Din „cuptorul” ficţional…

Miezul verii nu pare unul tocmai secetos la capitolul ficţiuni publicate „la liber” în locaţiile web pe care le observăm. Au ieşit din [ 😉 luna lui] „cuptor” 18 texte, adică mai mult decât media lunară înregistrată în aceste prime 5 luni ale „anului scifient” (6,4 povestiri/lună), ceea ce, pentru o perioadă de vacanţă, nu e deloc rău (incluzând şi pe cele „rumenite a doua oară”). Era păcat ca, în pofida preumblărilor noastre, să nu le trecem în revistă, ca şi până acum, la data de întâi.

Şi vom începe, ca de obicei, cu…

Miezul verii nautile începe cu textul Ioanei Vişan, „Inimi de piatră”, pe care îndrăznesc să nu-l numesc între reuşitele autoarei. E o poveste aridă (la figurat, dar, din păcate, şi la propriu), cu statui ale zeilor olimpieni ce prind viaţă şi cam atât, fiindcă altceva chiar nu se mai întâmplă, nici măcar în finalul suspendat între toanele augustelor făpturi. Conflictul astfel creat, între dorinţa zeilor de a avea parte numai de căldura verii şi nevoile unei comunităţi omeneşti tot mai nemulţumite de seceta decretată celest, se plasează în zona unui dramatism fad, superficial, „de operetă”. În plus, în scriitura tinerei noastre prietene apar încă destule stângăcii. Uneori, succesiunea lor are darul de a dezarticula complet orice urmă de stil. Nu apucăm să ne obişnuim cu gustul straniu pe care ni-l dă (ni-l dau?) „Acropolele vizibil ca o pată ştearsă în depărtare” şi trebuie să facem faţă unei alăturări (nu tocmai 🙂 ) eufonice: „să vorbească cu ei”. Nu peste multe cuvinte, un alt vârtej de expresie ne roteşte-n loc: incendii (corect era „incendiile”) sunt ultimul lucru de care avem nevoie”. La puţin după debutul descriptiv al celui de-al doilea tablou, „Situaţia se schimbase drastic”. Obişnuim să folosim adjectivul „drastic” atunci când vorbim despre măsuri, pedepse, atitudini ale unor conducători etc., termenul fiind în genere sinonim cu „exigent”, „aspru”, „sever”, „eficient” chiar. E drept că, între sinonime, figurează şi „radical”, dar obişnuinţa de a percepe prezenţa umană în spatele unei acţiuni „drastice” face ca formula să-mi sune a falset. Câteva paragrafe mai jos, nişte „pereţi rămâseseră (corect era „rămăseseră”) în picioare.” Forma greşită pare, din păcate, una sistematică, fiindcă o regăsim şi ceva mai jos: „Vesta se rostogolise pe trepte şi căzuse printre dărâmături, unde rămâsese ameţită”. Nu e singura lunecare de grafie (autoarea folosindu-se pe undeva şi de „comfortabil”), după cum nici alăturarea subtil cacofonică de mai sus nu e una izolată (mai găsim în text şi „vorbească cu cineva”, de exemplu). Unele din formulele autoarei par însă a avea legătură cu simţul interior al expresiei, cu felul în care percepe domnia-sa consonanţa vocabulelor aliate în propoziţii şi fraze. De pildă, în încercarea de a obţine oarece economicitate de expresie, autoarea recurge la amputări de cuvinte, care dezechilibrează prozodic şi chiar semantic textul, ca în „i se permisese să părăsească templul pentru a-şi aduce provizii sau [pentru a] face diferite comisioane” ori „Se pot lua măsuri, [se pot] aduce ajutoare, [se poate] eventual reloca populaţia.” Afară de aceste alunecări profunde ale formulelor sale, şi personajele dau uneori semne că-şi pierd consistenţa. Aflăm cu uimire despre zei că puterea lor e, în fapt, limitată. M-a descumpănit în acest sens mai ales tabloul în care Afrodita, surprinsă de vizitatori, e îngrijorată brusc de starea coafurii, apucându-se subit să-şi împletească febril cosiţele, iar „O asemenea activitate putea să dureze chiar şi două ore.”, ni se spune. Eram obişnuit ca zeii să-şi schimbe înfăţişarea aşa, pac, şi gata! Cum făcea Samantha, în faimosul serial de televiziune din anii ’60, „Ce vrăji a mai făcut nevasta mea”. Una peste alta, găsim că povestea de faţă e un text lansat prematur, fără o prea atentă şlefuire. Pe Ioana Vişan cea adevărată o mai aşteptăm…

A doua povestire nautilă a lunii este semnată de Alexandru Ioan Despina şi poartă titlul „Azaroth”. E o expunere lungă, prin care autorul pare a încerca să ne facă dovada că poate scrie şi rău. Pe alocuri, chiar mai mult decât atât. Dacă în textele sale anterioare a părut să aibă ceva de spus şi chiar a mânuit binişor unele instrumente necesare zicerii, de astă dată, textul său e construit greu, din pasaje descriptive ceţoase, în care cuvintele nu sunt alese cu destulă grijă. Nu mă grăbesc, de pildă, să consider că înţeleg imaginea acelui tetraedru izoedric „încastrat de braţe lungi, metalice”, pe care Alexandru Ioan Despina ni-l dezvăluie izotrop (adică având neschimbate proprietăţi în oricare punct al volumului său) dar conţinând, în stare criogenică, un corp omenesc, despre care ştim că numai izotrop nu poate fi. Nu mă grăbesc să cred că înţeleg nici motivul pentru care întregul paragraf ce urmează imediat e consumat spre a ne convinge că durata strădaniei roboţilor de a-l învia pe navigatorul stelar nu poate fi estimată cu destulă precizie. În afara ideii de răstimp, această durată nu pare să capete o hotărâtoare importanţă în economia naraţiei, ba chiar din contră, roboţii, veşnici fiind, nu par a se sinchisi prea mult de factorul „cronos”.

Limbajul folosit devine zdrobitor de neliterar atunci când termenii ştiinţifici se acumulează în adevărate cascade preţioase. „Înainte de a fi scos din tubul adiabatic au recurs, prin procedee chirurgicale, la modificarea pragului de sensibilitate din cornul dorsal medular. Stimulii nociceptivi nu mai excitau aminoacizii sinapselor…”, spune, de exemplu, autorul, pentru a-şi râde, parcă, el însuşi de toată această ostentativă dovadă de erudiţie, explicându-ne chiar la finalul bombasticei fraze: „iar eu nu mai simţeam durerea.” La fel de bizară îmi apare şi recurgerea la termeni de o doctă preţiozitate, cum ar fi „inextricabil”, „inavuabile”, „inconceptibile”, pe care-am pus-o mai întâi pe seama strădaniei (evident, excesive) de a ne caracteriza, prin limbajul său, o fiinţă inteligentă nonumană, concepută pe calapodul inteligenţei artificiale. Dar presupunerea mea s-a dovedit mai apoi neîntemeiată, fiindcă autorul foloseşte, tot pentru expunerea ideilor lui Azaroth, şi cuvinte din vocabularul firesc: „Ochii mei au văzut imagini tulburătoare. Crime inimaginabile, violenţe atroce, crunte dovezi de o incredibilă sălbăticie, abominabile lupte înfiorătoare. Urechile mele au auzit strigăte cumplite, de disperare.” (Oare de ce mi-a amintit atât de mult de scena asta?)

În destule alte cazuri, se iţesc forme incorecte ale unor cuvinte, semne incontestabile ale problemelor de limbă, ca în: „începuseră să bântuiască gândirea” („a bântui” face, la conjunctiv prezent, „să bântuie”, ca să nu mai vorbim de cacofonia-bonus din formula propusă în text), „una dintre cele două luni a celei de-a doua planete” („dintre cele două luni ale celei”), „Ne mişcăm însă în permanenţă înăuntru cupolei.” (confuzie între adverbul „înăuntru” şi prepoziţia „înăuntrul”), „De atunci am rămas singuri într-o lume dezolantă de pe care nu mai putea pleca.” („nu mai putem pleca”, eventual „nu mai puteam pleca” – aici poate fi vorba de o greşeală „de viteză”, să sperăm că-i aşa), „Eu sunt cel care i-a adus aici şi care în ţin în aceste condiţii cumplite.” („…şi [cel] care îi ţine…”) sau „Doisprezece planete” (dezacord între numeral – corect era „douăsprezece” – şi substantiv). O formulă greşită se regăseşte şi în construcţia „Nava principală a fost şi ea separată, iar mai multe resursele energetice şi sisteme de propulsare, au fost transbordate pe vehiculul nou făurit…” (unde apare, pe undeva, şi o virgulă rebelă între subiect şi predicat), iar repetarea ei în „Petrec timp îndelungat parcurgând enorme distanţele interstelare…” ne duce cu gândul că ar putea fi vorba de ceva sistematic. Stângăcia în exprimare de mai înainte nu este una singulară, pe parcursul expunerii având parte şi de alte asemenea gafe şi preţiozităţi, ca în: „Au prelevat şi adunat mostre” (izul pleonastic e vădit, căci „a preleva” înseamnă a lua puţin dintr-un întreg, adicătelea, cum ar veni, o mostră, ca să nu mai vorbim că un bun sinonim contextual pentru sensul „a lua” este, aici, „a aduna”), „Stăpânesc, sau stăpâneau cândva, o singură planetă albastră pe care există [sau existau?] miriade de alte forme…”, „Am căzut pradă unor convulsii îndelungate şi a [acest „a” este evident în plus] unor sentimente întunecate ce dispăreau treptat, odată cu ivirea zorilor.” sau „Că mâinile mele nu vor săvârşi dezavuabilele fapte ce-mi trec prin gând. Frica de ipostaziere o întrece pe cea stârnită de aceste fiinţe.” (evidente preţiozităţi). Poate cea mai mare mâhnire mi-a pricinuit-o însă influenţa „romgleză” din „Au trimis probe, unde ne dăm seama (contextul imediat următor explică afirmaţia) că autorul a transpus forţat în româneşte substantivul englez „probe”, însemnând, între altele, şi „sondă” (sondă de explorare).

De la Alexandru Ioan Despina nu aşteptam chiar atât de puţin…

A treia povestire nautilă, „Supune-te fără teamă”, n-o vom comenta. Vom spune despre ea numai că a fost primită favorabil de o parte a membrilor AtelierKULT, şi cu oarece rezerve de alţii. Şi că e un text scris „dintr-o suflare”, sub imperiul momentului, retuşat apoi de câteva ori. Mulţumim redacţiei prea bunei noastre reviste, pentru publicare.

NAUTILUS încheie rubrica lunară de proză cu textul „Nişa”, de Liliana David, un text pe care nu prea ştiu unde să-l aşez. Aşa cum sesiza o cititoare atentă şi foarte pricepută (semnează Mihaela, o urmăresc de ceva timp, şi nu m-a dezamăgit niciodată în comentariile ei), în poveste sunt multe nepotriviri, având darul să macine sensurile („ba nu stie ce e cu fanta, ba stie ce e cu ea, ba vrea sa opreasca timpul, ba vrea sa il redirectioneze”, apreciază ea, iar noi nu putem decât să-i dăm dreptate). Nu e cazul să vorbim de greşeli, fiindcă nu ne-a sărit în ochi decât un „Nu şti?”, cu totul izolat, evident, o gafă „de viteză”. Concluzia Mihaelei ni se pare în aşa măsură de potrivită încât cerem îngăduinţa s-o cităm iarăşi: „entuziasm in fata unei idei, apoi graba si neglijenta in dezvoltarea ei.” Nădăjduim că Liliana David va trage din toate astea învăţămintele necesare.

Societatea Romana de Science Fiction si Fantasy

SRSFF începe seria lunii lui Cuptor cu „Omul providenţial”, de Victor Martin, povestire făcând parte din volumul recent apărut (30 iunie 2011), „Maşina viitorului”. Îndrăznim să aşezăm textul în categoria satirelor politice cu fundal SF, deşi V.M. recurge, după cum ne-a obişnuit, la expozeuri paradoxale. De cele mai multe ori, domnia-sa face referire la paradoxurile cotidiene de care ne-am cam săturat, fiindcă ele bântuie nestingherite societatea românească postdecembristă. Iată o mostră de zicere a autorului, echivalentă a vorbei vechi potrivit căreia „şi aşa-i rău, şi aşa nu-i bine”: „Refuzând să depună reclamaţie, deoarece nu a văzut bine hoţul, cetăţeanul ajută infractorul să comită şi alte infracţiuni. Dacă depune reclamaţie, e felicitat pentru spirit civic; ajută hoţul să se recalifice, să-i dea foc la casă, contribuind astfel la dezvoltarea sectorului construcţiilor.” Uneori, enunţurile devin concluzive, etalând adevăruri prea bine cunoscute: „Din timpuri imemoriale şi până azi, n-am făcut decât să ne întărim convingerea că orice Constituţie am avea, trebuie s-o respecte doar cei care nu sunt la putere.” Dincolo de încărcătura politicii fruste (de care mie, unuia, mi s-a cam făcut, în toţi aceşti ani, lehamite), textul s-ar putea să conţină şi aluzii directe la persoanlităţi prezente. Colonelul Craian, de pildă, sosit de pe Pământ cu nava stelară, comandant de navă adică, are un nume ce diferă numai printr-o singură literă de al altui ilustru navigator al zilelor noastre. Dacă puţinele expresii în care alăturarea sunetelor nu e tocmai fericită („exoftalmică, cu urechi ascuţite”, „aruncă cojile”) sau ilara manieră de a introduce nedeterminarea sexuală a băştinaşilor („Pot să văd şi eu vreun caz de vindecare miraculoasă?”, întreabă colonelul Craian; „Sigur: fiul meu. A scăpat-o de o infecţie urâtă, instalată la un picior.”, răspunde primarul alian, lăsândune încurcaţi în privinţa sexului fiului său) s-ar încadra la elemente de umor, nu putem trece însă cu vederea câteva greşeli care ne-au râcâit profund, cu atât mai mult cu cât e vorba de un condei dintre cele consacrate. Căci am descoperit o regretabilă virgulă (în „aceste stârpituri adaptate la lumină şi la o atmosferă bogată în oxigen, erau foarte periculoase”) aşezată fatal între subiect şi predicat şi ne-am izbit violent de folosirea sistematic incorectă a substantivului „fiu” la plural articulat în forma „fii” în loc de „fiii” (în „Venind din cer şi fiind fii câte unui tată, mai bun sau mai rău, cu toţii suntem fii vreunui tată ceresc.” şi în „Indiferent fii cui suntem, cu toţii suntem fii aceluiaşi tată ceresc”).

În data de 5 iulie, SRSFF ne oferă, la rubrica Autor-X, tableta „TOVARĂŞULMEU.RO”, de Costin-Florin Miron. Publicat de SRSFF chiar de Moş Nicolaie, anul trecut („Un an în abis”), apoi de Nautilus, în ianuarie 2011 („O mie de ani”), iată-l pe prietenul nostru, cu nume de cronicar medieval, recidivând. El ne propune în micul său text un fel de cyberpunk, la prima vedere diafan, în care personagiul principal e o aplicaţie web „umanizată”. Am detectat în spatele textului un ciopor de semne de întrebare. Cum anume se schimbă omul sub presiunea tehnologiei informatice? Vom ajunge să nu mai facem deosebire între o persoană şi o aplicaţie web? Şi când va fi aşa, se vor fi umanizat ele, aplicaţiile, îndeajuns, ori ne vom fi „informortizat” noi pe măsură? Iar dacă vom considera firesc să cumpărăm o asemenea aplicaţie, cum va fi cu omul, de care ele, aplicaţiile, practic nici nu se vor deoasebi? Hmm… Poate că nu e foarte literar textul lui Miron Costin acesta, dar m-a pus pe gânduri… M-a pus pe gânduri…

Povestirea „Omul născut într-un miliard de lumi”, de George Veonescu, este şi ea tot o expunere fragmentată (în prima parte, a doua parte şi ultima parte 😉 ) a unui text publicat anterior pe hârtie, în 1996. Cum s-ar spune, o restituire. Textul abordează tema universurilor paralele într-o manieră ce aminteşte de serialul de televiziune „Quantum Leap” din anii ’90. Mânuirea elementelor ce fac diferenţa între lumi este însă sensibil mai subtilă în povestirea de faţă decât în amintita producţie TV. Totuşi, cârcotaş cum sunt, am găsit în text câteva scârţâieli care nu m-au putut lăsa indiferent. O să trec zâmbind pe lângă interesanta remarcă despre efectele poeziei asupra minţii umane („Profesorul o luase razna. În fond, avea 86 de ani, dintre care ultimii 18 îi petrecuse citind poezii, ceea ce – orice om de ştiinţă cunoaşte acest adevăr – te poate duce cu sorcova.”), care mi-a adus aminte de o vorbă aruncată de Nichita Stănescu, între prieteni, (nu eram printre ei, din păcate 😉 ), cum că nebunia ar trebui considerată boală profesională la poeţi, dar voi insista asupra altor aspecte, care au darul să strice puţintel literaritatea. Ne oprim întâi la nişte mici probleme de armonie a timpurilor verbale (ca în „Am făcut rapid un duş, apoi, cât timp eu mâncasem, Profesorul îmi vorbise despre câte-n lună şi-n stele.”, unde avem parte de perfectul compus urmat de două verbe în mai mult ca perfectul, unul dintre ele la o formă nu tocmai recomandată – „mâncasem”). Facem apoi un nedorit popas la o stângăcie de frazare. În „Exceptând telefonul de azi, în cei 13 ani de când nu ne mai văzuserăm faţă în faţă vorbiserăm de numai două ori – şi amândouă în ultimii câţiva ani.”, mai mult ca perfectul „nu sună” în context. Era necesar un perfect compus („am vorbit doar de două ori”), iar concluzia („…şi amândouă în ultimii câţiva ani.”) e pur şi simplu o copilărie. O altă stângăcie de frazare ar fi „Eu am reuşit însă ceva mult mai important, esenţial şi profund.”, care-mi sună pur şi simplu nefiresc. Sau dubla negaţie, solicitând inutil „rotiţele” cititorului, din „Sunt nişte ecuaţii seci, dar importanţa lor colosală nu cred că încă nu poate fi înţeleasă cu adevărat.” „Poezia/multiversul are locuri în care lucrurile nu se comportă conform legilor naturale.”, ne spune autorul. Nu trebuie să fiţi de acord cu mine, dar „Multiversul, ca şi poezia, nu se comportă întotdeauna conform legilor cunoscute.” mi-ar fi sunat mai „cuşer” 🙂 . Tot la capitolul stângăcii aş încadra şi unele derapări logice. „Dacă toţi oamenii legii erau cât el, cred că traversatul pe roşu era infracţiunea cea mai gravă de care auziseră vreodată!”, ni se comunică un gând al personajului, după ce, câteva paragrafe mai sus, tocmai se făcuse vorbire despre complicitate la jaf armat. Nici explicaţia-cheie nu mi-a părut să aibă darul de a face pe cititor să tresară şi să se reaşeze pe scaun (pe divan), în faţa cărţii. Ea reia pur şi simplu o temă niţel „patinată” din vasta literatură „enigmologică”, pe care o inserează pe post de pârgie: „Poezia n-are rimă, iar în multivers există zone de genul Triunghiului Bermudelor. În aceste zone, ţesătura multiversului este alterată, rărită, iar lumile vin în contact, se influenţează. Ba chiar… poţi trece dintr-una în alta.” Ar mai fi ceva? Poate câteva năzbâtii de condei gonit gen „banii asta sunt valabili aici”, „apărat care calculează”, „erupeau din plămânii care se goleau ai lui Arhibron” (topica, bat-o vina!), „toată aceste calităţi”, „…Munţii Carpaţi era identici…” sau „Vocea aceea caldă şi mică pe care nu o mai auzisem de 13 ani m-a izbit că şi ca şi cum muntele de lângă vilă mi-ar fi căzut în cap.”, dar nu mi se par esenţiale, ci le consider simple erori de redactare. Dincolo de toate aceste cearcăne, chipul poveştii mi s-a părut că ţine de omnenesc şi că are voce. Finalul a ridicat mult povestea, aşa încât am pus-o la capitolul satisfacţii. Drept pentru care avem a mulţumi.

În 22 iulie, SRSFF publică un fragment din nuvela „Alfabetul spre Venus”, de Cristian Mihail Teodorescu, piesă ce urmează să apară în volumul colectiv „Venus”, colecţia „Survol”, alături de precedentele antologii „Alte ţărmuri” – 2009 şi „Pangaia” – 2010, realizate de asociaţie. Fragmentul promite o poveste mai mult decât intersantă. Dacă şi celelalte texte sunt pe măsură, volumul se va număra, după părerea mea, între reuşitele asociaţiei.

SRSFF îşi încheie seria lunii la data de 27 iulie, cu povestirea „Uşa”, de Diana Alzner. Ţesută în fir de legendă, povestioara are darul să te facă să pleci în drumeţit, cu gând să dai în crâng peste poarta dintre lumi. Poate ca lumea ailaltă să fie mai bună… Altminteri, n-aş avea de reproşat mai nimic autoarei. Poate numai finalul aruncat hăt, înainte, în viitor, ce pare puţintel rupt de firul molcom al zicerii. Şi micimea textului, lăsând impresia că legenda nu se simte în largul său în încorsetarea celor 3626 de cuvinte.

SFera Online

Lista de povestiri a lunii iulie se deschide la SFera Online cu „Fântâna de iasomie”, de Sorin Coadă, foarte probabil un alt eşantion din lucrarea aceea de mai mari dimensiuni pe care-o pomenea într-unul din comentariile sale trecute. (Pe care-l puteţi găsi după textul de aici.) În ciuda unor aluzii vagi la genul „spec-fi” (autorul aruncând cititorului nada unor termeni ca „roman de anticipaţie” sau „călătorii cronospaţiale”), textul nu poate fi aşezat în fondul regatului nostru ficţional decât, poate, cu totul tangenţial. Mai mult, am găsit în lectură o anume monotonie, o anume oboseală, pe care-am pus-o mai cu seamă în contul supralicitării numărului de personaje prea vag tuşate şi a mult prea frecventelor întretăieri ale realităţii poveştii cu închipuirile din mintea lor. Toată această construcţie pare numai un caleidoscop de cioburi colorate care se străduie să atraga atenţia dar nu ascunde înăuntrul ei nimic. Deşi autorul recurge până şi la moarte, tot ca la un fel de personaj-ingredient, încercând să salveze nuditatea de fond a zicerii, edificiul cuvintelor rămâne gol. În pofida risipei de stil, câteva stângăcii întretaie totuşi zidirea de vocabule. Sunt unele repetări de cuvinte, supărătoare mai mult prozodic (precum în „căutând ceva nou în complexitatea figurii sale, nu-şi putea lua ochii de la acel punct de plecare al copilăriei sale”) şi una sau două alăturări de sunete la limita eufoniei („parcă chinuit”). Puţinele cuvinte „ciobite” (ca în „oper desăvârşită”) nici nu trebuie luate în seamă.

Semnată tot de Sorin Coadă, „Muribundul” continuă să ne rostogolească imaginaţia în acelaşi univers ficţional. Uzând de o mecanică verbală parcă mai puţin preţioasă, autorul crează tonalităţi uşor diferite, dar nu izbuteşte să se îndepărteze suficient de impresia de grandilocvenţă fără un scop anume. Intr-o singură frază din paragraful al treilea, de pildă, domnia-sa ne mitraliază cu o serie scurtă de neologisme: „atanorul” (cuptor folosit de alchimişti), „hialin” (transparent, translucid, sticlos) şi „taumaturgice” (magice, care pretind că fac minuni). Alte erori n-am găsi, poate cu excepţia formei de plural articulat a substantivului „copil” din „Nu-i suporta pe copii Lacedemonei” (evident, trebuia „copiii”), dar pe care o punem în seama grabei.

Hotărât lucru, domnul Sorin Coadă traversează o etapă de căutare febrilă. Îi dorim să izbutească a scoate ceva, până la urmă, din athanorul imaginaţiei sale. 🙂

A treia „şarjă” a lunii de la „cuptorul” SFerei Online, „Cercul”, poartă o semnătură pe care n-am mai întâlnit-o până acum: Gabriel Iordan-Dorobanţu. E un text cu duh, dar în acelaş timp cu destul umor. Nu-l putem reţine nici pe el în arealul „spec-fi”, deşi aruncă spre noi câteva lasouri semantice oarecum tangenţiale (referindu-se, de pildă, la ipoteza extraterestră). Româneasca domnului Iordan-Dorobanţu pare a fi cât se poate de în regulă. Nici la capitolul stil nu se întrevede vreo suferinţă, excepţie făcând poate unele alăturări pe deplin eufonice 🙂 („malefică, care”, „ca citindu-l”), dar le putem pune, până la urmă, la umor de limbaj, asumându-ne, fireşte, riscul greşelii.

Un condei interesant pe care-l mai aştept. Poate chiar în ograda cu ficţiune speculativă.

HELION ONLINE

HELION ON LINE ne propune, în contul lunii iunie, o singură povestire: „Cicipity Ciu Cea Ci”, de Mircea Boboc. Tânărul condeier moldav, premiat de mai multe ori la cei doar 24 de ani ai săi, ne propune o poveste plasată în realitatea abisală a psihicului uman. Percepţia pare împrumutată din experienţele şamanice, iar tonul evoluează la limita preţiosului, rezultând o realitate ficţională fără contururi, născând în imaginar ecouri amestecate, adesea imprecise: „Îşi reaminteşte treptat lumea din care face parte, resimţind tranchilizarea unei amnezii existenţiale impalpabile şi gata de a fermenta în şocuri de-o fluiditate asemenea spargerii baloanelor de săpun.”; „Prăpastia dintre himerele colorate în stările mentale ale nocturnului şi calmul monoton al diurnului îl ridiculizează cu ezitări tardive.”; „Micul ceas din perete, plasticat în protuberanţe verzi de cuarţ…”. Uneori, verbalizarea e atât de extravagantă încât nu se poate să nu fie percepută ca bombastică: „Inconştientul e oglinda în care universul cascadelor fosilizate de gânduri se reflectă mai mult sau mai puţin obturat de molozul contingentului.” Impresia de ermetism grandilocvent e amplificată şi de terminologia doctă, provenind poate din psihologie, psihiatrie ori ezoterism, pe care n-o găsim explicată de dicţionarele lingvistice nici la nivel de vocabule („personanță”, „catabasice”) şi cu atât mai puţin la nivel de expresii („umbra subconştientă”, „impuls al thanatosului”, „proiecţia onirică”). Deşi unele dintre sintagme sunt „predate” cititorului (dialogul vărului-psihanalist e un mic curs de iniţiere în psiho-ezoterism), destule formule rămân suspendate într-o semantică vagă. Cu toate că nu abundă, lunecările de stil şi limbă se iţesc pe ici, pe colo, radical nepotrivite cu statutul de student la litere al autorului. Să ne referim, în treacăt, la repetarea de câteva ori a genitiv-dativului „umbrii”, sau la topica nu tocmai fericită din „Valeriu este omul care ştie cel mai bine ce e de făcut de pe întreaga planetă.”

Una peste alta, domnul Mircea Boboc ne-a convins că are idei laborioase şi deschiderea către fantastic nu-i lipseşte. Doar la literatură ar mai fi ceva de lucru. Nu mult, dar ar mai fi…

GAZETA SF

Povestirea „Game Over”, de Raluca Băceanu, prima ieşită din „cuptorul” Gazetei SF este o piesă neaşteptată. Mi-a făcut realmente plăcere să mă las purtat de poveste, deşi intriga are câteva fisuri chiar şi pe la unele „cordoane de sudură” mai importante (nu e suficient motivat, de pildă, faptul că planul manipulării lumii nu-i trecuse prin cap genialei Ahura până la strămutarea în virtual a personajului narator). Poate felul cumva naiv în care sunt povestite evenimentele, poate atmosfera cyberpunk, nu ştiu, dar ceva a făcut să-mi placă destul de mult ca să cred că ficţiunea speculativă de la noi traversează un moment bun, de care trebuie să avem grijă. Tocmai din acest motiv n-am să trec cu vederea că autoarea mai are de lucru la stil şi chiar la limba română. Se întrevăd ici-colo stângăcii de exprimare. Uneori diacriticele sunt neglijate („semanau cu nişte lacuste”), alteori formulările îşi pierd claritatea („Eu mă mulţumeam zâmbind zicându-i, crezând că-s inteligent”). În câteva rânduri, zicerea capătă nuanţe de sporăvăială şcolărească de recreaţie („Mai îmi spusese”) sau conţine cuvinte în plus, stricând armonia („lumea e dispusă să îmi acorde votul lor, „se conectau de cel puţin o dată pe zi”). Mai supărătoare sunt greşelile de scriere, între care se disting unele ce par motive de meditaţie la gramatică: „dacă nu ieşem, „cum e să fi cu adevărat”, „nu poţi să şti, „Am scris pe site tot ce nu îmi convinea sau „nu puteai ştii.

Dincolo de derapajele menţionate, textul dovedeşte că autoarea are o remarcabilă gândire şcintificţională şi simte, în majoritatea cazurilor, cum se captează atenţia cititorului, deşi se lasă uneori înşelată de propriile-i automatisme psihologice (ca în „Am băut-o [berea] din câteva înghiţituri lacome şi am râgâit ca un nesimţit ce eram.”, unde se vede bine încercarea unei fete – neizbutită! m-a amuzat! – de a gândi ca un băiat). :-)) Mi-a plăcut tare mult şi modul în care a descris status quo-ul politic: „Halal democraţie. Opoziţia nu putea face nimic de 10 ani. Deja mă conformasem cu regimul ăsta politic, care mirosea a totalitarism. Ce ţară de cacao!” Remarcabilă frază! 😉

O voi mai aştepta pe Raluca Băceanu. Cu interes.

A doua povestire „spec-fi” a Gazetei SF pe luna iulie este „Big Bang Boo”, semnată de Ovidiu Bufnilă. Fiind vorba de un text publicat anterior pe hârtie (revista Titania, nr. 1/2008), este tot o restituire. Pentru care, iarăşi, avem a mulţumi. Nu vom spune mai mult decât că punem cele câteva erori de grafie („în domeniilor imagologiilor”, „exietnţa”) pe seama unei precipitate tehnoredactări. Şi că lectura a fost una agreabilă.

La rubrica de mainstream, Gazeta SF ne oferă povestirea „Posedata”, de Victor Ovidiu Rusu. Fiind vorba de o povestire din afara arealului nostru ficţional, o vom contabiliza doar, mărginindu-ne la a spune despre ea că merită cu prisosţinţă timpul lecturii, fiindcă autorul ei stăpâneşte meşteşugul cuvântului. Iar asta e bine.

În loc de încheiere…

SRSFF se remarcă în Luna lui Cuptor atât la capitolul cantitate cât şi, zicem noi, calitate. În general, am putut observa „o intensificare” 😉 a numărului de „restituiri”, publicate în toate cele cinci locaţii, cu excepţia revistei NAUTILUS, care continuă să promoveze texte inedite. Aşa cum am promis, povestirea din HELION ON LINE a fost contabilizată în luna aceasta, urmând ca textele recent apărute (e vorba de cele din numărul 14, pe lunile iulie-august 2011) să fie socotite în contul lui august şi recenzate în septembrie.

Până atunci, vacanţe memorabile, spornice, odihnitoare, inspirate şi pline de frumos şi de iubire. Iar celor ce nu pot pleca în vacanţe le dorim ca munca să le fie rodnică şi plină de satisfacţii.

Tuturor, numai bine!

Anunțuri

23 Responses to Din „cuptorul” ficţional…

  1. Roxana Băceanu e de fapt Raluca Băceanu. Atât voiam să spun. Iar în ceea ce priveşte greşelile gramaticale, chiar nu le-am observat. Când scrii, eşti ca într-o transă, la fel şi când reciteşti textul. De acum încolo voi acorda mai multă importanţă corecturii finale. Mai am de lucrat.

    • mirco67 spune:

      Raluca e un nume la fel de frumos ca şi Roxana. Pe mine mă cheamă Mircea şi când scriu, şi când nu scriu. 😉

      În altă ordine de idei, scrisul „de transă” se produce „la prima mână”, sub presiunea inspiraţiei. „Draftul întâi”, cum spun unii. Dacă laşi textul la sertar câteva săptămâni, sau câteva luni, revizuirea lui poate da rezultate neaşteptate. Totul e să nu fii nerăbdător să-ţi vezi numele publicat. 😉 Am spus deja de multe ori aici, pe blogul ăsta, că a scrie înseamnă mai ales a rescrie. Dacă trece destul timp, dispare transa aceea a creaţiei. E drept că migala şlefurii n-o egalează, dar e la fel de necesară.

      Diamantele în stare brută seamănă cu nişte pietre. Însă abia când sunt şlefuite atrag atenţia.

      • Mihaela spune:

        Mircea, toate bune si frumoase in legatura cu a scrie-a rescrie, dar ai uitat sa corectezi articolul si sa (re)scrii Raluca in loc de Roxana.:)

        Raluca, ti-am citit povestirea, incitata fiind de articolul de aici. M-a prins destul de bine in mreje. Numai ca, atunci cind am ajuns la a iubit decit astia imi spuse ea aratind spre sinii ei, s-a rupt toata vraja si am citit restul cu o detasare vecina cu plictiseala.
        Oricum, e prima oara cind te citesc si impresia e buna, mai ales dupa ce am vazut ca inca nu ai trecut pragul adolescentei. Sunt curioasa ce va urma.:)

      • mirco67 spune:

        :-)) :-)) Am făcut-o lată!

        Un pic mai târziu.

        S-a corectat, Mihaela! Mulţumesc! Mii de scuze Ralucăi pentru năşeală. N-a fost cu intenţie. În concediul ăsta sunt cam aiurit. Poate de la băi. Băi sărate, în Maramureş. Băi sulfuroase, la Bala, nu tocmai departe de Baia de Aramă din nordul Mehedinţiului. Băi, dar unde mi-o fi capul! 🙂

  2. Domnule Coman, citind pertinenta dvs. analiză, ce pot să mai spun în propria-mi apărare? Sincer nu prea am ce pentru că ştiu că aveţi dreptate. Îmi fac mea culpa şi încerc să abandonez acest stil care şi mie mi se pare insipid şi care nu mă caracterizează (am recurs la el nu pt. a arăta cât de inteligentă e o maşinărie ci pt. a evidenţia că realitatea pe care o cunoscuse Azaroth era una rece, insipidă, fără sentimente, o simplă statistică, iar după ce-a aflat ce-au făcut oamenii această realitate se schimbă. Să nu credeţi că încerc să mă scuz astfel sau că încerc să vă arăt că nu aveţi dreptate, Domne fereşte, încerc doar să mă explic pentru a înţelege mai bine unde, cum şi de ce am dat greş. Iar timpul, hmm… pentru ei nu conta, într-adevăr, însă planeta pe care se întorceau fiind Terra, sunt sigur că v-aţi dat seama de acest lucru, ar fi oferit o ideea legată de ce se întâmplase pe Pământ în acest timp). În fine, nu vă mai plictisesc cu povestitul, ar fi trebuit să spun toate acestea în text 🙂

    Vă mulţumesc încă o dată şi mă înclin în faţa criticii dvs. obiective şi detaliate.

    • mirco67 spune:

      Adesea se întâmplă ca povestea imaginată să fie una fabuloasă, iar umbra ei, cea scrisă pe hârtie, să nu fie pe măsură. Din păcate, noi, cititorii, putem să gustăm numai din umbră, nu şi din tiparul imaginaţiei. Am spus ce-am văzut. Poate n-am văzut bine. Sigur n-am văzut ceea ce ar fi putut să fie.

      Vă mai aştept! 🙂

      • Noroc că există cineva care să mă tragă, sau să ne tragă, de mână în momentele în care greşim. Faceţi o treabă minunată d-le Coman şi întotdeauna am să vă citesc cu plăcere.

        Cu stimă şi prietenie, Al. Ioan.

  3. Oliviu Craznic spune:

    felicitari pt nautilus, si desigur pt aceasta continua analiza sf care e de mare ajutor literaturii

    • mirco67 spune:

      Mulţumesc tare mult pentru aprecieri, domnule Oliviu. Fiecare vizită a domniei voastre mă onorează.

      • Oliviu Craznic spune:

        Onoarea este, desigur, reciproca:) Va
        admir si va respect f mult pt ceea ce
        faceti. Iar postarile dvs. sunt
        intotdeauna motiv de placere si bucurie.
        Numai bine va doresc!

  4. Sagy, spune:

    Multumesc „radiografie” domnule Mircea si multumesc ca nu a trebuit sa astept pana pe 15 precum ati amentintat 🙂

  5. lili3d spune:

    Mi-am notat. Mi-am asumat.
    Mulțumiri și aprecieri pozitive.
    E bine că mai sunt unii cu picioarele pe pământ!

  6. Ben Ami spune:

    si uite asa am trisat… iar. pericol mare 🙂 o sa ajung sa deschid doar linkuri care-s amintite aici.

  7. […] – analiza povestirilor din iulie, așa cum o face, în fiecare lună, Mircea Coman din Scifientland […]

  8. […] Cu „Halta părăsită”, Sorin Coadă apare din nou la SFera Online, după o pauză de aproape patru luni, fiindcă ultima oară l-am comentat pentru „Muribundul”, apărută în rubrica de proză a portalului la data de 16 iulie, anul curent. (Ne-am ocupat de respectivul text în articolul nostru cu titlul Din „cuptorul” ficţional.) […]

  9. […] a Gazetei. L-am menţionat elogios şi cu ocazia precedentelor sale apariţii (a se vedea cronicile „Din „cuptorul” ficţional…”, unde am făcut referire la povestirea „Posedata”, şi „Spec-Fi în apus de vară – […]

  10. […] – analiza povestirilor din iulie, așa cum o face, în fiecare lună, Mircea Coman din Scifientland […]

  11. gigi spune:

    Ce face viitorul din om. Din plagiator, critic: http://revistanautilus.ro/radar/radar-32/ .

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: