SUSPANS de aprilie

SUSPANS.ro …deschide seria decafantastă a lunii aprilie cu o piesă semnată de Andrei Gaceff: „Locuiesc mai departe cu ai mei”. Dezvoltând acelaşi univers ficţional, povestirea pare o continuare a remarcabilei „Victoria, ce bine-mi pare să te revăd!”, publicată în „Almanah Science Fiction 2007”, iniţiativă (din păcate) solitară a Clubului Helion, din Timişoara. Dificil de încadrat într-un anume areal, textul vorbeşte despre modul special în care înţelege lumea un băieţel chinuit de o boală fără nume (stare alterată a percepţiei?). Picurată în imaginar cu pipeta unei scriituri sclipind adesea a fantastic sud-american, povestea ne dezvăluie, o dată în plus, un autor care nu mai are nevoie de recomandări.

Plămădită cu mijloace de expresie tipice realismului, „Mina”, de Karel Cispic, tranzitează şi ea teritoriul halucinant dintre viaţă şi moarte. Substratul social, expus într-o introducere cu valenţe de jurnal cinematografic, face imediat loc unei ţesături de idei şi credinţe populare care par să prindă, la rându-le, viaţă. Personajele rămân însă generice (Băiatul, Bunicul, Mama), suflete anonime, rătăcite într-o lume plină de tenebre, unde între speranţă şi durere nu e decât graniţa fragilă a clipei.

Semănând în anumite privinţe cu „Dictatura raţiunii, filosofia morţii”, mai cu seamă prin indisolubila mixtură maniheistă din care pare a fi plămădită şi aici natura umană, „Basmul pe dos”, de Raluca Băceanu, include, lucru neobişnuit pentru o lucrare de influenţă populară, procedeul capcanei erotice. Pornind de la motivul zburătorului, fiinţă noctică, responsabilă pentru devastarea sufletească pricinuită tinerelor fete sau femei de prea năvalnice pasiuni, autoarea iese din nou la rampă cu o piesă în ţinută paranormal fantasy, expusă, de astă dată, într-o manieră ce aminteşte de domeniul etno. Cele câteva derapări de tastare („pentru ce avea să fac”, „nu era îm regulă” sau „înpreună”), ca şi cele câteva repetări uşor supărătoare („Părul brunet, perfect drept şi lung părea aşezat perfect peste perne.” – aici e şi o virgulă rătăcită; „…care parte din mine este mai puternică, dar ştiu sigur care este cea care a preluat controlul.”) dezvăluie o autoare care scrie febril, într-un fel de transă creativă, pe care o trăieşte atât de intens încât, în mod cât se poate de firesc, nu poate vedea asemenea greşeli atunci când reciteşte imediat lucrarea. Aşa cum remarcam şi cu alte ocazii, inconvenientul nu e deloc greu de contracarat: textele scrise prin combustie trebuie lăsate o vreme la dospit, suficient cât clocotul să se liniştească. Abia atunci corectarea va avea acel efect de şlefuire care poate da scriiturii luciri diamantine. Nu e nevoie decât de puţintică răbdare.

Ultima parte a povestirii „Spune-mi Abadon!”, de James R. Blaisse, păstrează tehnica expunerii neliniare a secvenţelor, conducându-ne spre un final în care răul triumfă. Entitatea malefică de care vorbeam în comentariul trecut („Primăvară cu… SUSPANS.ro”) pune stăpânire pe din ce în ce mai multe personaje, ca în filmele cu zombi, întregind tabloul unui horror de nuanţă clasică. Nu ştiu de ce, poate datorită dimensiunii mai reduse a textului, dar am avut impresia că scriitura a fost ceva-ceva mai atentă, deşi regionalismul „Mno” apare din nou (o singură dată, dacă nu mă înşel), iar în enunţul „Mama lui îi puse în faţă un bol cu Cheerios şi îi turnă peste lapte călduţ…”, topica e cam de recreaţia mare („îi turnă lapte călduţ peste” ar fi sunat totuşi ceva mai clar). Remarcăm apetenţa autorului pentru teroarea violentă, atrăgând totodată atenţia că elementele şocante, foarte prezente în literatura de divertisment a zilelor noastre, nu mai au acelaşi efect asupra cititorului atunci când devin prea numeroase.

