Gazeta SF într-o nouă formulă

Începând cu numărul 22, Gazeta SF își propune, într-o echipă întărită binișor, să se reinventeze, acum, în pragul sărbătorilor de iarnă. Încet-încet, layout-ul locației web în care trăiește fanzinul s-a mai schimbat, pe ici, pe colo, prin părțile esențiale, fără să afecteze însă, din câte văd, modul cum îl afișează pârdalnicele de browsere ale sistemelor de operare alternative. Mă bucur mai ales că viteza de încărcare a paginilor nu pare să fi scăzut, dar și de faptul că micile ajustări au păstrat limpezimea și caracteristicile interfeței cu care ne-am obișnuit. Eu, unul, sunt mai degrabă conservator când vine vorba de toate astea…

Salutăm totodată și apariția câtorva rubrici noi, în special Impresii (o viguroasă cronică de proză semnată de Teodora Gheorge) și Conexiuni (conținând punctele de vedere absolut interesante și de multe ori surprinzătoare ale lui Rareș Iordache). Dar să vedem cum stau lucrurile și în privința conținutului rubricii de proză, pe care o vizăm aci, de ceva vreme, în mod special…

Așadar…

Rubrica de povestiri din noiembrie a Gazetei SF începe cu o tabletă de satiră socială pe fundal SF. „Eu sunt Gică”, de Sergiu Someșan, are darul să arate cititorului că, oricât se sofisticate ar fi mijloacele de supraveghere la care s-ar gândi un guvern extrem de „grijuliu”, hotărât să ne facă bine cu orice preț, viața este ceva care scapă oricărui tipar impus, izbutind de fiecare dată să-și demonstreze cu evidență superioritatea. Câțiva cititori au găsit că textul e lipsit de miză. Mie mi s-a părut că miza e uriașă: viața însăși! 🙂 Dar ficare e liber să aibă o părere. Slavă cerului, GICA nu există. 😉

Republicată în Gazetă în luna cadourilor (ea a mai apărut și la SRSFF, în mai 2012), „Scrisul din somn”, de Victor Martin, pare a se condensa într-un univers ficțional foarte asemănător cu cel din romanul „Lenea”, de același autor (roman din care tot SRSFF a publicat până acum primele zece capitole). Avem de-a face și aici cu o cascadă de fapte mărunte ce nu poate decât să sugereze fluxul gândurilor derulate într-o minte relaxată, lăsată să umble slobodă, așa, cam pe unde vrea dumneaei. Acesta mi se pare principalul motiv pentru care nu reușesc să găsesc textului aproape nicio noimă, lucru pe care îl formulam, într-un fel, și în comentariul din iunie 2012, în care spuneam: „Încercând să decriptez câte ceva, am ajuns la concluzia că, poate, autorul a dorit să sublinieze astfel izolarea în care se află creatorul faţă de lume şi amestecul de realităţi din mintea sa, care stau la baza germinaţiei artistice. Dar nu sunt foarte sigur că am nimerit frecvenţele. E un text care se citeşte greu. În ciuda dimensiunii sale. Şi se desluşeşte şi mai greu…” Deslușesc de această dată, la a doua citire, și modul interesant în care Victor Martin retează pur și simplu tulpina ficțională, dând naștere unui final pe cât de abrupt, pe atât de descumpănitor, fiindcă ultimul paragraf, explicativ într-o oarecare măsură, pare din alt film. Mi-a fost dat, de-a lungul timpului, să citesc și texte sensibil mai bune semnate de domnul Martin.

Cea de-a treia lucrare oferită de Gazeta SF în noua sa formulă, „O nouă speranţă”, de Paul-Teodor Ivan, pare un text dezvoltat cu febrilitate înainte să fi fost lăsat îndeajuns la dospit, motiv pentru care nici n-a parcurs întregul drum între stadiul de idee și cel de povestire. E o proiecție postapocaliptică în care intervine decisiv și tema contactului, fiindcă omenirea se reduce brutal, urmare a unui impact cosmic, la o specie inteligentă pe care o rasă extraterestră, mult mai avansată, își propune s-o salveze, strămutând-o prin cosmos într-o altă lume. Supraviețuitorii, un bărbat și o femeie, retrăiesc mitul cuplului primordial, dar, în pofida generozității tuturor acestor idei, tabloul e schițat stângaci, într-un stil insuficient cristalizat, la care cel mai mult m-au nemulțumit parantezele intercalate nepotrivit, rupând frazarea și îngreunând inutil înțelegerea sensului (ca în „Sunt prizonierul acestor dihănii (nu-i prea corect din partea-mi să le numesc astfel) extraterestre, fără ca măcar să fi fost întrebat ori să-mi doresc aşa ceva.”).

Scrisul nervos și spectrul tematic dezvăluie însă un autor căruia nu-i lipsește combustia interioară, pe care, de altfel, am descoperit-o revărsată cu generozitate în lucrările grafice remarcabile pe care domnul Paul-Teodor Ivan le expune pe blogul său. Un ținut virtual plăcut, al cărui creator pare să poată ilustra de unul singur o revistă de ficțiune speculativă dintre cele mai generoase. Aviz întreprizătorilor! 🙂

„Răpit de nori”, de Alexandra Niculae, e o nouă dovadă a faptului că tânăra autoare bucureșteană caută să se perfecționeze. Dacă deunăzi am avut parte de construcții experimentaliste („Dosar clasat”, povestire publicată de Gazeta SF nr 21/octombrie 2012, bunăoară, este un astfel de exemplu), iat-o acum pe Alexandra încercând regiștrii unui gen interferent, cu puternice irizații weird/paranormal fantasy. Nu insistăm asupra subiectului, fiindcă s-a ocupat de el mai îndeaproape doamna/domnișoara Laura Ceica, în recentul număr al publicației HELION ON LINE (a se vedea articolul „Răpit de nori”), semn că textul a atras atenția și altor căutători de valoare din fandom. Extrem de exigentul și veșnic nemulțumitul Ben Ami chiar a felicitat-o pe autoare pentru povestea de față, și nu ne e dat prea des să vedem astfel de gesturi! 🙂 Ceea ce vom spune noi este doar că Elizaveta, eroina centrală a textului de față, ni s-a părut, în ansamblu, mai puțin convingătoare, fiindcă, după ce determină dispariția nepotrivitului său soț Adrian, proiectat cu tot cu aparatul său de zbor într-un univers paralel (elementul mi-a amintit din nou de „Dramă celestă”, a lui Casares), ea se abandonează pe deplin poveștii de iubire cu Alexandru, trăind-o cu neumbrită bucurie. Oricum, Alexandrei Niculae nu-i mai lipsește mult ca să devină un condei complet și eficient. Ea a parcurs toți pașii acumulării, rămânându-i doar acordul fin al unificării organice dintre ingredientele pe care se decide, la un moment dat, să le folosească.

Dezvoltată puțin peste limita superioară a povestirii scurte (7500 de cuvinte, conform standardelor SFWA), „Haliotiss”, de Victor-Nicușor Dragomir, amestecă în masa ei arome diverse, provenind din mai multe francize ficționale, literare sau neliterare. Amestecul de rase, de pildă, seamănă foarte tare cu desfășurările de seminții războinice din câteva celebre produse ale industriei de gaming din ultima vreme. Dimensiunea încleștării duce cu gândul la fresca războiului galactic, consacrată de mult îndrăgita peliculă „Războil Stelelor”, autorul adăugându-și contribuția printr-o serie de tehnologii, senzaționaliste cu toatele, între care, însă, unele se dovedesc totuși bizare. Ni se spune, de pildă, că „din gurile unor tunuri impresionante, o puzderie de proiectile, sub forma unor cristale, ajunseră pe fuzelajele externe ale navelor” (este vorba de proiectile care vizează aparate de zbor ce evoluează la nivel orbital). Din notele de final ale povestirii, aflăm că planeta unde are loc bătălia este una cu caracteristici masă/gravitație asemănătoare cu Terra (rază de 6550 km – 6400 km are Pământul – și o accelerație garvitațională de 1,12g). Toate astea ne fac să ne întrebăm ce fel de explozibili stau la baza încărcăturii de azvârlire a temutelor proiectile, capabile să dezvolte, cu un singur impuls, viteze de evaziune gravitațională și să ne minunăm cu adevărat de gloria și măreția temutelor tunuri (cu adevărat impresionante) capabile de asemenea performanțe. Dar, cum însuși Jules Verne ne-a făcut deunăzi să credem că toate astea sunt posibile, închidem ochii și mai visăm o dată. 🙂 Mai ales că, trebuie să recunoaștem, domnul Victor-Nicușor Dragomir pare să-și fi lucrat de astă dată textul pe baza unor informații asupra cărora s-a documentat și a meditat, măcar puțin (a se vedea notele de final, menționate deja ceva mai sus). Mai puțin reușită ni se pare însă lucrarea în dimensiunea ei literară, fiindcă aflăm, mai la tot pasul, destule erori de punctuație, unele dintre ele de maximă gravitate („o pradă interpretată de procesorul „O.C-505 – cu Nuclee Organice 8078 cuv./53417 caract./cca. 27 pg.std.”, drept una facilă”; „domnule colonel, Energath”, „Domnule căpitan, Amerthew!” (eroare sistematică); „emisia în atmosfera saturată cu heliu, descoperi figura unui „Înalt Demnitar” carnihan” – virgulă între subiect și predicat; „Nu se ştie nimic, sigur.”; „Un loc declarat drept „Zonă Neutră Specială ”, ascundea…” – o nouă virgulă între subiect și predicat; „«505» va scana arealul, şi vom afla dacă putem ieşi în siguranţă.”; „Şi, unde mai pui că, aţi ştiut de capacitatea lor de a părăsi planeta.”) ca și o serie de dezacorduri („Mirosul de sânge îi înnebuniseră” – corect era „îi înnebunise”; „O tehnologie pe care nici mak’onii, nici carnihanii şi nici marcadienii nu puteau să-i facă faţă.” – corect era „căreia nici mak’onii…”; „trecuse doar zece minute” – corect era „trecuseră doar zece minute”), ceva mai rare, dar destul de consistente. În destule cazuri, autorul vine cu precizări suplimentare pentru cititor, pe care le închide între paranteze, fragmentând inutil discursul și încetinind obositor lectura („Se opri pe marginea cauciucată, sprijinindu-şi capul în două din cele şase braţe, aşteptând ca efectele neplăcute ( greaţa şi ameţeala accentuată) să dispară.”; „se aplică o soluţie de compromis acceptată şi de mormolowi ( rasa bipedă care domina suprafaţa corpului ceresc)”; „«Iakomoj’k vlas »! (înjurătură mak’onă)” „«Serv’itjit mak’onjul »! (S-a trezit mak’onul )”; „«Vajdirt kn’houstel »!(A devenit conştient )”; „«Host’zuk »! (Putem începe).” etc.). Dincolo de toate neajunsurile și judecându-i activitatea scientificțională de până acum, găsim în demersul literar al domnului Victor-Nicușor Dragomir o oarecare disponibilitate la autocorecție și o anumită atenție sistematică asupra elementelor cu care operează la nivelul intrigii. Referitor la stil și scriitură, incapacitatea de a depista și elimina măcar cele câteva enunțuri de o ridicolă prețiozitate („Scoase dispozitivul tridimensional şi îl aşeză pe o suprafaţă plană, acţionându-i singurul buton care se iţea din faţeta metalică superioară.”) scot în evidență unele deficiențe de simț al limbii care nu se pot corecta decât cu mare greutate, ele ținând mai degrabă de har, și nu de tehnica scrisului. Încercând să le suplinească prin râvnă, Victor-Nicușor Dragomir își asumă un mare risc: acela de a fi confundat cu un grafoman, care dorește cu orice preț să se impună, chiar dacă nu are, la urma urmei, mare lucru de arătat.

În rubrica FOILETON, Gazeta SF ne oferă două fragmente. Mai întâi, prima parte din lucrarea „Exo, carte de bucate”, de Eugen Lenghel, despre care, neavând acces la întreg, nu vom spune deocamdată decât că debutează in medias res și ne proiectează pe neașteptate într-un mediu extraterestru exotic: natura unei planete active biologic, dintr-un sistem dublu stelar. Avem a reproșa totuși autorului că, oferindu-ne un fragment atât de mic, n-a făcut decât să ne întărâte simțurile. Așteptăm… 😉 Ce altceva să facem!?…

Cea de-a doua piesă din rubrică este partea a III-a din lucrarea „Aceleași vremuri tainice”, de Aurelia Chircu, lucrare a cărei precedentă secvență am citit-o într-un deja îndepărtat septembrie. Oferită în felii atât de rare, piesa aproape că-și pierde consistența, fiindcă cititorul, dedat între timp la trufandalele altor lecturi, uită despre ce era vorba, uită cum sunt personajele, uită ce a simțit el însuși data trecută, rămânând cu impresia că citește un fragment scos din context și oferit doar ca un fel de mostră, spre a-l incita să caute restul.

Fiind vorba de un text cu arome apocaliptice, iată-ne confruntați cu două pericole ezoterice, expuse de ceva vreme și în realitățile internaute: Nibiru și moartea energiei, ambele niște ipoteze pur fantastice și absolut inacceptabile. Apropierea unei planete, faimoasa Nibiru, de pildă, nu s-ar putea produce fără ca echilibrul mecanic al sistemului solar să nu fie deranjat vizibil cu mult înainte ca impactul cu Terra să devină iminent. Terra însăși s-ar scutura bine de tot sub efectul bruștelor modificări ale uriașelor forțe gravitaționale care ar naște alte mări și alte continente, fracturând scoarța planetară în locuri neașteptate, pe unde flăcările din miezul planetei ar ieși, înspământătoare, pârjolind și nimicind totul. Moartea energiilor cunoscute, prezisă de unii vraci și șamani moderni, ar afecta în primul rând ființele vii, fiindcă autoreglarea proceselor vitale, controlate cu extremă rigoare de sistemul nervos prin intermediul unor banale impulsuri de natură electrică, nu ne-ar permite, în niciun caz, să supraviețuim acelor zile sau săptămâni în care nici măcar lumina soarelui nu va mai ajunge la noi. În orice caz, nu am supraviețui în forma viu-materială în care suntem acum. În povestea propusă de Aurelia Chircu, cele două ipostaze se amestecă, mărind tensiunea. Dacă Nibiru e exclusă, fiindcă nimic n-a anunțat-o în prealabil, ne-am fi dorit să vedem cum se produce totuși sfârșitul lumii, dat fiind că fenomene ciudate, din familia celor prezise în cea de a doua ipoteză, tocmai începuseră să se petreacă…

Dacă tehnica suspansului pare mânuită cu brio de autoare, scriitura pare încă perfectibilă. Nu ne referim aici în primul rând la greșelile de formă absolut involuntare („cazurile în care om se poate schimba”, „ceauri aromate”), dar sesizăm câteva derapaje de punctuație (în „Jed nu s-ar fi căsătorit cu ea, dacă femeia s-ar fi culcat cu el şi înainte de inel şi jurăminte.”, virgula e în plus; în „Dar ea reuşise fără a se strădui să-l facă să simtă o grijă părintească pentru ea şi o neputinţă de a-i ignora dorinţele.”, în schimb, virgulele lipsesc (erau necesare spre a încadra subordonata atributivă („fără a se strădui”), care vine cu o precizare suplimentară în raport cu enunțul de bază), una sau două formule dezechilibrate la nivel logic (cum este cazul în „Dar ca să ajungi să crezi că nu mai există niciun strop de răutate în inima acelui om, atunci eşti naiv.”, ce nu reușește să fie nici raționament de tip dacă/atunci, nici de tip ca să/trebuie să, ci încropește o formă hibridă, ce începe de-o parte și sfârșește de cealaltă) sau abateri flagrante de la normă („ei înşeală şi abandonează” – corect este „ei înșală”), elemente care, negreșit, s-ar fi cuvenit să lipsească. În pofida acestor neajunsuri, textul are tensiune și chiar o anumită densitate comparabilă realității, motiv pentru care credem că ar mai fi necesară încă o secvență, căci finalul suspendat de acum creează un soi de deziluzie, un soi de frustrare, pe cât de neașteptată, pe atât de importantă…

Încheiem cronica povestirilor publicate de Gazeta SF în noiembrie cu lucrarea Elisabetei Maruseac, „Manfred cel Bezmetic”, text oferit la rubrica MAINSTREAM, căreia, în sumarul numărului, i s-a pus eticheta (mai potrivită, zic eu) de Slipstream (gen interferent contemporan ce admite convenții ficționale tipice [sub]genurilor speculative și nespeculative, în același construct). Eticheta de slipstream pare să vină destul de bine și lucrării de față, în care eroina-povestitoare ne dezvăluie trăiri ce țin de experiențele din vechile istorii cu incubi și sburători sau, mai nou, din textele ezoterice moderne consacrate vampirismului psihic și fenomenelor conexe. Sigur, asupra textului se mai putea lucra (măcar pentru a elimina cele câteva erori de redactare gen „vocile lor se pierzându-se-n pădure”, „nu-mi dădeam prea bine seama dacă pe mine mă fixau pe colegii mei”, „să-mi încălcească”), dar, suntem convinși, autoarea, care, la nici douăzeci de ani, a fost de mai multe ori premiată, are tot timpul din lume spre a se perfecționa. Și, dac-o va face, vom mai auzi de domnia-sa, cu siguranță. O mai așteptăm.

Am omis cu bună știință cele două povestiri înscrise în competiție, „Traversarea”, de Dan Barbu, și „Inevitabil”, de Bogdan Frigioiu. Ele vor face obiectul unei cronici separate, care va fi publicată mai întâi în numărul viitor al Gazetei SF, organizatoare a concursului cu durată de un an. Reamintim că fiecare lună va avea un câștigător, pe care organizatorii l-au denumit pre-finalist, iar o dată la trei luni, dintre cei trei se va alege un finalist, câștigător al etapei trimestriale. Peste un an, dintre cei patru câștigători de etapă, se va desemna, într-o mare finală, cel mai bun dintre cei buni. Premiile acordate la fiecare etapă trimestrială se anunță remarcabile (pentru primul trimestru se oferă seria completă „Dune”, în recenta ediție hardcover de la binecunoscuta editură Nemira.

Acestea fiind zise, putem anunța că, înainte de finele acestui an, vom face o sumară cercetare asupra felului în care stau lucrurile în privința clasamentului general pe publicații, ocazie cu care vom avea deja o imagine mai exactă privitoare la proorocita și, totodată, mult hulita hegemonie.

Oricum însă, momentul bilanțului va fi 1 Martie, anul viitor, când se va fi încheiat și cel de-al treilea an scifient. El se va încheia negreșit, căci Nibiru nu va veni, iar moartea energiei, dacă va fi să fie, ne va transforma oricum în spirite la fel de iubitoare de ficțiune speculativă pe cât suntem și acum.

Până atunci, mai sunt însă multe de gândit și de spus, de făcut, de votat și de [re]construit.

Numai bine tuturor!

5 Responses to Gazeta SF într-o nouă formulă

  1. Ben Ami spune:

    „Extrem de exigentul și veșnic nemulțumitul Ben Ami chiar a felicitat-o pe autoare pentru povestea de față, și nu ne e dat prea des să vedem astfel de gesturi! ” m-ai prins. stai sa vezi ce-mi iau copiii gatul imediat, in numarul urmator 🙂

  2. Mulţumim, încă odată, pentru cuvintele calde!

  3. […] în finalul articolului „Gazeta SF într-o nouă formulă” o imagine de ansamblu a ceea ce s-a peterecut în recent încheiata lună noiembrie pe tărâmul […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: