Ficţiuni la ieşire din iarnă

Am să încep trecerea în revistă a povestirilor lunii februarie, ultima lună a iernii, invitându-vă să ascultaţi în acelaşi timp o piesă de jazz interpretată în maniera cool a anilor ’50 de Miles Davis şi John Coltrane. Nu e doar o chestiune de ambianţă sonoră, cum poate v-aţi dus cu gândul. E un exemplu concret, legat de semnificaţia de dicţionar a cuvântului „cool”, neologism de sorginte afro-americană ce a pătruns, iată, şi în fondul lexical oficial al limbii române, cuvânt la care ne vom referi la un moment dat.

Aşadar, un click pe play, vă rog, şi, dacă tot sunteţi aici, continuaţi să citiţi…

Prima poartă a pârtiei nautile de slalom către poala primăverii este povestirea „Insecte”, semnată de Cătălin Cofaru, cel ce debuta aici în noiembrie 2010, cu textul „Fortăreaţa”, despre care spuneam, în articolul „povnov”, apărut în decembrie 2010, că: „Demersul literar nu reuşeşte […] până la capăt, mai cu seamă din cauza amestecării timpurilor verbale, vizibil nearmonizate cu evenimentele.” O cititoare a sa remarca de asemena, tot cam pe atunci, într-un comentariu: „Mai multa grija la utilizarea timpurilor verbelor.

Textul de faţă are darul de a contraria chiar de la prima propoziţie: „Scott îşi începu ziua de lucru cu obişnuita cafea fără zahăr şi cu mult lapte condensat.” Elementul producător de confuzie nu e altul decât banala conjuncţie „şi”: ori Scott îşi bea în fiecare dimineaţă cafeaua fără zahăr, dar amestecată şi cu mult lapte condensat, ori el îşi serveşte mai întâi cafeaua fără zahăr, pe care o stinge ulterior cu o cantitate apreciabilă de lapte. Condensat, fireşte. Fără nici cea mai mică urmă de intenţie să devin „agresiv”, aşa cum mă califica, de curând, cineva, pe AtelierKult, voi spune totuşi că astfel de construcţii confuze trebuie evitate, cu atât mai mult în deschiderea textului literar. Pentru că au darul de a alunga din poartă cititorul, iar noi nu dorim asta, nu?

…Şi uite-aşa, ajungem iarăşi la timpurile verbului: „Îşi aruncă privirea peste câteva faxuri primite de dimineaţă şi se pregătea să-i sune pe partenerii de afaceri ai firmei. Azi se împlinesc zece ani de când lucrează în companie şi parcă nimic nu se schimbase: tot atâtea sarcini de serviciu de rezolvat, tot acelaşi program supraîncărcat, tot aceiaşi colegi…” Remarcăm că halucinant este nu doar amalgamul temporal, ci şi amestecul de planuri pe care autorul risipeşte intriga povestirii sale, fiindcă prima frază din citat începe în realitatea fictiunii („Îşi aruncă privirea peste câteva faxuri”) pentru a comuta în universul interior al intenţiilor personajului („se pregătea să-i sune pe partenerii de afaceri”), după care suntem azvârliţi pur şi simplu în trecut de catapulta unei viziuni retrospective („se împlinesc zece ani de când lucrează în companie şi parcă…”). Asemenea zvârcoliri narative nu pot decât să descumpănească, provocând în imaginaţia cititorului adevărate scurtcircuite.

Nici pe mai departe autorul nu reuşeşte să scape, de fiecare dată, din plasa enunţurilor nu tocmai clare. Într-un paragraf descriptiv până la ostentaţie, el ne spune: „Computerul său, de forma unui păianjen, avea la extremităţile braţelor nişte cleşti conectaţi la diverse periferice, de asemenea roboţi, care furnizau „unităţii centrale” toate datele necesare desfăşurării activităţilor.” Nu putem înţelege dacă roboţii, ca şi cleştii, erau părţi din extremităţile braţelor păianjenului-computer sau, dimpotrivă, ei se alăturau perifericelor furnizoare de date necesare activităţilor.

Se mai iţesc ici-colo şi alte stângăcii, sub forma unor formule dezechilibrate gen „gândeau şi se manifestau întru cu totul şi cu totul alt mod” ori a unor alăturări eufonice. Pe câtă vreme că ceva” e un accident banal, construcţia „să o îndeplinească cu câteva” are o sonoritate remarcabilă. Din fericire, astfel de accidente nu sunt deloc multe. Şi tot din fericire, respectul pentru grafie este cu totul deosebit. De aceea aş încadra tot la capitolul accidente involuntare şi dezacordul din fraza următoare: „oamenii trebuie… să facă faţă cu brio noilor situaţii conjuncturale în care va fi pus”. Atenţie la manipularea frazei lungi!

Cu totul remarcabilă este însă ideea de la care pleacă autorul: o lume tot mai cibernetizată, din care omul este eliminat progresiv, detronat fiind chiar de maşinile cărora nu le mai poate acorda atenţia cuvenită, exact atunci când ar fi fost mai mare nevoie. În ciuda fragilităţii la nivel literar, textul reuşeşte să transmită un mesaj (e drept, naiv, dar poate tocmai de-asta mai perceptibil) de îngrijorare, un apel la vigilenţă, la reconsiderarea raportului între Homo sapiens şi tehnologie.

Să sperăm că autorul va creşte şi la impresie artistică. Dacă o va face, va deveni o voce. Nu e nevoie decât de exerciţiu asiduu, lectură şi scris, pentru a dobândi toate virtuţile simţului limbii române.

Ce-a de-a doua poartă de slalom printre ficţiuni e un text al subsemnatului, cu titlul „O şansă pierdută”, despre care unul din cititori spunea că ar curge frumos, de cinci stele, dar „cam din topor”. 🙂 Nu mă grăbesc să cred că am atâta imaginaţie încât să-mi pot închipui cât de frumos curge un topor. Mulţumesc însă cu plecăciune cititorului meu pentru osteneala de a se apleca asupra neghinelor mele. În altă ordine de idei, fac aici o mărturisire. Bucata este primul text de proză pe care l-am dus până la capăt după ce nu mai scrisesem nimic, dar absolut nimic literar, de cel puţin zece ani. Se întâmpla în luna octombrie 2008. La 1 noiembrie, în acelaşi an, deveneam membru AtelierKult.

Fără nici cea mai mică îndoială, poarta a treia, adică povestirea „Divina tragedie”, semnată de Balin Feri, nu poate lăsa indiferent pe absolut nimeni. Narativ, textul depăşeşte tot ce am citit până acum de acelaşi autor. Din substanţa poveştii se revarsă în valuri un ocean de întunecare umană, iar la sfârşit nu poţi să nu te simţi atins de catranul morbid, erupt din natura personajului principal.

Raportate la amploarea dezvoltării narative, stângăciile stilistice sunt mai puţine. Cu toate astea, ele rămân înfipte în carnea poveştii, ca nişte spini otrăviţi.

Cel mai aprig m-au pişcat formele greşite ale unor cuvinte („ciudăţenile” în loc de „ciudăţeniile”, „copii” în loc de „copiii” – de mai multe ori, „deabia” în loc de „abia”) şi confuzia între adverbul „demult”, având sensul de „odinioară”, şi locuţiunea adverbială „de mult”, având sensul „de mult timp”, „cu mult timp în urmă” („Bucăţile de tencuială se desprinseseră demult de pe cărămizi” sau „Lui John nu-i mai păsa demult de nimic.”) Lipsite de importanţă nu mi s-au părut nici unele formule stângace, adevărate contorsiuni de stil. Pitită după o tufă, Beatrice ţine cu dreapta câinele de bot, să nu latre, iar „stânga şi-a pus-o în şolduri”. Imaginea e cel puţin surprinzătoare, fiindcă o singură mână nu poate fi pusă „în şolduri”. Eventual „în şold”. În construcţia „Poliţiştii de pe Meknes aveau echipament maroniu”, cuvântul „echipament” sună chiar preţios. Mult mai nimerită ar fi fost referirea la „uniformă”, cu acordul gramatical de rigoare. Expresia „o tentaţie prea mare ca să-i reziste”, însemnând că tentaţia excede hotărârii de a respecta norma, regula, calea cea bună, ia forma bizară „o tentaţie prea mare cât să-i reziste”. La fel de bizar sună şi „nimic ce se întâmplă între doi oameni”, din care lipseşte pe undeva un „din”, iar în construcţia „aş zice că aici nu mor oamenii nici de bătrâneţe”, ordinea cuvintelor nu e, nici pe departe, cea mai fericită. M-a atins şi sintagma „la umbra ei”, umbra fiind a lăcrimosului, specie de arbore de pe Meknes. Fără tăgadă, avem de-a face cu un substantiv de gen masculin (un lăcrimos, doi lăcrimoşi), ceea ce revine la faptul că umbra nu poate fi „a ei” ci „a lui”.

Ceva mai puţin supărătoare sunt construcţiile eufonice („să facă cale întoarsă”; „nici să nu le mai dorească. Când le vedea”; „o jalnică creatură”; „că ce-ţi povestesc”, „cu raţionamentul”) şi, în mod cert nu atât de frecvente, repetările unor cuvinte („şi-a pus ciocolăţica pe o piatră pentru a putea arunca pietre în apă”; „din buza de sus, spartă, îi curgea sângele din abundenţă”).

Mai presus de toate aceste erori, textul, încadrându-se în tiparele narative ale thrillerului psihologic, rămâne un text de forţă. Abordarea explicită a pulsiunilor pedofile sfârşeşte inevitabil prin a segrega pe cititori, cum s-a văzut încă de la cele dintâi comentarii. Părând la început să erupă numai colateral în regatul ficţiunii speculative, pe versantul science fiction, asumat prin localizarea extraterestră a întâmplărilor, povestirea devine pe final una subscrisă cât se poate de clar temei contactului. Pe câtă vreme respectiva idee fundamentală SF ne-a obişnuit mai ales cu personaje dispuse să se înalţe, să se autodepăşească, spre a deveni compatibile cu fiinţele extraterestre, Balin Feri ne propune aici un contact întunecat, morbid, realizat la nivel abisal, proiectând în viitor un om care duce cu el întreaga ţesătură de instincte dezlănţuite a speciei. Dacă toate astea ne-ar fi fost spuse uzând de o limbă corectă şi de un stil atent elaborat, am fi avut în faţă un text literar demn de oricare premiu de răsunet mondial. După raza de soare a lui Ben Ami, e încă un semn că nu suntem departe.

La data de 13 februarie, Nautilus publică povestirea foarte scurtă „Holisticromii”, a Lilianei David. Aşa cum sugerează şi titlul, textul este unul încifrat, construit voit încâlcit, având scopul, după cum autoarea însăşi explică într-un comentariu, să şi amuze. Din păcate, doar demersul confuziv reuşeşte, pe câtă vreme, cel amuzant, cel puţin în ceea ce mă priveşte, nu. Afară de debordanta contorsionare a simbolurilor, care amputează major plăcerea lecturii, am rămas nelămurit în privinţa legăturilor de tip cauză-efect, care se dezagregă în text mai la tot pasul, şi pe care cineva încerca, într-un remarcabil comentariu, să le inventarieze. Pentru că n-am fi putut oricum să facem o mai detaliată analiză, cităm:

„Apar o serie de neconcordante, care ma deruteaza.
1. Entitatea de pe Crom se intreaba cu ce sa scrie. De ce? nu a mai scris pana atunci? Era deja transformat? Din ce urmeaza s-ar parea ca transformarea incepe dupa ce este ales sa scrie.
2. De fapt, este indecis. E in etapa in care deja transformat si incearca sa accepte sau urmeaza sa se transforme?
3. Se teme de apa. Era mediul lui de viata? Un mediu la care nu era adaptat? Totusi, spune ca se va balaci (viitor), de unde inteleg ca nu a mai trait in apa. In pofida acestui fapt, ceea ce scrie el va fi difuzat in apa, unde vor citi cei deja transformati, nu cei care urmeaza sa accepte transformarea.
4. Cu toate ca nu a mai trait in apa, pradatorii care ii ameninta specia sunt in apa. Intelegeam sa intre in apa fiindca nu mai putea sa traiasca pe uscat, dar transformarea se spune ca ii ajuta sa nu mai fie detectati de pradatori. Inseamna ca pradatorii ii detectau pana atunci, deci ei traiau in apa, ca niste bipezi neadaptati. In plus, ii dureau si picioarele cand alergau pe uscat.
5. M-as astepta mai degraba ca cineva sa aplice pe mine o anume teorie, nu sa imi explice principiul de invatare sau principiul de actiune al cromoterapiei, iar faptul ca le cunosc sa ma determine sa imi schimb reactiile.
Interesanta idee, dar frustrant de anapoda dezvoltata.”

Disonantă mi s-a părut însă şi folosirea termenului romglez „cool” (pronunţă „cul”, eventual cu „u” lung). În limba română, termenul e un neologism, al cărui sens, cel admis deocamdată de dicţionare, se referă la un anume fel de a interpreta muzica de jazz. Modul acesta stăpânit, aproape apersonal de a cânta, nutrind să transmită exclusiv mesajul sunetului, fără nicio participare afectivă din partea interpretului, a fost ilustrat de piesa de jazz pe care, sper, tocmai aţi ascultat-o. 😉

Exclamaţia „Cool!!!” din textul de faţă pare să facă însă mai repede trimitere la termenul omograf provenit din cultura afro-americană de tip urban. Stilul „cool”, constând în a te afişa ostentativ, sigur pe tine, mergând elastic, cu mişcări coordonate ale bustului şi zonei pelviene, în vreme ce capul rămâne imobil, cu o faţă cât mai lipsită de expresie, a devenit un tipar comportamental aproape universal în rândul tineretului de azi, dornic să imite atitudinea şi mişcările de scenă ale cântăreţilor de rap. În acelaşi timp, cuvântul e frecvent utilizat în argoul adolescentin de la noi, având însă o semnificaţie incertă. E folosit mai ales cu sensul de „tare”, „trăznet”, sau ca echivalent al mai vechiului termen argotic de sorginte ţigănească „mişto”, pentru care Dicționarul de sinonime, Editura Litera Internațional, 2002, dă ca forme echivalente: apetisant, arătos, bun, chipeș, delicios, frumos, gustos, izbutit, îmbietor, plăcut, realizat, reușit, savuros, suculent, valoros.