„Îmbrăţişări din adânc”, de Ioana-Cătălina Dorojan, aparţine subgenului urban paranormal fantasy, având totodată şi un distinct filon romantic (tragica iubire împărtăşită pentru o nălucă). Ceva mai puţin întunecată ca „Luna sîngerie”, apărută la Gazeta SF în decembrie 2011, piesa marchează un progres vizibil în privinţa grijii pentru amănunte. Cu toate acestea, am remarca o anumită nepotrivire formală, relativ la modul neortodox în care este tratată problema comentariilor la diologuri. „Nu e nimic, zice fata. Nu doresc să servesc nimic, oricum.”, spune, de pildă, misterioasa fată, la întâlnirea din cafenea, după ce înţelegem că nimeni din jur nu o vedea. Urmează replica: „Ok, am înţeles. Atunci de ce naiba a mai venit la o cafenea?”. Într-un dialog, propoziţia începută cu literă mare după punct în acelaşi paragraf este o replică a aceluiaşi personaj. Aici e însă un gând al personajului. Nefiind o replică rostită, era necesară delimitarea sa de restul paragrafului. Într-o formă de redactare clasică (aşa cum credem că este cazul în povestirea de faţă), era bine dacă astfel de gânduri nerostite erau încadrate cu ghilimele. Dincolo de aceste abia observabile inadvertenţe, se cuvine să o felicităm pe Ioana-Cătălina Dorojan. Ea scrie din ce în ce mai convingător.

Când m-am plimbat pentru prima oară pe străzile din Sighetu Marmaţiei, în vara lui 2004, am avut impresia că respiram aerul unui mic Bucureşti interbelic. Nuveleta „Femeia în mov”, de Mihai Hafia Traista, mi-a amintit atmosfera aceea. Sonoritatea numelor personajelor sale şi ţesătura fină a relaţiilor dintre ele să fi fost cauza? Citind notiţa biografică şi aflând că autorul chiar e născut acolo, în Sighet, m-am dus cu gândul că nimic nu e întâmplător… 🙂 Mai presus de reveria pricinuită de text ar trebui să fie însă recunoaşterea unui autor capabil de un stil aproape complet cristalizat, amintind cumva (nu cred că exagerez) de robusteţea scriiturii lui Mircea Eliade. Am regăsit în câteva locuri fragmente acide, tuşând fugar dar credibil realităţi ale lumii literare de la noi. Citez, ca exemplu: „Era un chirurg foarte bun, nu ducea lipsă de pacienţi bogaţi şi, în ciuda poeziei sale de o mediocritate ieşită din comun, era un nume în literatură, membru al Uniunii Scriitorilor, laureat al câtorva premii literare naţionale şi internaţionale, tradus în câteva limbi europene şi nelipsit de pe paginile marilor reviste literare.” La fel de subtil mi s-a părut surprinsă şi decăderea pricinuită de scrisul exclusiv comercialist: „Multe din personajele sale trecuseră prin starea asta, pe care el fără să o fi simţit vreodată până atunci, o descrisese de nenumărate ori în cele mai mici amănunte, căci suferinţa şi dragostea sau, mai bine spus, suferinţa din dragoste era cel mai bun ingredient pentru subiectul unei creaţii literare, pe care o savurau cu mare plăcere cititorii de toate vârstele.” Toate astea mă fac să conchid că „Femeia în mov” excede dimensiunea urban paranormal romance, reuşind mult mai mult. Despre cele câteva erori de tastare (gen „comportamentul lor li să întreţină”, „pe pagina unui ziar sau reviste” ori „dezpovărat”) sau virgule lipsă (cum e cazul în citatul anterior, după „lipsă”) nu avem mai nimic de spus. Rămânem cu ecoul ziselor lui Pablo Ronişoreanu, poetul: „Când alergi după o femeie necunoscută, e ca şi cum ai alerga după o nălucă.” Şi cu senzaţia că gruparea de povestiri din numărul pe aprilie al SUSPANS.ro pare să aibă, măcar în parte, o anume înlănţuire tematică…

„Oraşul de granit”, de Eugen Ovidiu Chirovici, este o alegorie a căutării esenţialului, scrisă cu mâna sigură a unui bijutier de vorbe. Citind-o, m-am dus cu gândul în o mie de locuri. Am fost pentru câteva clipe copil, apoi am fost un tânăr, rătăcit pe străzile sistematice ale unei metropole ce aducea cu oraşul studenţiei mele, apoi am fost ceea ce sunt şi mi-am dat seama că încă mai caut… Şi că lumea e tot mai gri şi mai preocupată de lucruri mărunte.

Sună prozaic, dar trebuie să spun că, în pofida simbolisticii elaborate şi a pluralităţii lumilor expuse, textul ţine mai repede de un suprarealism frumos şlefuit decât de fantascienză, îndepărtându-se totodată şi de tema abia întrezărităt. Dar asta, până la urmă, nu prea contează, dacă e vorba de literatură.

Plasându-se într-o zonă sumbru-realistă, Alin Dărângă ne convinge din nou, semnând de astă dată povestirea „Cântecul oaselor”, că este o voce tot mai sigură a tărâmurilor ficţionale aflate pe ţărmul fantasticului românesc. Textul său, condus cu peniţa argintată a unei scriituri complete, e împletit din obidă şi răzbunare, din mici chipuri ale răului abisal amestecate până la acceptabil între faldurile realităţii, din jocuri stranii ale sorţii care nu se poate să nu te lase puţin uimit, exact atât cât să meditezi, măcar câteva clipe, la semnificaţia propriei treceri.

Dacă numărul trecut am avut parte de un Nicolae Cornescian dens în exprimare şi familiarizat cu anumite tehnici literare (ne referam explicit, în „Primăvară cu… SUSPANS.ro”, la tehnica epistolară), prima parte a foiletonului „Cealaltă femeie” ne arată o cu totul altă faţetă. Din păcate, nu una reuşită, fiindcă vocabularul este unul vizibil neomogen, amestecând preţios şi destul de disonant arhaisme şi termeni rari („silvă”, „latifundiu”, „lojniţă”, „lucoare”, „selbei”, „paingul”, „zăplazului”), neologisme („reconstituantă”, „augmentau”, „rubicond”), noţiuni tehnice şi literare pedante („se refractă”, „ingambament”, „alterate”, „anxietăţii”). Uneori, termenii sunt alăturaţi de-a dreptul strident, cum e cazul în „lucoare rubicondă” (rubicond se foloseşte pentru descrierea chipurilor, având sensul de roşu, rumen), „asfaltul reavăn” (reavăn se referă la sol şi înseamnă destul de umed pentru a fi arat şi semănat, jilav, proaspăt,deci nu se potriveşte alături cu asfalt), „paingul internetului” sau „paingul reprezentărilor macabre” (paing înseamnă păianjen, dar şi – ceva mai rar – păienjeniş, fiind, în context, un termen mult prea arhaizat), „ochii în care se refractă un suflet chinuit” (cum se poate refracta un suflet??) etc. Derapajele de vocabular (vizibil bogat, nu e cazul să ne îndoim de asta) nu sunt singurele hibe, fiindcă timpurile verbale se succed uneori bizar şi ele („Văzu cum două mâini noduroase au apucat-o de încheieturi şi o târşâiau”; „uşa casei tale se deschise neaşteptat şi am apărut eu”), sensurile unor enunţuri, neatent revizuite, se pierd („Oricât de mult nu s-ar fi sforţat, nu găsea nimic concis”), apar repetiţii stângace de termeni („Pe ecranul laptopului au apărut câteva rânduri în care nu apărea nicio majusculă.”) sau chiar dezacorduri („pantofii cu tocuri înalţi”). Cu toate aceste neajunsuri, nu tocmai lipsite de importanţă, fragmentul are o încărcătură emoţională densă, iar tehnica suspansului e bine folosită. Deşi nu aveam în vedere, în recenziile noastre, texte de dimensiuni foarte mari (cel mult nuvele), vom urmări foiletonul domnului Cornescian. De la care însă, trebuie s-o spunem, aşteptăm ceva mai mult.

Întorcându-ne către (pseudo)filonul tematic al selecţiei, jocul ielelor, Cătălina Fometici încheie seria celor 10 texte literare, semnând povestirea „În zori, pădurea era albastră…”. Bine strunită în tiparul simplu şi eficient al legendei populare, istoria comorii din Pădurea Vrăjită beneficiază de un final în suspans, care parcă ar cere o continuare. Eu unul chiar aş vrea să aflu ce s-a petrecut cu cei patru tineri porniţi în căutarea aurului blestemat. Poate în numărul viitor…

Până atunci, se cuvine să felicităm pe toţi autorii şi pe cei ce au alcătuit rubrica. Nu la fel de valoroasă ca în luna lui mărţişor, dar suficient de consistentă şi de astă dată.

La bună vedere!

Anunțuri

7 Responses to SUSPANS de aprilie

  1. catalinaf spune:

    Multumesc!
    De fapt, este o serie de trei povesti, iar aceasta e doar prima 😀

  2. Vă mulțumesc pentru cuvintele frumoase și mă bucur mult că v-a plăcut povestirea 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: