Numărând ficţiunile lui septembrie…

Ştim cu toţii motivul pentru care ne întâlnim lunar în acest spaţiu virtual, aşa că să n-o mai lungim cu introduceri docte şi mai puţin utile. Şi să ne-amintim de acel celebru discurs politic al lui Avram Iancu: no, hai!…

NAUTILUS

Numărul 32 al (noului) NAUTILUS deschide în 2 septembrie seria de proză scurtă cu „Destinatarul”, povestire semnată de Aurel Cărăşel. Cu cele 913 cuvinte ale sale, piesa se încadrează perfect în nişa de povestiri foarte scurte. Astfel de întreprinderi sunt mai întotdeauna extrem de dificile. Ca să reuşească, este necesar să reverbereze cât mai larg în mintea cât mai multor cititori sau să aibă, cel puţin, o dimensiune aforistică. Adică exact ceea ce îi lipseşte textului de faţă, care transformă omenirea într-un experiment extraterestru inutil, sau insuficient explicat. Rămâne notabilă numai atenţia faţă de exprimarea corectă, unde înregistrăm un remarcabil progres. Şi tot e bine.

La aceeaşi dată, 2 septembrie 2010, este publicată şi povestirea „Consolarea”, de Balin Feri. Găsim în text destulă tensiune emoţională expusă cu har. Balin Feri e făcut să povestească. El spune frumos, atinge, face sufletul să vibreze. O face firesc, precum un virtuoz, obişnuit să inunde inimile auditorilor cu valuri calde, izvorîte din instrumentul devenit o extensie a trupului şi minţii sale. Pe firul poveştii, autorul reface legăturile între om şi divinitate, iluminând credibil din unghiuri surprinzătoare ecuaţia de echilibru a acestei complexe relaţii. Adevăruri precum raiul şi iadul, impuse veacuri la rând de creştinismul instituţionalizat, devin desuete. Dumnezeul-stăpân şi Dumnezeul-părinte exigent sunt înlocuiţi cu un Dumnezeu fratern, iar viaţa e numai o etapă a existenţei, un rodaj al sufletului, premergător veşniciei. Aflăm astfel despre Dumnezeu nu numai că există, dar şi-a rezervat pentru sine o poziţie deloc privilegiată, dăruind omului o veşnicie post-mortem dominată de o formă de democraţie divină, un soi de paşoptism sanctificat. O viziune de un remarcabil pozitivism utopic. Entuziasmul concret al lecturii mi-a fost însă niţel şifonat de unele mici accidente de mecanica frazei („Vânzătoare făcu ochii mari şi nea Iancu se gândi dacă nu cumva spuse mai mult decât era cazul.”, unde se impunea forma articulată a substantivului, „vânzătoarea”, iar verbul „a spune” ar fi sunat negreşit mai bine la timpul mai mult ca perfectul („spusese”), decât la perfectul simplu, sau „A intrat în cabinet cu familiaritatea unuia care şi-a petrecut toată viaţa în cabinete medicale, s-a îndreptat direct către fotoliu, se aşeză comod şi de abia apoi mă salută.”, unde fraza începe la perfectul compus şi comută abrupt în perfectul simplu), uşoare stângăcii de topică vag eufonice („În magazin intră o clientă şi-şi zise nea Iancu că e cazul s-o ia din loc), cacofonii explicite („cum zisese prostanul de Mirciulică când se îmbătase.”), chiar unele supărătoare derapaje de grafie („a ştii”, ori folosirea incorectă a pronumelui interogativ-relativ „…chiar de cineva cine nu mă avea la inimă”, unde în loc de „cine” ar fi trebuit „care”). Fără aceste mărunte imprecizii, am fi avut cu siguranţă în faţă o poveste atât bună cât şi curată, spusă indiscutabil cu măiestria acordorului de suflete. Lui Balin Feri nu-i lipseşte mai nimic spre a deveni un condei veritabil, el fiind deja un povestitor. Unul înnăscut.

Al treilea text nautil este „Simfonie de gloanţe şi sânge”, al autoarei Ioana Vişan, postat tot în 2 septembrie. Spun text fiindcă n-am găsit piesei prea multe valenţe literare. Masacrul din debutul in media res este explicat oarecum abia la final, unde se încearcă în câteva paragrafe o motivare subţire a existenţei comandoului mixt de adolescenţi justiţiari: întârzierea unui sfârşit de lume „de studio”, rupt parcă dintr-un serial slab de televiziune consumistă. Personaje de Beverly Hills evoluează înţolite strident în haine de piele, traversând cu paşi mecanici o apocalipsă blândă în care, culmea!, mai poţi bea în localuri publice chiar şi un suc natural de fructe. La un preţ, fireşte, prohibitiv. Dincolo de descrierile sângeroase care nu izbutesc nicicum să ţină loc de intrigă, în pasaje explicative, faptele sunt prezentate frust, deloc literar: „Datorită barbişonului şi a kilogramelor în plus arată mai matur decât este în realitate, doar este de-o vârstă cu noi, ceea ce atrage întotdeauna atenţia persoanelor de sex feminin în căutare de protecţie.” De mai multe ori, repetiţia stângace a pronumelui interogativ-relativ „care” lasă verbalizării un gust de compunere şcolară: „Craig e singurul dintre noi care are o meserie care mai are căutare” sau „Aşa cum stă la masă, în separeul umbrit de o structură amorfă din oţel, arată ca profesorul de istorie care ar fi trebuit să fie. Încă o meserie la care poţi să-i pui cruce.” Chiar şi logica elementară o ia uneori razna: „Pentru un translator din patru limbi, din care două pot fi declarate de-acum oficial moarte,…”, spune autoarea, iar noi ne întrebăm cine ar angaja un translator dintr-o limbă moartă în altă limbă moartă? Greşelile de exprimare aproape că nici nu mai contează. Ele sunt îmbucurător de puţine, înscriindu-se în nota dominantă a numărului revistei. Apreciem asta ca pe un meritoriu progres.

SRSFF

După o lună de pauză, SRSFF reia la 4 septembrie 2010 firul publicării prozei scurte în media electronică prin textul lui Cristian M. Teodorescu, „Basme africane”, o parodie nebună cu focoase multiple. Textul trage magistral cu alice aluzive cam în tot ce mişcă. Nu-i deloc greu să recunoşti ici-colo ciobituri ale lumii obişnuite, alipite într-un caleidoscop satiric, magistral şi halucinant. Încă din debut, povestea se aşează în rândul celor nimicitoare de norme, revărsând zeci de tuşe eufonice spre a zugrăvi astfel un Bucureşti bantustanizat, „căcăniu, flatulant şi cacofonic”, o replică ficţională caricaturală a capitalei noastre iubite, plină ochi de câini vagabonzi care, aidoma bufniţelor din „Twin Peaks”, nu sunt ceea ce par, ci ascund în ei o rasă mult superioară oamenilor, rasă al cărui mod de viaţă e de râvnit, fiindcă însuşi Costel Pitpalac, personagiul balcano-bananier al lui Cristian M. Teodorescu, „ducea dorul vieţii de câine”. Autorul nu se zgârceşte deloc cu simbolurile, presărându-şi textul cu atât de multe încât devine greu să le împerechem şi să desluşim din prima toată şarada. Un motiv în plus pentru a parcurge bucata de mai multe ori, lucru pe care-l socotim nu numai necesar, dar şi al naibii de plăcut.

Despre greşeli nici nu merită să vorbim. Ele sunt în mai toate cazurile, fără tăgadă, pârghii de stil agresiv, schije de har, ţiuind ascuţit a luare aminte. Mai mult, textul mi-a prilejuit o lămurire pe care-i musai s-o împărtăşesc cititorilor mei. Am descoperit cu uimire că, spre deosebire de normele mai vechi (Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române sau Dicţionarul de sinonime al limbii române, ambele publicate de Editura Academiei Republicii Socialiste România în anul 1982, Dicţionar al limbii române contemporane, publicat în 1980 de Editura ştiinţifică şi enciclopedică, sub îngrijirea lui Vasile Breban), care nici măcar nu menţionează termenul, cele mai noi (Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998) admit verbul „a vroi” ca formă corectă de exprimare, în echivalenţă (sinonimie) cu „a vrea”. Dincolo de oportunitatea sau neoportunitatea academică de a valida o formă de exprimare considerată până relativ de curând nepotrivită cel puţin pentru limbajul literar, trebuie să remarc aici uşurinţa cu care, ca şi în justiţie, ori în alte domenii ce fac uz de norme, insul deţinător al unui bagaj important de cunoştinţe poate greşi ca un învăţăcel. Asta nu e bine. În orice caz, nu-mi rămâne altceva decât să-mi asum gafa de a accesa cu crosa „criticii” mele firave oul piciorului celor pe care i-am cotonogit în public pe nevinovatelea pentru folosinţa numitei vocabule, „a vroi” adică, şi să admit că am zbârcit-o, bazându-mă, prea sigur de mine, pe normele învechite pe care le-am buchisit în gimnaziu şi care au devenit între timp desuete. Lumea merge înainte. Nu se ştie prea clar dacă merge în direcţia cea bună, dar când a ştiut omul cu adevărat ce face?

Cu totul remarcabilă este şi povestirea „Colosul”, postată de SRSFF la rubrica „Proză”, în 9 septembrie 2010. Alexandru Maniu dovedeşte nu numai ştiinţa de a scrie, ci şi harul care defineşte pe autorul înnăscut. N-am să spun nici măcar o iotă în plus. Citiţi şi vă veţi convinge. Merită fiecare clipită şi fiecare cuvinţel. În ce ne priveşte, sper că ne vom bucura de fiecare dată când vom vedea acest nume asociat cu un titlu de povestire.

La 21 septembrie, SRSFF prezintă un fragment („Fantoninii”) din volumul de debut al lui Gheorghe Rogoz, „Factorul Haos”, publicat de editura Anamarol. Felicităm pe autor nu numai pentru debutul în volum, ci şi pentru grija cu care s-a plecat asupra grafiei, dovedind că poate face uz de o românească mai mult decât onorabilă. Din fuga tastării, au rămas totuşi nepurecate unele mici greşeli („pădude” în loc de „pădure”, de pildă), absolut scuzabile, mai ales că astfel de ciobiri sunt azi prezente până şi în revistele noastre literare de prestigiu. Rămân din păcate destule din problemele de literaritate, tipice pentru insul cu zgârcenie hăruit, dar animat de o mare chemare spre actul fizicesc de a scrie. Fragmentul conţine câteva repetări stângace de vocabule („Nu mai umblasem de ceva timp cu blasterul special, care necesita aprobări speciale…” sau „Am fugit, dar nu i-am ajuns. I-am strigat doar după ce am ajuns suficient de departe…”), dar şi formule narative uşor nefericite, chiar dacă sunt zise la persoana întâi („Exersasem de multe ori, cu reale succese.” unde realele succese ar fi sunat mai bine înlocuite prin „bune rezultate”, de pildă). Dincolo de stângăciile oricum mult mai puţine decât cele cu care ne obişnuise în textele publicate electronic, autorul vine cu un subiect mai mult decât remarcabil. Tema contactului capătă în scrierea sa luciri năluce, fantomoase, admiţând existenţa inteligenţei şi sensibilităţii tipic umane la nivel energetic, nonsubstanţial. Fragmentul prezentat nu mi s-a părut însă suficient de elocvent. Sper că, în restul volumului (bucăţii), autorul a reuşit să nu îngroape povestea în sine sub un munte de sintagme explicative, şi să transforme astfel pe cititor dintr-un participant activ al universului ficţional propus de text într-un spectator static, lipsit de bucuria imaginării.

SFera Online

Portalul de-acum bine cunoscut propune mai puţine texte decât luna trecută: şase. Toate postate la 11 septembrie. Ar mai fi şi anunţul editorial cu privire la volumul de proză scurtă al Victoriţei Duţu, „Ilinca”, despre care nu ni se spune unde a fost publicat, oferindu-ni-se în schimb o versiune electronică în format pdf a cărţii, găzduită chiar de SFera Online. Nu ne vom ocupa de acest volum, cum nu am făcut-o nici în cazul lui „Uezen”, de Ionuţ Caragea. Chiar dacă, de astă dată, textul e găzduit de serverele portalului monitorizat de noi, SFera Online adică, el pare să reprezinte o copie electronică a unui volum publicat deja pe hârtie de o misterioasă editură. În plus, tabletele autoarei sunt mici flăcărui de proză poetică, de o densă religiozitate, plăcute la lectură dacă reuşeşti să adopţi starea de spirit potrivită. Ele nu subscriu decât eventual tangenţial domeniului ficţional de care ne-am propus să ne ocupăm aci.

În ordine cronologică, prima piesă expusă este „Luminile oraşului 2 (II)”, de Ciprian Ulea. Deşi se vede o oarecare strădanie faţă de prima parte a foiletonului, cea publicată în iulie şi despre care vorbirăm în „Ficţiuni în miez de vară”, autorul nu poate depăşi totuşi nivelul precar de data trecută. El foloseşte destule cuvinte scrise greşit („sti unde sint fructele”, „nici unia”, „incepu se devina”, „unul din cei catia ucigasi”, „sa-si taie rupa maneca”), din fericire nesistematic, ceea ce ce ne duce cu gândul la simple gafe „de viteză”, scăpate la revizia fugară, neprofesionistă. Nu reuşeşte a se dezbăra de eufonii, plantând pe parcurs una cu totul inedită („cineva ca Chloe”), nici de expresiile cu iz de ciungire („privirea spre locul unde se presupunea ca va veni tinta” – lipseşte cumva un „de”?) şi nici de neuniformităţile terminologice („obiectivul de observatie” – o altă sintagmă inedită – devine un pic mai la vale binoclu: „Lasa binoclul si lua luneta puternica”). De altfel, terminologia cu care numeşte echipamentele optice ale cuplului de ucigaşi profesionişti abundă în aşa măsură încât nu ştim dacă autorul foloseşte termeni diferiţi pentru a desemna aceleaşi obiecte, ori cei doi cărau de fiecaredată cu ei în misiunile de lichidare rucsaci întregi de lentile. „Obiectivul de observaţie” preschimbat în „binoclu” e însoţit de „luneta puternică” (poate că aveau cu ei şi una mai slabă, pe care n-o prea foloseau, ci numai o cărau aşa, ca să facă muşchi), sau de „aparatul de vizare puternic”, (iarăşi „puternic”!), descris ca un dispozitiv care nu numai că furnizează imagini electronice clare ale ţintelor, dar se intergrează cu armamentul de foc, uşurând mult procesul de ochire. Prezenţa acestui din urmă dispozitiv inutilizează clar necesitatea celorlalte, lăsând în logica textului o neplăcută crevasă. Repetiţia stângace este poate printre cele mai bine reprezentate procedee ale autorului, exemplificând aci uzul iterat al prepoziţiei „la” („TJ ar fi fost in stare sa piarda din ochi tinta privind la o confruntare pisiceasca la tomberoanele cu peste”), sau repetiţie pronumelui demonstrativ „acesta”, urmată de repetiţia la fel de stângace a verbului „a se hotărî” (”Stia ca Danny are o rafuiala cu Lentini, dupa ce cu doi ani in urma, acesta ii bagase fratele in spital, acesta fiind client nevinovat al unui local de pe Seven Street. Incerca sa se hotarasca ce va face in cazul in care Warren se va hotara sa-si incheie politele cu Le”). Supărătoare este şi prezentarea unităţilor de măsură în formă neliterară, ca în problemele de fizică din liceu („Danny era inalt de aproape 2 m”), dar mai ales într-o grafie calchiată după modelul englez („doar 1m 70”), modalitate cu totul improprie limbii române. La fel de improprie este folosirea repetată a unor prescurtări convenţionale (sigle) foarte cunoscute în engleza americană dar fără a fi explicate în româneşte (NYPD, LAPD), asumând implicit obligativitatea recunoaşterii lor de toţi cititorii de limbă română, ca şi scrierea întregului text fără a uza de diacritice. Sfătuim pe această cale pe autor să se hotărască dacă doreşte să scrie în româneşte sau în englezeşte, pentru că nu există între acestea o cale de mijloc. Odată ce s-a hotărât, să consacre îndeajuns de mult timp studiului temeinic al uneia sau alteia dintre cele două limbi, pentru că a scrie literatură presupune mai întâi de toate ştiinţa de a scrie.

Tableta Mariei Popescu-Butucea, „Vară cu ciocănitori”, nu are virtuţi scintificţionale. Subiectul încearcă să atingă un domeniu ce ţine de anecdotic. Într-o oarecare măsură chiar reuşeşte. Puţini sunt cei care n-au avut a face cu Gică-meşterică, zis şi meşterul Strică, aşa că nu prea ai cum să nu empatizezi cu personajul narator, luptând greu contra vicisitudinilor reparării casei de la ţară. Marele câştig e redescoperirea ritmurilor naturii, dând evadării din aglomerata capitală naţională un giulgi de mirific, de paradis al ciocănitorilor, unde oamenii sunt fiinţe extrem de diverse, pricepute foarte ori şmechere greu, şi tocmai de-asta lovite pe neaşteptate de blesteme iţite din cotloane de acoperiş şubred. În rotundul constructului narativ picură însă multe, multe şchiopătări de grafie, ce par mai toate iscate de viteza cu care obişnuim mai toţi a ţăcăni prin tastaturi („călătorile nu sunt niciodată”, „o ditamai casoaie”, „Cum de am putut trăi aici în ani din urmă?”, „mă dor toate oasele, muchii mâinilor, picioarelor”, „o demonstraţie cam cum poate el taia mai bine scandura.”, „puii se certă”, „cu experineţa de constuctor”, „Sperită că îmi face alte pagube…”). Uneori, desluşim şi neghiniţele unor forme în pronunţie populară („draguţu”, „Vecinu”, „Românu”), care ar trebui folosite de narator doar dacă doreşte să redea ceva specific unei situaţii, zone, etc. Ele sunt însă atât de răspândite în limba vorbită la oraş sau la ţară încât nu aduc nimic în plus textului de faţă. În plus, o astfel de vorbire curentă se recomandă mai mult în dialog, nu în naraţie. Desigur că, dacă ştii bine ce vrei să faci, regula poate fi încălcată cu brio. În „Ca să nu mai fac kilometrii în fiecare zi…”, pluralul articulat „kilometrii” sună fals. Speranţa că e o derapare de degeţele fugărind tastatura se năruie niţel mai în aval, unde citim: „pentru 100 şi ceva de metrii pătraţi”. Grafia, bat-o vina! Pe urmă altă nedumerire: „Bidilinesc zilnic.” Un verb pe cât de vag, pe atât de… inexistent…

În ciuda tuturor neajunsurilor, multe şi mărunte, am zâmbit citind tableta Mariei Popescu-Butucea. Am găsit în ea o dorinţă de prieteşug, pe care ştiu s-o răspândească inşii ce au aripi crescute înlăuntru… Din ăst motiv o mai aştept pe Maria…

A treia piesă, „Între „EI” şi noi, Pământul! (I)”, semnată de Paul Boncuţiu, debutează cu o frază construită alambicat şi contradictoriu: „Atunci când crezi că nimic nu mai poate fi schimbat şi drumul ales e cel care te conduce, atunci simţi că ceva se modifică…simţi ceva că tremură în interiorul tău şi realizezi că drumul e cel care merge pe sensul opus şi că tot ce ai de făcut e să te întorci cu spatele la fals şi să îmbrăţişezi realitatea!”. Deşi reuşeşte să atragă neîndoios atenţia, n-o face însă în modul acela care determină pe cititor să vrea să meargă mai departe. Niţel mai la vale pe firul poveştii, imediat ce depăşim prima sacadare sugerată de catapultarea imaginarului nostru din metafizica întâii fraze în chiar miezul unei urmăriri automobilistice, găsim şi primele adevărate stângăcii, trădând pe învăţăcelul într-ale artei scrisului: „Era un timp preţios, de care se pare că era foarte conştientă, şi încerca să îl folosească cât mai bine putea şi cu greşeli cât mai puţine.” Adică repetarea stridentă a lui „era”, succesiunea eufonică „folosească cât”, în ancadramentul formulei cu totul neortodoxe „să îl folosească cât mai bine putea”. Aşadar, un alt început. Nu-i rău nici aşa.

Din păcate, acest început pare unul greoi, împotmolindu-se în descrieri tehnice încărcate cu amănunte inutile, sunând a reclamă proastă la TV („- Da, vă rog! răspunse la telefon, dar prin conectivitatea telefonului din maşină, astfel că mâinile îi puteau rămâne concentrate pe condus. Se auziră câteva interferenţe ca şi când s-ar pierde semnalul, caz în care a intervenit calculatorul de bord pentru a le elimina şi a încerca să stabilească o frecvenţă cât mai bună şi să lărgească lungimea de bandă pe care era transmisă convorbirea pentru ca aceasta să poată fi realizată în condiţii optime.”), sau, mai grav, în adevărte violări brutale ale punctuaţiei elementare (iată spre pildă o virgulă între subiect şi predicat: „…Arian şi misteriosul interlocutor, aşteptau liniştiţi anunţul…”). Şi literatura suferă din greu, eşuând prozaic în excese explicative: „Cu ce să te ajut, Jhon? întrebă el în chineză, interlocutorul lui vorbind aceeaşi limbă, ceea ce însemna că puteau să vorbească liniştiţi fără să fie intimidaţi de Robert, pentru că acesta oricum nu înţelegea nimic.” Încercând să dea textului ceva culoare, autorul recurge la trucul limbajului trivial, dar personajul nu poate decât cel mult să înduieşeze, cu formule gen „să ţi-o trag, Andreea, nu acum!” În tumultul evenimentelor, descrierea se dezintegrează ilar, supusă la presiunea ridicolă a unor amănunte fără un însemnat sens narativ: „…prinzând cu ambele mâini scaunul la baza acestuia, îşi propti genunchiul drept în pământ, iar călcâiul piciorului stâng îl înfipse în faţă astfel că tibia şi femurul formau un unghi de şaptezeci de grade”.

Desigur că textul lui Paul Boncuţiu mai are destul de mult până să poată fi numit literatură. La nivel conceptual însă, putem observa câteva lucruri cel puţin interesante, semn că patul germinativ nu e unul sterp. Autorul încearcă să zugrăvească o lume în care imperialismul corporatist este combătut de o utopică organizaţie guvernamentală americană cu funcţie justiţiară, un fel de ordin cavaleresc jedi, postindustrial. În explicaţiile menite să sprijine acest construct putem recunoaşte germenii unei potenţiale ideologii care, după o eventuală cristalizare, e posibil să stea cândva chiar la baza reaşezatei societăţi omeneşti. Deşi realizate stângaci din punct de vedere literar, explicaţiile de natură socio-politică ale „asasinajului economic” sunt elocvente: „Chiar dacă era vorba despre mult râvnitul petrol, sau era vorba despre energie, infrastructură, de fiecare dată se vindeau proiecte exuberant de scumpe, de fiecare dată se vindeau vise şi iluzii a ceea ce însemnau beneficiile pe care aceste proiecte le puteau aduce peste câteva decenii. In schimbul acestor iluzii, aceste ţări se îndatorau până la gradul de saturaţie. In scurt timp se găseau în incapacitate de plată, urmând să fie nevoite să renunţe la proiectul pe jumătate realizat, sau să continue proiectul dar prin acceptarea unor finanţări exorbitante. De cele mai multe ori aceste aspecte erau cuprinse în contractele stufoase de mii de pagini pe care nimeni nu reuşea să le citească sau să le urmărească, fiind întocmite de o armată de avocaţi şi specialişti în numere. Era greu de demascat un asemenea atentat, dar nu o dată a fost cazul în care agenţii au reuşit să combată planurile asasinilor prin demonstraţii practice şi analize realizate pe baza proiectului. Acestea certificau modul în care proiectul avea să aducă un prejudiciu financiar incomensurabil ţării respective.” Dincolo de „asasinii economici”, concept împrumutat din filosofia Zeitgeist, cunoscută internauţilor cu preocupări futuriste, autorul încearcă să integreze lumea pe baza unei ipoteze extraterestre extinse, trimiţând referiri către celebra Zonă 51, intrată de destulă vreme în folclorul ufologic, şi agăţând totodată colateral în croşetă ceva-ceva din tema contactului. Mai rău stăm cu tehnologia, capitol la care sunt amalgamate elemente tehnomedicale de multă vreme clasicizate, (vezi abordarea traumatologică a Andreei, zdrobită în accidentul rutier), cu alte sisteme şi gadgeturi acoperind întreg spectrul dintre desuet şi limita inferioară a magiei. În această lume profund dizarmonică evolueză Arian, eroul principal, el însuşi un hibrid complex umanoido-aliano-cyborgizat, devenit inevitabil un fel de James Bond exagerat, tăvălit prin pesmetul unei intrigi a la „Cei 4400”.

Animat poate de credinţa că o astfel de complicată structură compoziţională nu poate fi reprodusă decât uzând de fraze lungi, autorul creează enunţuri greoaie, meandrate, obositoare la lectură. Iată un exemplu: „Atacul nu întârzie să apara, dar Arian era pregatit pentru ceea ce urmă. Una dintre capacitatile lui era să îşi creeze în minte o linie de derulare a evenimentelor. De fiecare dată când pornea o actiune sau facea o mişcare, intotdeauna stia cum le va face pe următoarele. Dacă cumva sirul actiunii era intrerupt, se întorcea la locul unde a fost blocata sau cu un pas înainte şi incepea din nou să creeze şi să recreeze, dar toate acestea doar atunci când venea vorba de actiune. Doar atunci putea să acopere o plaja de probabilitate mult mai mare legat de reacţiile adversarilor, datorate propriilor sale reacţii planificate. Când avea în faţă un interlocutor, îi era mai greu să prevadă o conversaţie şi să ştie exact încotro se va duce, deşi de multe ori cei cu care conversa păreau a fi uşor de citit, cel puţin pentru el, şi pasibili de control.” Atragem pe această cale atenţia autorului că fraza lungă e un cuţit cu două tăişuri. Cere mare atenţie la gramatică şi mai ales o bună logică discursivă, ce se obţine mai ales printr-un îndelung exerciţiu. Paul Boncuţiu îşi pierde însă suflul şi rămâne proptit în dezacorduri explicite: „Valoarea acţiunilor vor creşte într-o săptămână de cel puţin trei ori, astfel că vom ajunge la o capitalizare pe piaţă de peste douăzeci de miliarde de dolari.”

În acest haos creativ, reuşesc totuşi să aibă maximă audienţă doar pasajele violente, şocând mai ales prin descrieri anatomo-traumatice demne să facă parte cu cinste din tablourile sinistre ale unor sângeroase jocuri pe computer. La acest capitol, violenţa este escaladată în aşa măsură încât ajunge uneori de-a dreptul ridicolă. Scena în care Arian muşcă din creierul oponentului extraterestru, pe care-l învinsese mai mult decât umilitor în prealabil, aminteşte de vechi filme „video”, cu morţi animaţi de misterioase substanţe descoperite în ultrasecrete cercetări militare, porniţi să terorizeze comunităţile şi stăviliţi apoi cu greu, în ceasul al doisprezecele, chiar înainte de a deveni o potenţială ameninţare pentru specia umană. În spiritul ultrasexuat al veacului, autorul recurge şi la clişeul actului sexual descris explicit, punctând şi de astă dată la capitolul violenţă prin tenta sado-masochistă.

Grafia supără mai cu seamă prin lipsa frecventă a diacriticelor, ca şi prin scrierea sistematic eronată a numelui propriu Jhon, în care am putea recunoaşte onomasticul de sorginte engleză, adică pe John. Afară de cazul când autorul însuşi a dorit în mod special să boteze exotic pe unul din supuşii preşedintelui SUA. Gramatica e uşor peste medie, cu excepţii de genul celor deja pomenite, semn că şi dinspre partea asta ar mai fi totuşi destule de sedimentat.

Am lăsat la sfârşitul acestei dizertaţii câteva consideraţii despre intrigă. Ea pare făcută din crâmpeie pantografiate după unele reţete literare de consum, sau, mai vizibil, după unele expozeuri devenite şabloane de film fără virtuţi. Poate că undeva, sub acest munte de moloz compoziţional, zace pitită o poveste. Poate că autorul o are deja cristalizată în imaginaţia sa, neîndoios bogată. Dar eu unul m-aş fi bucurat mai degrabă de o poveste bine spusă decât de dovezile de erudiţie în varii domenii pe care autorul doreşte parcă să ni le facă la tot pasul, scufundând naraţia în jungla de amănunte inutile, ori în sarabanda de excese, care da, reuşesc să şocheze, fără însă să şi placă până la urmă.

Riscând să nu respectăm de astă dată aforismul lui Thales din Milet, cel ce spunea că e mai uşor de dat sfaturi decât să te cunoşti pe tine însuţi, povăţuim pe autor să înceapă prin a construi piese literare de mai mică anvergură. Nivelul său de lucru nu e încă suficient pentru intrigi şi lumi complexe. Are de muncit la forţa de sugestie, la expozeul descriptiv, la caracterizarea personajelor. Fără a mai vorbi de gramatica elementară. O nuveletă sau o nuvelă, cu atât mai puţin un roman nu se pot scrie cu mare uşurinţă, din goana condeiului, decât dacă te-ai născut cu frazarea unui Sadoveanu, ori cu prolificitatea unui Balzac. Altfel e vorba de muncă. Multă. Aprigă. Şi mai ales de răbdare.

„Casa galbenă” e un prilej de a ne reîntâlni cu scriitura densă a lui Sorin Coadă. Din păcate, nici de astă dată textul său nu intersectează teritoriul ficţiunii speculative, păstrându-se într-un construct postrealist, fantasmic ce-i drept, dar lipsit de miracol, cu atât mai mult de rigoarea ştiinţificţiunii. Sorin Coadă place. Dar el aparţine unui univers literar paralel, despre care nu vom vorbi prea multe în articolul de faţă. Aşteptăm cu speranţă.

Tot dintr-un univers literar paralel face parte şi piesa „Gheşeft”, semnată de Stanislav Lacomchin, o înşiruire de întâmplări dispersate pe fundalul unei lumi în tonuri rurale, amintind de faimoasa zicere cum că satele nemţeşti ar fi nişte oraşe mai mici, pe câtă vreme oraşele de la noi sunt un fel de sate mai mari. Însă în ciuda regionalismelor folosite („loloţi”, „baistruci”, „loazbe”, „zbenga”), textul nu reuşeşte să capete decât o vagă amprentă de pitoresc, şi aceea ciobită de o nereuşită vorbire cu accent evreiesc făcând uz de perfectul simplu, tipic graiului din Oltenia („mi se făcu milă”). Pe un ton de împăcare cu firea, autorul devine uneori explicativ aproape ca un personaj din Caragiale: „Pe scurt, toată viaţa unui oraş cu multitudinile ei sociale şi materiale. O lume avidă de distracţii şi de recreare ce se zbuciuma de colo-acolo, prin colbul încins de arşiţa soarelui.” Alteori, construcţiile verbale au iz de compunere şcolărească („moleşeală plăcută, ce te îmbie parcă la somn”, „fumul de la coşul brutăriei părea imortalizat de pensula vreunui pictor”, „destrămându-se alene pe albastrul infinit al cerului”, „liniştea mahalalei fu curmată brusc de lătratul şi schelălăitul câinilor de prin curţi, ce parcă erau cuprinşi de panică”), iar unele cuvinte capătă sensuri neaşteptate („în timp ce boroboaţele îşi luară picioarele la spinare”, spune autorul, numind „boroboaţe” doi copii poznaşi, care tocmai au spart un geam la un joc de-a poarca). Încă şi mai supărătoare sunt micile accidente de grafie („scumbii”, „ăntreb”, „stunci”, „câşlig” (de multe, multe ori), „Gavrouche”, „beşişor”, „ăi fu atrasă”, „cmanda”, „Ne vene lumea”, „să-şi arăt”), dar parcă nu atât de mult ca o virgulă stingheră, veritabilă schijă proptită între subiect şi predicat: „…erau înfipte lateral, vreo 10-12 bârne de lemn groase”.

Nu e rău, dar mai e de şlefuit. Noi avem răbdare, şi-l aşteptăm în teritoriul nostru ficţional şi pe Stanislav Lacomchin…

Ultima din cele şase bucăţi propuse de SFera Online este chiar… partea a VI-a a foiletonului „Jocul Zeilor”, semnată şi ea de acelaşi Adrian Vlad Vicenţiu. Din păcate (multe păcate!) nu găsim prea multe progrese faţă de scriitura sa de până acum. La ce ne referim? Mai întâi la o virgulă plasată englezeşte după ultimul element din enumerare, ce desparte subiectul (multiplu) de predicat: „Mici comercianţi, tarabagii, gură-cască, câte un Slujitor asaltat zgomotos de cerşetorii angajaţi într-o competiţie macabră de prezentare a plăgilor cu care îi cadorisise natura sau cuţitul vreunui rival, se înghesuiau laolaltă cu populaţia obişnuită a oraşului într-o vânzoleală de nedescris.” Ceva mai la vale, o altă virgulă, plasată şi ea tot între subiect şi predicat: „Mâna crispată, strângea cu putere cureaua rucsacului…” Apoi încă una, de astă dată în topică inversată: „― Are dreptate, Pletosul.” Ne mai referim apoi la cacofonie („să supravieţuiască capriciilor”, „la fel de fantasmagorică ca şi…”, „Nu putea risca ca…”, „gură-cască, câte un Slujitor”), dar şi la unele „noutăţi”. În blocul „Dacă vă întreabă de ce aţi întârziat să le spuneţi că eu nu am avut nimic de a face cu toată tevatura asta. Îmi făceam doar datoria, mai adăugă. Scârbele. Se cred atât de importanţi încât nu pot să-şi care singuri bagajele. Au nevoie de hamali pentru a nu-şi şifona imaginea. Nişte imbecili cu nasul pe sus, răbufni el în minte.”, conversaţia şi gândul personajului fac corp comun, uluind mai întâi pe cititor – ce amabil şi cooperant devine Slujitorul, după ce era gata-gata să folosească arma împotriva interlocutorilor! – pe care-l mai uluieşte încă o dată prin limpezirea ameţitoare din final, pricinuită de comentariul autorului – acel „răbufni el în minte”. Ahaaa! Deci ultima frază era spusă de slujitor numai în gââând, numai pentru sineeeee. Da’ n-ar fi fost mai bine dacă vorbele formulate în gând erau încadrate chiar de autor cu ghilimele şi delimitate astfel clar de restul dialogului? N-ar fi fost cititorul scutit de toată „plăcerea” şaradei ăsteia? Nu s-ar fi putut concentra domnia sa pe intrigă, fiindcă toată povestea, în tracăt fie spus, se dovedeşte îndeajuns de complicată ca să nu mai fie urmărită cu mare plăcere? „Cu siguranţă o să trebuie să îmi mai spui odată…”, mai zice unul din personaje, ameţindu-ne cu acest inedit dezacord – „o să trebuie” – dar şi cu confuzia evidentă între substantivul feminin „dată” (semnificând acel moment când se petrece un eveniment repetitiv – prima dată, caz în care poate fi uneori substituit de sinonimul „oară” – prima oară) şi adverbul „odată” ( odinioară, cândva…). Complicată e gramatica asta! Mai ales când, siluită fiind, nu-ţi mai arată nici măcar un strop de dragoste. Îngropată în acest munte de moloz sintactico-morfologic, orice intrigă devine friabilă. Cea de faţă rezistă presiunii cu atât mai greu, ea rezumându-se la câteva şmecherii de târg aglomerat menite să asigure succesul unui soi de atentat simbolic, fără victime, pe care-l vom citi data viitoare.

HELION ONLINE

Magazinul electronic HELION ONLINE oferă pentru început o tabletă cu titlul „Cpoyright”, semnată de Florin Pîtea. Fără a sclipi la nivel de literaritate, sigur, nici nu cred că şi-a propus asta autorul, tableta m-a pus pe gânduri. Şi gândurile m-au dus iute la corporatismul lacom, care sufocă azi orice concurenţă, întronând în mediile de afaceri un totalitarism economic pe care nu ştiu de ce nu vrem încă să-l acceptăm ca făcând parte din realitate, la halul în care a ajuns economia românească, dispusă azi să impoziteze până şi pârţul, aidoma companiei „Proprietăţi Intelectuale SRL” din povestea lui Florin Pîtea, la această filozofie OpenSource, luptând donquijotesc cu microsofteala planetară, devenită parcă mai mult avocatură comercială decât industrie de software şi, nu în ultimul rând, la prăbuşirea morală a lumii noastre, în care ajungem să luptăm împotriva răului nu în numele vreunui mai bine comun, ci pentru un alt fel de rău, în care profiturile (a se citi dijmele globalizate) să fie dirijate în buzunările noastre şi numai ale noastre. Lectura piesei de faţă mie mi-a fost paradoxală. Aproape că nu mi-a dat satisfacţiune literoasă, dar m-a tulburat, m-a revoltat, m-a amărât văzând în ce hal a ajuns omul, biată maimuţă păcălindu-se patologic pe sine, şi, până la urmă, mi-a adus chiar şi puţină bucurie, regăsind şi în preocupările altora aceste semne de întrebare pe care le aşez prea des în ultima vreme la urma retoricei, din păcate, întrebări: unde ne ducem, Doamne?

A doua piesă a lunii pe care ne-o oferă HELION ONLINE este „Un experiment nereuşit”, sub semnătura lui Victor Martin. În pofida numelui, noul experiment paradoxal al autorului este unul cât se poate de reuşit. Emma Hartland, o adolescentă care constată uimită că îi vede pe toţi cei prezenţi complet goi, evoluează într-o construcţie ciclică, fiind victima unor misterioase experimente, în care realitatea percepută se deformează, iar reacţiile ei sunt probabil urmărite cu atenţie. Nu ştim cu certitudine cine sunt observatorii, deşi autorul face o trimitere aluzivă către extratereştri, „care îşi faceau tot mai accentuată prezenţa în oraş”. Incertitudinea asta face şi ea parte din jocul imaginat de autor, pe care domnia sa îl extinde încet-încet în mintea cititorului, prin aluzii la extratereştri ori prin enunţurile filosofice ale unor personaje secundare. „Ofiţerul de poliţie şi-a declinat orice competenţă într-un caz ca acesta, spunând că pe el îl doare în cot dacă o nebună îl vede în pielea goală sau îmbrăcat”, ne spune autorul, iar prin gura personajului său tocmai menţionat adaugă: „- Ce, parcă noi, poliţiştii, consemnăm în rapoarte faptele deformate?! Nu! Noi le consemnăm aşa cum le vedem noi deformate, a încheiat el, filozofic, ţinând un deget ridicat.” Constatând că experimentul e o nereuşită, observatorii renunţă la el. Profesorii din consiliu se topesc fantomatic, iar Emma încetează pentru puţin timp să mai aibă capacităţi paranormale. Telefonul pe care se hotărăşte să-l dea prietenei sale Sandra este evenimentul declanşator al următorului experiment, Emma este cuprinsă de un tremur de acum cunoscut, iar realitatea percepută de eroina principală apucă pe alt făgaş, într-un „reloading” demn de Matrix.

Dacă n-am recurs la o introducere prea fastuoasă, nici finalul nu va fi unul apoteotic, sau „de salon”. Voi trage numai câteva concluzii, desigur subiective. Am constatat o grijă sporită pentru grafie, chiar şi în privinţa scrierilor postate pe SFera Online, portal ce are totuşi un statut aparte, jucând rol de cenaclu „la vedere”, şi căruia trebuie să-i mulţumim pentru tot ce face. Am remarcat grija cu care au fost alese textele de către redacţia HELION ONLINE, care încearcă se pare „să dea direcţia”. Am remarcat şi predilecţia redacţiei NAUTILUS pentru autori mai tineri, (nu ne referim aci, desigur, la Aurel Cărăşel), cărora trebuie să le mai crească niţel penele, ca să-i apere la vreme rea. Am remarcat şi saltul calitativ al prozei oferite de spaţiul SRSFF. Nu ştiu dacă scribălitul pe acest blog a avut vreun rol în tot acest proces de sedimentare calitativă. M-aş bucura să fi avut. Ceea ce ştiu cu certitudine este că, pentru un timp, nu voi mai trece pe-aici. Spitalul unde trebuie să stau pentru vreo două săptămâni e unul din România, şi nu oferă pacienţilor conexiune internet la pat. Ceea ce nu este neapărat un lucru rău… Pentru că uneori trebuie să ne odihnim. Ne vedem după… Mulţumesc anticipat pentru urările de baftă. 🙂