Dincolo de toate aceste aspecte teoretice, prezenţa afro-americanismului argotic îmi sună cu totul nepotrivit. Mă duce cu gândul la un tablou dintr-o veche comedie absurdă din anii ’80: o piaţă antică romană, înţesată de oameni îmbrăcaţi în ţinutele epocii, este traversată de un ins de culoare, cu urechea lipită de casetofonul din care se aude clar celebra piesă de discotecă a grupului Lipps Inc, „Funkie Town”.

Societatea Romana de Science Fiction si Fantasy

Asupra frazelor de atac din „Sfârşitul lui Adam”, publicată de SRSFF la 7 februarie, se mai putea lucra. Deşi par să aibă ritmul potrivit, ridicând corect vălul de pe edificiul poveştii, pe alocuri, expunerea devine uşor friabilă. „…se zvârcolea în pat până când simţea că soarele a apărut pe cer”, ne spune, de pildă, autorul. Cum simţea Adam că soarele a apărut pe cer? Era el orb şi simţea soarele altfel decât văzându-i lumina? Vom înţelege pe parcurs că nu. În plus, contextul ne face să credem că relevantă pentru poveste e doar trezirea târzie, după insomniile chinuitoare ce ţineau până la cinci dimineaţa, nu modul în care percepe Adam soarele. De aceea cred că referirea perceptivă putea foarte bine să lipsească, şi fraza să fie construită simplu, la modul „se zvârcolea în pat până când se ridica soarele”. Echilibrul frazării este estompat, în câteva rânduri, şi de repetarea vag supărătoare a unor termeni. Îl găsim, de pildă, în chiar primul paragraf pe „a fi”, la imperfect, persoana a III-a („era”, „erau”), de exact şapte ori, iar în ultima propoziţie a aceluiaşi bloc („La 20 km sub el lucrurile erau la fel de rele, poate chiar fatale pentru un ratat ca el.”), pronumele personal „el” apare de două ori în nouăsprezece cuvinte. Sugerăm că înlocuirea grupului final „ca el” cu sintagma „de soiul său” ar evita senzaţia cititorului că are în faţă un text compus cu un vocabular sărac.

Am insistat pe această primă frază pentru a sublinia la Felix Tzele o anume nerăbdare de a erupe în public înaintea unei suficiente disciplinări a scrisului său. Ea devine extrem de vizibilă şi cu alte prilejuri, de pildă la folosirea numeralului uzând de cifre, nu întotdeauna binevenită în textul literar, urmat de precizarea unităţii de măsură în formă prescurtată, ca în problemele de fizică din gimnaziu („20 km”), sau la derapajele de punctuaţiei. În „Îşi luă cu mişcări maşinale, rodate o ţigară.”, virgula e folosită defectuos. Era nevoie fie de încadrarea între virgule a descrierii modului în care se mişcă personajul („Îşi luă, cu mişcări maşinale, rodate, o ţigară.”), fie de o răsturnare de topică („Îşi luă o ţigară cu mişcări maşinale, rodate”), pentru a evita coma captivă între subiect şi predicat.

Cele câteva greşeli mărunte de scriere („semi-închisă”, unde elementul prefixiv de compunere savantă „semi” este despărţit de cuvântul pe care-l precede, sau „cămeruţă” în loc de „cămăruţă”) împreună cu puţinele alăturări eufonice („nu era o joacă, compania trebuia”) sau prescurtări nerecomandate („PR” în loc de explicitul Public Relations), precum şi una sau două formule eşuate („în fond şi la urma urmei” – expresie pleonastică absolut nerecomandată în naraţia la persoana a III-a) întregesc tabloul unui stil încă insuficient cristalizat şi a unei scriituri febrile, precipitate.

N-am să trec nici peste interesanta confuzie terminologică legată de prezenţa cuvântului „habitusuri”, folosit cu sensul de „habitate”. Dicţionarele de limba română admit pentru „habitus” trei sensuri: 1.aspect fizic exterior al unui individ, în măsură să dea indicii asupra stării de sănătate a lui (termen medical); 2.aspect exterior specific al cristalelor, funcţie de structura lor internă (termen mineralogic); şi 3.aspectul unei plante (termen botanic). Nici cel mai mic indiciu de sinonimie cu „habitat” (adică „teritoriu locuit (de oameni, de animale, de plante) împreună cu mediul de viață înconjurător”). Aspectul interesant nu e confuzia în sine, ci faptul că ea a mai fost întâlnită în textele lui Adrian Vlad Vicenţiu, „Jocul zeilor” (I, II, III, IV)”, recenzate în articolele noastre „Istorisirile lui cireşar” şi „Ficţiuni în miez de vară”.

Dincolo de inerentele stângăcii stilistice, cu totul perfectibile, textul are o bună densitate. Faptele se acumulează gradual, mai lent la început, apoi tot mai susţinut, într-o mecanică ce mi-a amintit de felul în care-şi construia textele Philip K. Dick. Logica naraţiei se destramă numai atunci când, uzând de procedeul referinţei analeptice (flashback), autorul descrie moartea tatălui lui Adam, survenită ca urmare a unui accident de muncă la înălţime (20 de kilometri), unde acesta lucra asigurat doar cu… o frânghie?! Uzând de descrieri izbutite, echilibrate, dovezi ale posibilităţilor pe care autorul pare să le aibă („Îsi privi chipul în oglinda din hol, cea care reda reflexiile în nuanţe sălcii şi începu să se holbeze la proprii ochi gălbejiţi şi la cearcănele de sub ei ce parcă trăgeau să muşte din pomeţii proeminenţi, osificaţi.”), de o caracterizare aparent frugală, nu însă şi lipsită de consistenţă a personajului său principal, Felix Tzele reuşeşte să conducă intriga spre un final neaşteptat, în care sensurile a ceea ce părea să fie realitatea se rup, se risipesc, expulzându-ne într-o metalume virtuală, cât se poate de cyberpunk.

Cu puţină răbdare, cu puţină şlefuire de stil, şi acest text ar fi fost unul cu totul remarcabil. Rămânem însă, în mod cert, cu interesul pentru evoluţia viitoare a acestui promiţător pilot încercător al cuvântului.

SFera Online

Povestirea „În noapte”, de Sorin Coadă, vorbeşte meşteşugit despre împăcarea neliniştitei fiinţe umane cu implacabila lege a firii. Textura este una poetică, legată în pânza simbolurilor, între care izbucnesc percepţii incerte. O lume se topeşte în alta.

Nici de astă dată nu avem parte de ficţiune speculativa din partea domnului Coadă. Ci numai de acest realism adânc, introspectiv, încât pare fantastic.

HELION ONLINE

Scrisă în maniera consacrată de Stanislaw Lem în Ciberiada, de la care împrumută şi numele personajelor sale centrale, Trurl şi Clapauţius, „Senzoriada” poate fi declarată o candidată sigură la cea mai bună povestire a lunii. Autorul ei, Cristian Mihail Teodorescu, dovedeşte iarăşi că distincţia primită de la SRSFF pe 19 noiembrie (cel mai bun autor pe 2010) nu este decât o binemeritată recunoaştere. Scriitură spumoasă, pe alocuri efervescentă. Grafie bună, umbrită de câteva mici, mici accidente gen „se vor ridica statui prin scaururi” („scuaruri”, probabil), sau forma Cu resursele”, ce sună vădit eufonic. Asta ca să fim şi niţel cârcotaşi. Altminterea, textul e unul mai mult decât reuşit, pentru care mulţumim autorului şi celor de la Helion. La mai multe!

GAZETA SF

Tânărul fanzin sucevean, ajuns, iată, la cel de-al treilea număr, deschide luna de proză cu povestirea „Exil”, semnată de Iulian Iamndi. Textul, desigur o cronodistorsiune, rezultă prin alăturarea a trei tablouri, între care sunt aruncate legături inegale, motiv pentru care am rămas cu impresia că totul n-ar fi decât un expozeu rezumativ în trei clişee a ceva mai mare. Găsesc deci potrivit să acuz pe domnul Iamandi de zgârcenie, fiindcă, deşi probează la fiecare ieşire în public cu o scriitură matură, economică, robustă, din care transpare acea ştiinţă rară de a expune fără a se expune, căci aşază de fiecare dată povestea sa mai presus decât pe sine însuşi, nu găseşte timpul, puterea, liniştea sau neliniştea de a construi ceva amplu, pe măsura posibilităţilor condeiului său argintat. În pofida dovezilor pe care autorul ni le face, că, la capitolul grafie, nivelele elementar şi mediu au fost de multă vreme depăşite, graba de a ajuta grupului amic de la ‘Cygnus-Quasar’, ca şi încrederea lor în acurateţea scrisului lui au făcut posibilă o mică eroare: „ochii săi se opriră pe una din containerele de pe punte”. Container e substantiv neutru (un container, două containere), prin urmare, acordul gramatical reclamă, pentru pronumele nehotărât, forma unul, şi nu una, cum, eronat, s-a folosit.

„Asia rătăcită” nu e o povestire, ci un morman caleidoscopic de fragmente, de cioburi ale lumii noastre pe cale de a se dezintegra. După ce ne-a vorbit luna trecută de „America pierdută”, iată-l pe Ovidiu Bufnilă aducându-ne vestea cea de pe urmă, cutremurătoare, apocaliptică: inepuizabilul rezervor demografic al Asiei a pierit. Şi nu oricum, ci rătăcindu-se în sine, în propria sa penumbră. Urmând altor dispariţii similare (am vorbit, mai sus, despre America, iar Ovidiu Bufnilă pomeneşte, în treacăt, şi despre topirea, între timp, a Europei şi a Africii), Asia reprezintă ultimul bastion de speranţă al umanităţii. Odată ce şi acesta se destramă, Australia, Antarctica şi Oceania dispar şi ele ca un fum. Din toată lumea nu rămâne decât o insulă imaginară, Adamville, pe care a rămas în viaţă un cuplu: personajul narator (Adam) şi Aglaia Protopopescu (Eva). Numai că, Eva-Aglaia refuză să-şi asume renaşterea lumii, aruncându-se-n valuri. Rămas singur, inutilul Adam porneşte în explorarea nemărginitului ocean, spre a afla un liman. După lungi şi inutile peregrinări, un spirit i se arată, întrupat în albatros. Dar discursul acuzator al albatrosului nu-i este pe plac omului. Furios că spiritul şi-a bătut joc de eşecul lamentabil al speciei umane, unicul supravieţuitor îl ucide cu bestialitate, desăvârşind pustiirea. Abia în acest punct devine perceptibil un posibil mesaj integrator al avalanşei de idei şi simboluri: când dezagregarea lumii noastre, aşa cum o ştim, se va fi desăvârşit, omul va rămâne singur şi despiritualizat, într-un univers copleşitor.

La rubrica debut, Gazeta SF cu numărul 3 deschide calea tinerei Aminah-Brânduşa Tănasă, cu textul „Kyoko” şi lui Florentin-Ionuţ Haidamac, semnatar al povestirii „Adnana”.

„Kyoko” e o construcţie episodică, realizată în şapte tablouri, colate nu tocmai fericit. Atât structura cât şi atmosfera „anime” (în treacăt fie spus, pe lista de personaje din InuYasha apare un anume… Sesshomaru) mi-a conturat impresia că lecturez scenariul unuia din acele filme nipone de animaţie în care atenţia e captată prin scene şocante, iar dramatismul izbucneşte la tot pasul cu atâta impetuozitate încât, mai mereu, senzaţia de nefiresc opulent te copleşeşte.

Aminah-Brînduşa Tănasă îşi ţese firul intrigii dintr-o înşiruire abundentă de fapte mici şi surprinzătoare, căutând să le înnoade, să le lipească, să le reazeme unele de altele, în speranţa că vor putea da impresia aceea de legătură cauză-efect, proprie povestirilor bune. Din păcate, demersul său nu reuşeşte, fiindcă, între tablouri, şi chiar între secvenţele aceluiaşi tablou, există adevărate crevase de neant, ce transformă naraţia într-o colecţie de radiografii. În plus, unul din personajele centrale, regina Kyoko, este de la început caracterizată disonant. Despre ea ni se spune că: pe de o parte, „Executa pe loc pe cei care nu i se supuneau şi pe cei care îi dădeau sfaturi proaste.”; pe de alta, „Se comporta într-adevăr ca un tiran, dar nu luase nicio hotărâre nedreaptă vreodată.” Dacă luăm de bun faptul că niciodată nu luase hotărâri nedrepte, atunci putem conchide că, afară de puterea de a presimţi chiar şi în somn primejdia morţii (vezi chiar atacul întâiului tablou, cu dejucarea tentativei de asasinat politic), regina avea şi o gândire infailibilă, supraomenească, situaţie în care n-ar fi putut ajunge însă nicicum în ipostaza de a acţiona conform unor sfaturi greşite. În fapt, bune sau rele, sfaturile ar fi fost cu totul inutile unei persoane atât de ştiente. Dacă însă cerea sfatul cu viclenie, pentru a descoperi pe uneltitorii ascunşi între cei ce o slujeau din apropiere, gestul, unul nu tocmai etic, nu este suficient de credibil, fiindcă, dintr-o asemenea momeală deloc subtilă ar putea muşca doar indivizi cu un QI precar, incapabili să discearnă binele de rău. În acelaşi timp, cea de-a doua frază este ea însăşi contradictorie, fiindcă tiranul e o persoană ce-şi impune voinţa în orice împrejurare, fără a ţine seama de dreptate. Prin urmare, Kyoko avea, din comportamentul tiranic, doar cruzimea, nu şi asuprirea supuşilor. Ar fi fost mult mai bine ca fraza să fie construită în conseciţă: „Deşi crudă, nu luase nicicând vreo hotărâre nedreaptă.”, sau cumva asemănător.

Am insistat asupra acestei ipostaze caracteriale pentru a ilustra una din greşelile frecvente pe care le fac, în general, începătorii: ei nu meditează suficient la însuşirile personajelor, prin urmare, nici la consecinţele pe care aceste însuşiri le au asupra realităţii ficţionale. Cititorul se va găsi astfel în faţa unor proiecţii caracteriale nu foarte coerente, iar densitatea ficţiunii se va dilua, devenind necredibilă.

Întregul text abundă în stângăcii. Una din cele mai naive mi s-a părut cea din tabloul al doilea, când, motivaţia nebuneştii aventurări a celor doi gemeni, Yemon şi Seshomaru, spre grota kami-lor pădurii (să reamrcăm, în treacăt, prezenţa vocabulei „kami”, un japonism pentru care există echivalenţii autohtoni „duh” şi „spirit”, cât se poate de potriviţi în context) se face printr-o construcţie înduioşător de tautologică: „Dacă aveau să reuşească îşi asigurau existenţa pe toată viaţa. Dar dacă nu…atunci nimeni nu îi mai putea salva.” Ceea ce revine la faptul că, dacă trăiau, nu mureau, iar dacă mureau, sigur nu mai trăiau. 😉 În mod cert, nu asta a vrut să spună autoarea, numai că, din păcate, cam asta a ieşit…

O altă naivitate, cel puţin la fel de înduioşătoare, mi s-a părut viziunea politică a reginei Kyoko, ce transpare din paragraful: „Odată eliminaţi sau îndepărtaţi toţi duşmanii se putea apuca de îmbunătăţirea statului. Vroia să construiască câteva temple, să mai dea pământuri la oameni şi să mai pună la punct unele legi. Nu-i făcea plăcere că trebuie să apeleze la tiranie pentru a-şi ţine în frâu supuşii, dar altă cale nu era.” Mult mai supărătoare decât cacofonia explicită „să construiască câteva” mi s-au părut ideile din care decelez că: 1)reformarea statului nu se poate face decât după căsăpirea tuturor oponenţilor; 2)îmbunătăţirea constă numai în construirea câtorva temple, ceva reformă agrară şi o oarecare ajustare legislativă; şi, mai ales, 3)singura cale de a-i ţine pe supuşi sub control e tirania!!!

Imediat după paragraful citat, fără nici un fel de introducere descriptivă, meditaţiile politice ale reginei sunt întrerupte şi suntem teleportaţi „ad abrupto” într-o altă secvenţă: „Luminăţia Ta! Ceva groaznic s-a întâmplat! strigă un soldat apropiindu-se de tron.” Suntem ca şi preluaţi din voleu de şuvoiul dialogului-torent în care, la un moment dat, se inserează totodată şi un by-pass către faptele descrise în al doilea tablou: aflăm că un kami-pelerin tocmai a ucis un sat întreg, iar reacţia reginei Kyoko nu poate fi decât una singură: „Pregătiţi armata!”

Preparativele conflictului militar sunt descrise patetic, însiropate cu implicarea pasteliană a întregii naturi. În toiul pregătirilor, cerul se întunecă şi se iscă un vânt care agită ilar lucrurile, fiindcă „le zburlea oamenilor părul şi îi făcea să se grăbească”. În forfota generală („Toata lumea începu să se foiască care încotro.”), regina însăşi e cuprinsă, la rându-i, de frenezie, rupând-o la fugă „spre locul de antrenament al armatei”.

Răsturnările de situaţie ce urmează, culminând cu învierea din morţi, de către Seshomaru, a crudei regine Kyoko, ucisă de fratele geamăn al salvatorului, Yemon, sunt pur şi simplu o copilărie. În final, binele triumfă. Regina îl răpune pe Yemon, duhul răzvrătit, apoi cade (bizar) în mrejele iubirii pentru Seshomaru, şi el îndrăgostit de alteţa sa, fiind, iată, sortiţi unul altuia. Şi probabil că au trăit veşnic, fiindcă, ştim cu toţii, spiritele nu pot muri… Spiritul însă, da. Iar dacă autorii de ficţiune speculativă care ne povestesc scenarii „anime” se vor înmulţi, ziua aceea nu e chiar atât de îndepărtată. Să sperăm că, îndată ce vor depăşi impulsurile incipiente de a imita ceea ce le place, majoritatea dintre ei îşi vor găsi propria voce, şi vor avea ceva de spus. Sau măcar vor renunţa…

Povestirea „Adnana” este, din păcate, un text literar infirm. Nu atât din cauza stângăciilor stilistice, ori a unor evidente greşeli de începător, care se pot elimina prin exerciţiu, studiu, lectură, cât din cauza amputării radicale a tuturor diacriticelor. Dacă putem admite asta în articole de blog despre politică, fizică sau programarea în Linux, când vine vorba de literatură, ă, î, â, ş, ţ devin obligatorii. Aflând că textul este un proiect de roman, ce va vedea în vară lumina tiparului, am ruga pe domnul Florentin-Ionuţ Haidamac, autorul, să ia în considerare, la modul foarte serios, rescrierea integrală, folosindu-se de toate literele din limba noastră. Altfel, textul se va dovedi complet lipsit de valoare, tocmai din punctul de vedere urmărit în primul rând – cel literar.

Şi pentru că am vorbit deja de stângăcii de stil, am să pomenesc aici supărătoarele repetiţii de termeni, care denotă folosirea unui vocabular rezumativ, miniatural, lucru nerecomandat în textul literar, tocmai pentru a nu ştirbi impresia artistică. Exemplele sunt multe. Iată câteva: „Multi au inceput sa dezvolte tehnologii cu care sa echipeze navele cu tot confortul, de la sistemele de sustinere a vietii pana la interfete inteligente care asigurau momente de relaxare extrordinare.”; „Sau nesfarsitele randuri de beri amestecate cu ceva ce ardea mai ceva decat kerosenul de pe timpuri.”; „In zori am decis ca e timpul sa plecam la odihna. Nu de alta dar plecarea se apropie”; „Afara ploua. Urat, marunt, cu un vant rece care imprastia generos apa care cadea din ceruri.”; „Fata lui era acoperita de o barba destul de rara care incerca sa acopere numeroasele cicatrici…”. În ciuda lor, remarcăm că autorul nu cade în păcatul opus, cel al descrierii pătimaşe, logoreice, compuneristic epitetiale, hiperbolizate şi patetice, ca în compunerile de gimnaziu.

Tot aici aş menţiona o formulă ce poate da naştere suspiciunii de dezacord („…aveam misiuni executate cat nu avea el…”): „Eu care aveam misiuni executate cat nu avea el fire de par in cap.” Asemenea situaţii se evită printr-o simplă refolmulare.

O altă problemă de stil insuficient cristalizat şi totodată o eroare frecventă la începătorii nedeprinşi cu disciplina scrisului este folosirea dezordonată a timpurilor verbale. „Am iesit din cladirea impunatoare cu o stare de spirit ciudata. Nu stiam unde sa ma duc. Peste tot numai betoane, strazi suspendate, blocuri cu sute de etaje. Dar ceea ce imi lipseste cel mai mult este zgomotul.”, ne spune personajul narator, paragraf în care, după un perfect compus asociat cu un imperfect evocator, urmează un neconcordant prezent, răsucind nefiresc curgerea faptelor.

La fel ca în celălalt text de debut, şi aici trecerea de la o secvenţă a intrigii la alta se face uneori prin salt, discontinuu, nimicind cursivitatea discursului, foarte importantă pentru a asigura impresia de coerenţă şi consistenţă a textului. Rămânem uneori cu ideea că asistăm la o proiecţie de diapozitive, în vreme ce personajul narativ ni le explică. Iată, de pildă, descrierea unor momente de siestă: „Trec cateva ore bune. Ma trezesc brusc, odihnit si plin de energie. Sar sub dus si ma las biciuit de stropii semireci. („semireci”? de ce nu „semicalzi”? 😉 N.N.) Apoi ma imbrac in hainele mele comode, servesc un suc de la dozatorul din coltul camerei, cica plin de nu stiu ce enzime si mediatori biologici si o sterg catre punte.”. Imediat după ele, suntem translataţi instantaneu în altă secvenţă, derulată pe punte, unde piloţii ascultă istorisirile lui Karl: „Se apropia punctul culminant. «Si apoi tipul asta a reusit sa intre in atmosfera cu jumate de nava…Vocea lui karl care povestea inconjurat de cei 6 piloti siderati.»” În plus, se poate remarca uşor şi faptul că, adesea, lipsesc nişte virgule – prea multe ca să ne putem ocupa aici de ele fără să plictisim mai mult decât o facem deja.

Tot ca în precedentul text, descoperim urmele trecerii prea grăbite peste implicaţiile logice ale unor condiţii impuse în ficţiune chiar de autor. De această dată, logica devine niţel friabilă tocmai la nivel ştiinţific. Aflăm din capitolul al doilea că Adnana este numele unei planete de tip terran, orbitând în jurul unui soare de două ori mai mare decât al nostru, aflat la „5 sute de ani lumina” de noi. (Să zicem, aşa, din fugă: se scrie an-lumină, conform Dicționar ortografic al limbii române, Editura Litera Internațional, 2002, iar cînd folosim numeralul, ori scriem 500 de ani, ori scriem cinci sute de ani, dar nu recurgem în niciun caz la vreo formulă de compromis.) Mai aflăm că drumul până acolo, în condiţiile tehnice atinse de omenirea ficţională, durează câteva luni. În acelaşi timp, ni se mai spune că oamenii de ştiinţă ar fi lucrat nonstop la cartografierea planetei, având la dispoziţie „o asemenea tehnologie incat puteau determina procentajul de suprafata uscata…”. În fine, personajul narator (avem o poveste spusă la persoana întâi) îşi mărturiseşte dilema că rezultatele cartografierii de la o asemenea distanţă relevă cum era planeta acum cinci sute de ani, fiind posibil ca între timp ea să se fi schimbat radical, poate chiar ca urmare a unui cataclism. Corelând toate informaţiile, înţelegem că ne aflăm pe teritoriul unui science fiction naiv, desuet, zaharisit, ca dulceaţa de nuci verzi a bunicii uitată de prea mult timp în cămară, pe poliţa de sus a raftului, tocmai ca să nu dăm noi, dracii, iama peste ea. Tehnologia de cartografiere prin satelit care poate face diferenţa între uscat şi mare, calculând exact suprafeţele, există şi acum. Şi nu mai e de mult şi de nimeni socotită „o asemenea tehnologie”. Pe de altă parte, cartografierea de la cinci sute de ani lumină distanţă devine o adevărată extravaganţă, în condiţiile în care o călătorie până acolo durează numai câteva luni. O navă automată de explorare bine echipată, din care să se desprindă un număr corespunzător de sonde cartografice orbitale, ar rezolva problema foarte elegant. Odată adunate datele, treabă posibilă la acest nivel tehnologic în, să zicem, câteva săptămâni, nava de explorare s-ar întoarce pe Terra cu o hartă actuală de dată recentă (câteva luni cât durează drumul de acolo înapoi, plus câteva săptămâni cât durează cartografia propriuzisă). Ceva mai în avalul naraţiunii, aflând că terranii aveau la dispoziţie şi tehnologia transmisiilor de date la viteze mult superioare luminii, chiar că nu mai înţelegem dilema eroului nostru. Ditamai pilotul stelar, cel mai aprig din galaxie, chefliu şi sportiv de succes, amant şi destul de savant, totuşi, nu compilează integrator toate astea… Oare de ce?…

Poate însă că naivitatea cea mai mare a personajului, de sub care transpare entuziasmul fantascizat şi fantascizant al autorului, se găseşte în paragraful (deconspirativ) următor: „Iar misiunea asta cui credeti ca i- a revenit? Prietenului vostru, autor al acestor aberatii care se vor inchegate intr- un roman… Nu am eu pretentia asta, dar multe lucruri vor ramane nespuse daca misiunea asta se va transforma intr- o groaznica deziluzie.” Ni se pune clar în vedere că povestea este un roman încă nescris al unor întâmplări care încă n-au avut loc. Vor avea însă, în mod cât se poate de cert, destule merite ca să facă obiectul unei producţii space-opera. Asta e nici mai mult nici mai puţin decât o copilărie şi, la vârsta noastră, nu mai are darul de a înduioşa… 😉

Supărătoare mi-au fost şi unele scăpări flagrante la capitolul grafie, pe care le-am agăţat în gene din goana lecturii: „constinta” în loc de „conştiinţa”, „parametrii” în loc de „parametri”. În legătură cu acesta din urmă, decelăm şi o extindere a confuziei pe palier gramatical fiindcă, în expresia „la parametrii normali”, forma articulată a substantivului parametru este folosită sistematic greşit; ea e cerută când substantivul are rol de subiect în propoziţie („Parametrii erau normali”), pe când aici este complement indirect. Deci, „la parametri normali”.

Tot la scăpări aş cataloga şi scrierea repetată a numelor proprii cu literă mică (joe, karl), cât şi prezenţa unui cuvânt („preprogramat”) obţinut prin alăturarea pleonastică a elementului prim de compunere savantă „pre-”, având sensul „înainte”, „anterior” şi adjectivul „programat”, derivat din substantivul „program”, care conţine iarăşi ideea de succesiune de evenimente stabilite… dinainte (anterior).

În ciuda tuturor acestor neajunsuri, am rămas cu impresia că domnul Florentin-Ionuţ Haidamac ar avea un oarecare simţ clasic al intrigii, trimiţând nostalgic la epoca ficţiunii pulp, precum şi o anume înclinaţie pentru personaje vii, entuziaste, oneste şi mereu pline de umor, de care cititorul se ataşează cu uşurinţă. Uneori, domnia sa reuşeşte chiar să construiască, din cuvinte puţine, imagini frumoase. Mi-a plăcut îndeosebi una, referitoare la planeta cu nume de fată, Adnana: „Nu avea sateliţi… Era singură, aşteptând parcă pe cineva care să-i ţină de urât.” Tocmai din aceste considerente, îndrăznim să sugerăm autorului că nu e momentul pentru o construcţie literară atât de amplă ca un roman. Nu e deloc târziu pentru a începe ucenicia ca orice padawan al ficţiunii speculative: cu povestiri scurte.

Concluzie:

Unsprezece povestiri nu sunt multe, dar nu sunt nici puţine. Ele totalizează 287502 caractere, inclusiv spaţiile, ceea ce revine la un număr de 143 pagini convenţionale (2000 de caractere pe pagină). Ar putea alcătui un mic volum de povestiri. Un volum pe care, iată, autorii români de ficţiune speculativă îl dăruiesc, liber, tuturor celor interesaţi. Dacă adăugăm şi traducerile oferite de SRSFF, şi articolele, interviurile etc. din revistele electronice de profil, am putea ajunge la concluzia că micul nostru arhipelag ficţional nu e deloc lipsit de importanţă. De acolo, de sus, Ion Hobana simte şi el toate astea. N-ar fi extraordinar să nu-l mai dezamăgim niciodată de-acum înainte?… Dar mă tem că asta chiar e fantasy… Sau ţine de science fiction?!…

Anunțuri

22 Responses to Ficţiuni la ieşire din iarnă

  1. L.D. spune:

    A nu-l mai dezamăgi pe Maestru ţine de fantasy, cred eu, căci acolo orice este posibil. În science fiction, nu.
    Mulţumesc pentru efortul depus de dumneavoastră ca să faceţi toate aceste analize.
    Am reţinut: când vrei să fii amuzant dar nu râde nimeni, eşti pur şi simplu, ridicol.

    • mirco67 spune:

      Nu fiţi supărată. Am văzut condeie rasate care produc uneori texte slăbuţe. Florin Pîtea, de exemplu, care scrie uneori de rade tot ce se pune la bătaie în concursurile de pe AtelierKult, are momente când nu merge şi pace. Probabil că are nevoie de o anumită stare ca să scrie bine. Pe care n-o poate atinge aşa, orcând, ca la comandă. Şi eu păţesc asta… Muuuuult mai des ca domnia sa… 🙂

  2. Ben Ami spune:

    esti foarte amabil inca odata. multumesc!

  3. Sagy, spune:

    Multumesc şi multe plecăciuni 🙂
    Din partea noastră meriţi o diplomă pentru efortul şi timpul pe care-l depui pentru a prezenta o analiză obiectivă şi clară asupra textelor ce apar în fandom!

    • mirco67 spune:

      Mulţumesc, dragă Sagy! Să zicem că e… o analiză şi atât. Fiindcă e în mare măsură subiectivă, ca orice analiză literară, iar clară, din câte am văzut, uneori, pe ici, pe colea, nu reuşeşte să fie. 🙂

      Fac şi eu ce pot ca să fiu constructiv în fandomul ăsta uneori atât de inutil agitat.

      Uitându-mă peste aritmetica blogului, am observat că ziua cea mai glorioasă a fost aceea când, spre ulterioarele regrete, tardive şi inutile, „m-am încăierat” cu doi dintre recenzorii de la Cititor SF. Am scris o polemică destul de pătimaşă, care a adunat peste 120 de comentarii şi peste 400 de vizite într-o singură zi. Imediat după asta, mi-am spus că astfel de petarde nu aduc nimic nou în fandom, şi am decis să fac ceva constructiv. Am găsit ideea de a munci cinstit la recenzarea prozei scurte care apare pe net. Mi-am ales „jucătorii de urmărit” şi am pornit la drum. Voiam să depăşesc numărul de vizitatori al lunii record (martie 2010 – 1617 intrări), muncind cinstit. În februarie 2011, care tocmai s-a încheiat, am adunat 2232 intrări independente. M-am bucurat. N-am de gând să mă opresc, nu pentru faimă, ci pentru că simt că fac ceva pozitiv.

      Mulţumesc pentru încurjări! 🙂

      • Sagy, spune:

        Ma bucur ca si Gazeta SF este unul dintre „jucătorii de urmărit” 😛
        Urmeaza numarul 4… nu de alta, dar sa-ti dau de lucru :))

  4. L.D. spune:

    Mulţumesc pentru încurajări. Problema e dacă le merit, sau mai bine fac altceva. Deşi, fără muncă nici geniile n-au succes. Oricum, ,,pe cinstite”, meritam o muştruluială, că mi se cam urcase la cap!

  5. felix tzele spune:

    Multumesc pentru critica, este deosebit de folositoare, mai ales intr-o zona in care feedback-ul este aproape inexistent. 🙂

    • mirco67 spune:

      Mulţumesc şi eu pentru apreciere. Contează foarte mult pentru mine. Totuşi, cred că termenul „critică” e puţin cam mult, fiindcă nu am noţiunile „tehnice” pentru asta. E suficient că analizele astea sunt unora folositoare. 🙂

  6. balinferi spune:

    Mulţumesc pentru observaţii, Mirco, înainte de toate. Dacă mi se spune de suficient de multe ori poate reusesc să-mi fac un obicei din a fii mai atent la ce scriu. ( Nu pot să nu mă gândesc la cât de utile mi-ar fi observaţiile tale dacă le-aş primi înainte de publicarea unui text 🙂 )
    Apoi nu pot să nu mulţumesc pentru aprecieri.
    În final, vreau să-ţi spun şi că articolul tău lunar ar merita să apară nu doar pe blogul personal ci ( şi) în paginile unei reviste ( acum avem chiar patru în spaţiul virtual- cu Observatorul Cultural şi cu site-ul SRSFF putem vorbi chiar de şase- şi sunt convins că oricare editor ar fi mai mult decât fericit să-ţi publice articolele)…
    Într-un fel poate că e mai bine aşa. Cu toate discuţiile aiuristice din fandomul românesc măcar nu te poate acuza nimeni de partizanat, ceea ce obligatoriu s-ar întâmpla dacă ai alege o revistă, oricare dintre cele existente.

    M-am gândit la ceva…poate e o aiureală sau poate nu. Vor decide cei care citesc…
    Cu analiza ta literară din fiecare lună, cu un articol scris de Hăulică în genul celor din Observatorul Cultural, cu un articol a lui Dănuţ Ungureanu ca „Trusa de Scule”, cu un articol a lui Ghidoveanu despre istoria sefeului românesc, cu o analiză a unui film făcută de Mihnea Columbeanu şi Aron Biro ( un film, două păreri), cu un articol despre fantasy a lui Oliviu Crâznic şi cu povestiri scrise de Marian Truţă, Sebastian Corn,Cristian Teodorescu, Liviu Radu, Ona Frantz, Ştefana Czeller, Florin Pâtea, Roxana Brânceanu, Ben Ami, etc. , cu două -trei ştiri scurte despre ce s-a mai inventat în lume şi cum ne afectează/schimbă/uşurează astea viaţa, un editor ca Ursu şi un redactor ca Pricăjan ar putea face o revistă cel puţin la fel de bună ca Galaktika ungurilor, o revistă care în câteva luni ar ajunge să fie cunoscută chiar şi de comunităţile de români de peste graniţă, o revistă a cărei apariţie să fie aşteptată cu sufletul la gură şi care să se vândă în câteva sute sau chiar mii de exemplare pe hârtie şi în alte câteva mii de exemplare în format electronic. Astea sunt însă vise, se vor împlini probabil atunci când vom scăpa de „românismul” care ne împinge la a ne respecta când stăm faţă în faţă şi a ne bârfi pe la spate, atunci când vom scăpa de orgoliile tâmpite şi când vom reuşi să ne unim pentru a face ceva cu adevărat remarcabil. Deocamdată însă nu putem să ne desprindem de sub dictatura maximei ” Să moară şi capra vecinului” , depunem cel puţin tot atâta efort în a fi Gică Contra cât depunem pentru a face ceva constructiv. În mijlocul acestor dispute si duşmănii se aud tot mai tare vocile unor nulităţi care nimic util n-au a spune, dar sunt cu atât mai vocali în susţinerea unor aberaţii şi în tentativele lor de a ascuţii conflictele. Păcat.
    Avem scriitori talentaţi, avem critici înzestraţi, avem editori profesionişti, avem tot ce ne trebuie pentru a obţine vizibilitate la nivel european si chiar mondial mai puţin ingredientul principal: o mentalitate sănătoasă. Discernământul pare să ne lipsească. Noi nu vrem să urcăm împreună, ci preferăm să ne călcăm pe cap unii pe alţii şi ne mulţumim cu senzaţia că suntem puţin mai sus, pe moment, decât cel pe care l-am călcat. Pe moment, că în urmatoarea clipă ne calcă altcineva pe noi.
    Cândva, sper eu, vom ajunge să ne comportăm ca nişte oameni dedicaţi culturii, artelor, nu ca nişte politicieni. Atunci vom regreta probabil toţi anii pierduţi, toate eforturile risipite într-o luptă prostească şi inutilă. Pentru noi va fi prea târziu, dar măcar cei ce vin în urma noastră vor avea o şansă. Asta în condiţiile în care va mai dori cineva să calce pe urmele noastre după toate dezamăgirile pe care le producem.
    Ştiu că ceea ce am spus nu va determina pe nimeni să adopte o atitudine diferită şi să-şi scoată urechile de acolo unde cu cap cu tot şi le-a vârât, dar cu toate astea am simţit nevoia să spun. Poate mai sunt şi oameni care înţeleg, nu doar oameni grăbiţi să dea o replică oriunde, oricând, oricui, cu sau fără sens, cu sau fără argumente.

    • mirco67 spune:

      Am cochetat cu ideea de a trimite recenzia lunară către Nautilus sau către Galileo Online. Sunt dator ambelor reviste. Adică oamenilor care stau în spatele lor. Nu mă sfiesc s-o spun, chiar dacă voi fi acuzat de partizanat. Am renuţat la idee pentru că viaţa mi-a dat nişte lecţii în ultima vreme, din care am înţeles că e posibil adesea să nu te poţi ţine de cuvânt. Blogul meu nu mă obligă să respect neapărat un termen, aşa cum înţeleg să fac pentru o revistă. Pe blog scriu ori de câte ori pot.

      Aş fi mai mult decât încântat să particip la o întreprindere ca asta pomenită de tine. Cred că s-ar putea face o asemenea revistă de ficţiune speculativă în limba română. Poate nu comparabilă de la început cu Galaktika, dar suficientă ca să atragă atenţia iubitorilor de gen. Galileo a pornit destul de bine, dar iată că sunt probleme cu periodicitatea. Banii în litera românească n-au fost niciodată prea mulţi şi ceva îmi spune că nici materialele nu abundă, fiindcă nu cred că sunt chiar atât de mulţi scriitori apţi să scrie la un nivelul de calitate pe care îl doresc cei de acolo.

      Eu aş merge mai departe şi aş sugera că o asemenea revistă ar putea începe în format electronic, downloadabilă de pe un site unde să fie obligtorie înscrierea. Când numărul de cititori va creşte, s-ar putea trece la publicitate (mai ales de profil) şi, mai apoi, chiar la „print on demand”. Dacă veniturile ar fi suficiente pentru un management profesional şi pentru plata acceptabilă a articolelor şi povestirilor, revista s-ar consolida de la sine şi nici nu ar fi nevoie să devină neapărat o revistă imprimată pe hârtie. Ar fi mai economic. Fără costuri de sediu, cu un hosting ieftin şi bun, cu colaboratori care lucrează la domiciliu.

      N-am nicio idee cum ar merge toate astea în realitate. Nu mă duce mintea să estimez nici măcar grosier cifra cititorilor, cu atât mai puţin veniturile din publicitate. Ar trebui încercat. Cu paşi mici. Dar e nevoie în primul rând de un nucleu tehnic entuziast şi cunoscător. Poate am primi un ajutor de la comunităţile de utilizatori de Linux, pe care îi ştiu altruişti. Unii sigur sunt fani SF&F.

      Mentalitatea nu se va schimba mâine. Asta e cel mai greu. Şi nu trebuie să-ţi pui speranţe mari de la început. Dar trebuie făcuţi mereu şi mereu paşi, oricât de mici, în direcţia cea bună. O călătorie de o mie de mile începe cu un pas.

      În privinţa „citirii profesionale” a textelor tale înainte de publicare, mă tem că nu m-aş grăbi s-o fac. Pentru a nu te lăsa baltă când ţi-e lumea mai dragă din cine ştie ce motive personale sau profesionale, dar şi pentru că e bine să nu depinzi de nimeni când vine vorba de scris. Trebuie să fii tu, aşa cum eşti, în întregime şi nealterat. Eu nu cred în ideea de a scrie în colaborare. Sunt un singuratic în privinţa asta.

      De regretat… Oricum vom avea câte ceva de regretat, indiferent ce am face. Dar e mai neplăcut să regreţi că n-ai făcut, decât că n-ai făcut atât de bine pe cât ai fi crezut că poţi.

      • balinferi spune:

        Poate avem noroc şi citeşte cine trebuie discuţia asta despre o posibilă revistă…
        Regret? Doar că nu am timp să scriu cât aş vrea.

  7. […] Andronic, iar cel de al doilea, o recenzie despre povestirele SF&F din luna februarie, scris de Mircea Coman (să ne trăieşti […]

    • mirco67 spune:

      Am o rugăminte. Editează te rog acel apelativ de la final, şi înlocuieşte-l cu numele meu: să ne trăieşti, dragă Mircea! sună muuuult mai bine. Maestru nu voi fi decât când voi dovedi că scriu ca Hăulică sau ca Truţă, când dobândesc aplombul lui Opriţă, sau verva lui Bufnilă, lucruri de care mă cam îndoiesc.

  8. Stefan Csukat spune:

    Foarte utile recenziile dumneavoastra

  9. Tanasa Aminah spune:

    va multumesc pentru critici, voi lua aminte ,dar de un lucru fiti sigur!Nu voi renunta din moment ce fac un lucru care-mi place si care ma ajuta sa evadez din cotidian.Ca n-o fac bine, la varsta mea nu am pretentii prea mari nici de la mine si nici macar sa am vreun public.Din fericire am si critici….
    Sper ca urmatoarele mele publicatii sa nu mai para puerile din punctul unora de vedere si prea bune din punctul altora … Sper ca scrisul sa-mi fie mereu prieten…

    • mirco67 spune:

      Mulţumesc pentru vizită! 🙂

      E foarte bine că nu doriţi să renunţaţi. E un semn că aveţi, cum se spune, „chemare” pentru scris. Iar începuturile sunt întotdeauna dificile. Aproape nimeni nu face bine treaba asta de la început. Numai cei geniali, şi uneori nici măcar ei.

      Sper şi eu, din toată inima, că următoarele texte publicate vor depăşi valoric începutul. Şi mă bucur să aud că mai sunt adolescenţi cu drag de scris. 🙂 Nu sunteţi singura, de altfel.

      Dincolo de prilejurile de evadare pe care le oferă scrisul, sunt foarte importante şi regulile de compoziţie, pentru ca povestea să fie închegată. Marele câştig va fi atunci acela că şi alţii vor putea evada din cotidian în lumea pe care dumneavoastră aţi creat-o. E minunat să nu-ţi trăieşti bucuriile singur. Veţi căpăta de la cititori multă dragoste şi admiraţie.

      Vă mai aştept!

  10. […] m-am apucat de text. Faptul că m-au luat durerile de cap, se poate vedea şi pe blogul recenzentului Mircea Coman.Mă aşteptam ca cronica să-l dărâme. V-aţi găsit. A început să-şi amelioreze stilul, […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: