gravitaţional atât de puternic cum e o gaură neagră poate duce, fără îndoială, la încetinirea mişcării de rotaţie. O asemenea frânare gravitaţională nu se produce însă atât de lin, având în vedere masele enorme implicate şi marile viteze cosmice. Un punct de pe ecuatorul terestru are o viteză tangenţială de circa 1667 de kilometri pe oră, datorită efectuării unei rotaţii complete pe un cerc lung de aproximativ 40.000 de kilometri într-o perioadă de 24 de ore, iar masa Pământului este de circa 5974 miliarde de miliarde de tone. Încetinirea observabilă a rotaţiei unui corp de o asemenea masă este însoţită de modificări în starea de echilibru a scoarţei susceptibile să producă prefaceri morfologice dramatice şi globale. Astfel, e de aşteptat ca mai înainte să aibă loc cutremure catastrofale, însoţite de fenomene vulcanice de o extremă violenţă, şi abia apoi să poată fi sesizată creşterea duratei zilelor şi nopţilor. Dincolo de aceste inadvertenţe de mecanică cerească, Diana Alzner ne mai convinge o dată că stăpâneşte foarte bine registrele emoţiilor, la care îşi face cu uşurinţă părtaşi cititorii.

SFera Online

Vacat!

HELION ONLINE

O singură povestire ne dăruieşte HELION ONLINE. Una şi bună. „Nici o zi nu seamănă cu cealaltă” poartă marca valorică a lui Cristian Mihail Teodorescu. E un construct distopic, a cărui lume îşi trage seva din otrava prezentului. Lectura merită fiecare cuvinţel. N-am să spun o silabă în plus. Nici măcar despre greşeli, pe care vă las plăcerea de a le afla singuri. 🙂 Am să vă spun în schimb că povestaşul a primit pe 19 noiembrie trofeul pentru autor, la decernarea premiilor SRSFF pe anul 2010, eveniment găzduit de standul librăriei Nemira, prezentă, ca de obicei, la Târgul Gaudeamus. Salut pe această cale iniţiativa de anul trecut a SRSFF, pe care mi-aş dori-o repetată mulţi ani de aici înainte. Avem mare nevoie ca valorile sefiste româneşti să fie puse în lumină.

Concluzie

Bate vânt de sărbătoare,
Publicăm de prin sertare,
Am mai scrie câte-un pic…
La anu’ şi La Mulţi Ani!
(Nu rimează, da’ se potriveşte. 🙂 )

Anunțuri

5 Responses to povnov

  1. michael spune:

    astea 6, plus 7 din Galileo nr.2:
    Michael Swanwick – Unde radio
    Costi Gurgu – Îngeri şi molii
    Nicola Griffith – Joc în doi
    Marian Truţă – Cumania 2010
    Ștefana Cristina Czeller – Slujesc zeului-cîine
    Florin Pîtea – Vînătoarea de sfincşi
    Lucius Shepard – Doar parțial aici

    • mirco67 spune:

      Stimate Maestre,

      Galileo 2 va avea parte, ca şi Galileo 1, de un tratament aparte. 🙂

      Abia aştept să pun gheara pe dânsul, căci încă hoinăreşte prin întortocheatele căi ale Poştei Române. Dar nu mi-am pierdut răbdarea. Aştept, că ştiu că am pentru ce.

  2. michael spune:

    ups! nu reiesea asa ceva din text si m-am gindit sa nu ramina poporul cu ideea ca nu s-au publicatara in novembre decit 6 texte…
    daca-i pe-asa, atunci aripi sa creasca pe goarna postei romane!

  3. […] ce debuta aici în noiembrie 2010, cu textul „Fortăreaţa”, despre care spuneam, în articolul „povnov”, apărut în decembrie 2010, că: „Demersul literar nu reuşeşte […] până la capăt, mai cu […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: