Început de toamnă nautilă…

Vom începe cronica lucrărilor de proză din NAUTILUS (nr. 56 – septembrie, anul curent), ca de obicei, cu câteva aprecieri legate de „Stăpânul castelului”, de Teodora Matei, foileton ajuns, iată, la cea de-a șasea ieșire la rampă. Și vom spune că autoarea ne dă, în fragmentul de față, întreaga măsură a dibăciei sale, izbutind o plutire armonioasă prin zona densă a poveștii de dragoste dintre cei doi tineri atât de diferiți și, totuși, atât de asemănători. Forța textului stă mai cu seamă în densitatea pasajelor descriptive („…frunzele stejarului care începeau să se aurească şi să plutească în mierea toamnei, iar eu aproape că auzeam foşnetul lor căzând uscate pe iarba arsă de soare”; „Luna arunca umbre argintii peste zâmbetul cald.” etc.), în care mediul natural asigură un decor perfect consonant cu trăirile personajelor (tehnică împrumutată de la autorii romantici), dând poveștii de iubire un parfum aparte. În construcția psihologică a lui Nikos însă, am întrezărit o vagă intruziune de neverosimil, fiindcă băiatul, îndrăgostit de frumoasa gitană, e consumat totodată și de un sentiment de teamă că legământul magic de unire prin intermediul ritualului de tatuare îl va transforma în altceva. N-am acceptat chiar atât de ușor convenția unui tânăr, înnobilat de incandescenţa iubirii, care ezită când e vorba să poată fi oricând împreună cu aleasa inimii sale, chiar dacă întâlnirile au loc într-un teritoriu al fabulosului, paralel realității, unde nu poți călători decât prin forța magiei. Senzația poate fi, până la urmă, cu totul subiectivă și, oricum, ea nu știrbește mai nimic din încărcătura emoțională a lecturii. Bravissimo, Teodora!

Și încă nici n-a început rubrica de proză!… 🙂

…Care se deschide (nu la fel de fericit) cu „Închipuirea”, de Andra Spirescu și Mihai Perșinaru, un text pe cât de laconic (are doar 447 de cuvinte), pe atât de simbolic și încifrat. Dacă atmosfera arhivată în miezul său n-ar fi cu tot dinadinsul stranie, s-ar putea numi poezie. Dacă ar avea tot ce-i trebuie unei lucrări de gen, s-ar putea numi proză. Așa însă, textul rămâne suspendat într-un domeniu al incertitudinii, ca un exercițiu tehnic, obligându-te să treci pur și simplu mai departe… În plus, folosirea pronumelui de politețe în genitiv-dativ din „Dumitale ești Engren.” zgârâie supărător (putem pune totul în cârca inculturii personajului), fiindcă, evident, dumitale are sensul de ție și, în niciun caz, nu putem spune „Ție ești Engren.”!! Rămânem din acest început cu gustul de straniu al atmosferei. Care se dizolvă încet în timpul ce curge egal. Și se pierde. Ca lacrimile în ploaie…

Aurel Cărășel ne propune în continuare o nouă incursiune în străvechea lume a poveștilor, oferindu-ne lucrarea „Calinic, urmașul lui Prâslea cel voinic”, pe care o găsim, din păcate, mai puțin împlinită decât pe suratele ei din precedentele numere nautile. Și nu fiindcă ne-am fi supărat prea tare pe cele câteva neatenții („Tată, am crescut în palatele tale, m-am plimbat prin minunata lui grădină…” sau „clincheţitul aripilor-clopoţel ai Elianei” și altele asemenea), și nici chiar pe ineditul pleonasm „calea către într-acolo”. Poate că am tresărit un pic mai tare când am deslușit fragmentul referitor la smârcurile ieșite în calea drumeților („Între Valea lui Sar şi muntele din faţă, este o mlaştină bătrână, în care zac, fără scăpare, sufletele celor ce au murit în luptă cu zmeii, în vremurile de demult. Ar fi bine să ajungem acolo când mijesc zorii şi să trecem de mlaştină pe lumină, pentru că, altfel, sufletele chinuite, ascunse sub luciul apei morţii, îşi scot braţele afară şi-i prind pe călătorii imprudenţi de picioare, după care-i târâie în lumea lor umedă.”), care ne-a trimis imaginația la cvasiidenticul ținut mlăștinos din din pelicula „Stăpânul Inelelor”. Dar am trecut, încet-încet, și peste asta. Una peste alta, am rămas la final cu un gust amărui de neîmplinire, căci povestea ni s-a părut însăilată, cu fapte care se lipesc anevoie unele de altele, într-o construcție ficțională frankensteiniană, plină cu de toate, dar aproape lipsită de vibrație, spre deosebire de anterioarele încercări. Dorim meșterului Aurel Cărășel să se regăsească. Iar dacă nu izbutește nicum să-și reaprindă propulsoarele, să se așeze un timp, spre a-și reîncărca bateriile narative. Căci nu credem să fi intrat zilele în sac.

Sărim peste povestirea lui Frank Roger, „Timp fracturat în Turnul Speranței” (traducere de Marian Truță), care, oricât de reușită, evident, nu face obiectul cronicii de față (vă reamintim că ne ocupăm aci numai de texte ale autorilor români), și ajungem la final să citim piesa „Rămășițe”, semnată de Laurentiu Mihai Badea. Vom spune despre ea, fără echivoc, că nu aparține domeniului science-fiction sau fantasy, și nici nu cochetează vizibil cu arealul horror, cantonându-se în domeniul unui suprarealism cu valențe psihologice, bazat pe teza scindării de personalitate. În ciuda unei evidente viziuni asupra percepției alterate a realității, nu putem așeza povestirea decât pe polița cu totul externă sferei Spec-Fimainstream.

Iată-ne la final de cronică. Și am minți dac-am spune că suntem cuceriți de cele citite. Dacă ar fi lipsit foiletonul Teodorei Matei, n-am fi putut aprecia cu adevărat decât povestirea lui Frank Roger și poate c-am fi conchis (a câta oară?) că nu ne ridicăm la nivelul străinătăților. Ceea ce este uneori adevărat. Cum tot așa de uneori e adevărată însă și vițăvercea, că și ei scriu (tot mai des în ultima vreme) slăbuț, pur tehnic, pitind în țoala scrobită a scriiturii școlite o istorie pirpirie și costelivă. Toate la un loc ne fac iarăși să ne întrebăm: unde sunt, Doamne, poveștile de altădată?…

…Sau, poate, unde suntem noi cei de atunci?…

Anunțuri

5 Responses to Început de toamnă nautilă…

  1. […] Coman, pe Scifientland, scrie despre proza scurtă românească publicată în ultima vreme online. Aici (Nautilus 56) și aici (privire de ansamblu a lunii august).   Dacă v-a plăcut […]

  2. Teodora Matei spune:

    N-am cuvinte sa multumesc cum ar trebui, dar… sper sa ma fac inteleasa 🙂

  3. Teodora Matei spune:

    citat aproximativ: I. Teodoreanu: „Raiul nu e in cer, unde pasul muritorului nu poate ajunge, ci in urma, unde pasul calatorului spre moarte nu se mai poate intoarce.”

    • mirco67 spune:

      Noi însă ne încăpățânăm să fugim în fiecare zi din raiurile noastre, apoi să plângem după ele, ca niște fii risipitori ce suntem…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: