Speculaţiuni pe zăpadă

Sărbătorile au trecut de mult. Au fost frumoase. Pentru unii au fost doar triste. Ar fi bine dacă ne-am gândi la ei mai des…

Am încercat să dăruiesc şi eu ce am putut, o povestioară, cuvinte frumoase pe blog. Cred însă că e timpul să ne reapucăm de lucru, aşa că îmi aşez ochelarii pe nas, fiindcă fără ei nu mai văd la fel de bine, şi pornesc iar în bântuirea grăunţelor de ficţiune împrăştiate prin cotloanele de net cu care, sper, deja v-aţi obişnuit.

Aşadar…

Prima escală nautilă din 2011 e piesa „Pietre preţioase”, semnată de Balin Feri. Scheletul narativ este unul cu totul pozitiv. Din păcate, punerea în operă nu se ridică la nivelul ideii. Mai presus de supărătoarele greşeli de limbă (probleme cu acordul articolului posesiv: „un reprezentant a lor”, „butonul de control a sistemului”, „corpul lipsit de viaţă a căpitanului”; cuvinte scrise greşit: „înşeală”, „deabia”) şi de formulele neizbutite („În gură încă simte gustul buzelor adorate”, „Numele i-a fost atribuită de către prietenii noştri, alaiţii.”, „Un cineva în cine el nu prea credea”, „Spre diferenţă de ceilalţi”, „Mai mare decât oricare de care am auzit vreodată”), nemulţumirile vin dinspre modul neconvingător în care sunt „încarnate” personajele, precum şi de la unele descrieri de fundal, ce contrariază. Kano, soldatul cu origini africane, îşi turteşte furtunul de alimentare cu aer al costumului individual de protecţie, raportând dificultăţi de respiraţie, ca un „pifan”, lucru cel puţin neaşteptat la un ins instruit pentru misiuni dificile de desant tactic. La fel de neconvingătoare este reveria aceluiaşi Kano care are nostalgia unui somn bun acasă, la umbra… nucului. Nu ştim câţi nuci vor fi fiind aclimatizaţi în Nigeria sa natală, dar poate că mai nimerit ar fi fost ca uriaşul să şadă sub ceva palmieri, curmali, smochini ori alt arboret exotic. Invocările lui Robinson Crusoe şi a servitorului său Vineri, celebre personaje ale lui Defoe, surprind din nou pe cititor, conturând un militar romanţios, preocupat de literatura engleză scrisă cu aproape jumătate de mileniu înainte de vremea acţiunii. Literat fiind, nici nu ne mai mirăm că el recurge la un… monoclu pentru a scruta mişcările băştinaşilor inamici, grav subevaluaţi iniţial de forţele coloniale terrane : „Scoate din buzunarul lateral al pantalonilor un monoclu şi-l duce la ochi”. Necazul e că monoclul nu e un instrument optic militar, monocular (pentru asta există termenii „lunetă” sau uşor învechitul „ochean”), ci pur şi simplu „o jumătate de ochelar”, 🙂 având menirea de a corecta un defect de vedere, în niciun caz de a facilita observarea detaliată a inamicului în câmp.

Încă şi mai stângace este abordarea descriptivă a limbajului safirit: „îşi agită tentaculele. Două capătă nuanţe maronii, unul străluceşte verde fosforescent, celelalte rămân roz.”; „îşi agită tentaculele. Unul devine albastru, două sunt portocalii, unul maro. Celelalte patru atârnă roz lângă corp”. Descrierea, extrem de precisă, rămâne pentru cititor complet irelevantă. Acesta înţelege imediat că e vorba de o comunicare într-un limbaj nonverbal, însă semnificaţia mesajului rămâne ascunsă, aşa încât nu vedem necesitatea unei descrieri atât de precise a combinaţiilor cromatice. Nefiind asociate cu vreo informaţie utilă naraţiunii, era suficientă menţionarea faptului că tentaculele îşi schimbau, nu toate deodată, culoarea. Izbăvitoarea concluzie („Kano realizează că la safiriţi comunicarea se face după un cod complicat format din mişcări şi culori ale tentaculelor.”) întăreşte şi ea idea că nigerianul nu era un ins prea iute la gândire. Dacă numai asta s-a vrut, atunci risipa de cuvinte a fost mult prea importantă.

Textul mai suferă şi la alte încheieturi, uzând de preţiozităţi sonore („sergentul hispanic”), repetiţii de termeni („Ştie că sistemul a făcut deja o verificare preliminară, că acum scoate din funcţiune sistemele compromise şi le lasă doar pe acelea dintre sistemele de rezervă care funcţionează la un nivel acceptabil.”) etc, dar pe care nu le mai enumerăm, pentru a nu ne lungi aici cu expunerea, şi aşa exagerată. În ciuda tuturor acestor malformaţii, pe final, recunoaştem ceva din harul de povestitor al lui Feri, fiindcă abia în ultimele paragrafe ideile par să se aşeze într-o curgerea către firesc. Sunt sigur că, în imaginaţia autorului, povestea arăta mult mai bine. În mod cert, avem în faţă o producţiune lansată prematur.

A doua povestire a lunii, „Foşnet de îngeri”, de Ioana Vişan, începe stângaci, cu un enunţ nu foarte explicit, şi, din această cauză, nu foarte util cititorului: „Când tramvaiul ajunse în staţie, Astrid se strădui să coboare fără a lăsa impresia că se grăbeşte cu adevărat.” Nu putem înţelege dacă Astrid se grăbea sau nu. Ba mai mult, ne întrebăm dacă nu ni se sugerează cumva că Astrid chiar era în criză de timp, dar nu trebuia să arate asta. Cui?

Mai departe, la fel de stângaci, autoarea ne spune: „În zilele călduroase de vară – şi numai din acestea avuseseră parte în ultimul timp…” Expresia consacrată în limba română este „a avea parte de”, nu „a avea parte din”. Desigur că „a avea parte de din acestea” ar fi o stângăcie încă şi mai mare. Aşa încât credem că fraza ar fi trebuit formulată la modul: „În zilele călduroase de vară – şi numai de astfel de zile avuseseră parte în ultimul timp”. Dar şi aşa găsim o construcţie din cam multe cuvinte pentru cât spune. S-ar potrivi o formă mai concisă, mai comprimată, de pildă „În zilele călduroase de vară – şi era o vară fierbinte”, sau ceva asemănător.

Şi pe mai departe se face risipă de cuvinte. „Chiar şi tocmeala vânzătorilor parcă îi făcea bine la urechi.” De ce la urechi? Şi de ce doar la urechi? Nu era suficient „Chiar şi tocmeala vânzătorilor parcă îi făcea bine.”? Următoarea frază supără uşor „la urechi” prin repetiţie („la fel”, „preţ-preţurile”) şi prin grandilocvenţă („preţurile nu erau la fel de exorbitante”): „Era convinsă că o înşelaseră la preţ şi ar fi făcut o afacere mai bună dacă era o localnică la fel ca ei, dar nu avea de ales şi era fericită că preţurile nu erau la fel de exorbitante ca prin alte părţi.”

Din cauza risipei de cuvinte, descrierile, prea încărcate, devin uneori siropoase, lăsând în imaginaţie ecouri de soap opera. „Merele jumătate roşii, jumătate galbene erau împrăştiate în jurul ei în mijlocul trotuarului şi tot ce trebuia să facă era să întindă mâna ca să le apuce, ceea ce şi făcu.”

Când în sfârşit începe să se întâmple ceva (are loc întâlnirea cu Gabriel, personajul înaripat), descrierea contrariază. Astrid îi simte prezenţa înainte de a-l vedea. Vraja percepţiei extrasenzoriale astfel creată se rupe însă imediat, căci, din chiar propoziţia următoare, aflăm că Astrid nu simţise o prezenţă, aşa ca în istoriile cu fantome, ci auzise pur şi simplu un foşnet. Această întoarcere în senzorial dinamitează tot farmecul supranatural abia creat, generând în mentalul cititorului o destul de consistentă frustrare. În acelaşi paragraf, autoarea scapă şi o greşeluţă de gramatică, folosind incorect forma de plural articulată, în nominativ-acuzativ, a substantivului „membru”: „Putea ţine piept la cei mai încrâncenaţi membrii ai consiliului…”

Intriga diafană a povestirii accentuează impresia de soap atunci când conştientizăm că Astrid, trimisă de top-managementul unui important concern să rentabilizeze una din sucursalele sale provinciale, îşi găteşte singură, după o zi obositoare de lucru. Obişnuiţi mai degrabă cu manageri de succes care iau masa la restaurante sofisticate, gestul domestic, nu cu totul neverosimil, rămâne complet neexplicat.

Un alt aspect lăsat în suspans e legat de represaliile asupra bandei care l-a omorât în bătaie pe unul din îngeri (îngerii sunt muritori?), fiindcă refuzase să zboare: ulterior, toţi membrii găştii ucigaşe au fost găsiţi cu gâtul rupt. Autorii acestor crime rămân învăluiţi în mister.

Finalul de seară în doi desăvârşeşte, dacă mai era nevoie, impresia de poveste siropoasă de suprafaţă, prin clişeul partidei romantice de sex, numită, bineînţeles, dragoste. Actul se consumă pe covorul din sufragerie, iar Michael, cavaler desăvârşit, îşi transportă apoi în braţe iubita adormită, depunând-o în dormitor.

Prin tot acest construct mult prea zvelt, Ioana Vişan ne conduce, introducând în ecuaţie şi foarte actuala criză economico-financiară, la momentul culminant, cel în care îngerii salvează mii de vieţi, împiedicând sinuciderea disperaţilor şomeri ce se aruncă de la etaj. Desigur că imaginea ţinteşte dincolo de marginile realităţii şi constituie în sine o expunere frumoasă. Doar cetele de îngeri ne mai pot salva din braţele disperării, pare să ne spună, la final, textul. Mesajul e unul dens, amintind cumva de Coelho. Asupra eşafodajului narativ se mai putea însă lucra.

Atunci când Ioana Vişan va învăţa să-şi retuşeze textele cu autoexigenţa tipică profesionistului întru literă, ele vor căpăta, dintr-odată, o neaşteptată strălucire.

Foarte scurta povestire „O mie de ani” (sub o mie de cuvinte), este textul cu care Costin-Florin Miron debutează în NAUTILUS. E un crâmpei de poveste „what if”, cum spun englezii, bazată pe tradiţionala ipoteză alternativă „dacă Adolf ar fi câştigat războiul”. Textul e conceput ca un monolog al însuşi marelui Führer, menţinut în viaţă printr-o tehnologie medicală inedită, sunând destul de steampunk. Ni se expune, foarte descriptiv, lumea în care rasa ariană decade, căpătând însuşiri considerate inferioare. Deşi povestirea pare mai mult un sinopsis, ea reuşeşte să aibă mesaj. Cunoaşterea limbii e bună, eşuând totuşi o dată la cuvântul „bunkerele”, o românizare, prin articulare neaoşă, a termenului german „bunker”. În româneşte se spune „buncăr”.

Îl încurajăm pe Costin-Florin Miron. Şi-l mai aşteptăm.

La numai o lună de la debutul său în secţiunea de proză nautilă, iat-o pe Liliana David din nou prezentă, cu povestirea „Scop final”. Textul de faţă duce încă şi mai departe decât precedentul un fel de fantastic moralizator, pe care autoarea îl face să sune metafizic, aproape religios, fără însă a pierde legătura cu un anume substrat metodic, raţional. Dacă povestirea Ioanei Vişan amintea vag la final de Coelho, scriitura de faţă sună mult mai pe-aproape, poate datorită anulării oricărei frontiere între real şi fantastic, trecerea făcându-se simplu, firesc. Nu e genul de fantastic preferat, în ce mă priveşte, dar nici nu pot spune că-mi displace. Undeva, rătăcit în miezul textului, e un mic accident de punctuaţie: „acea sclipire de înţelegere pe care o aveţi, va trece…”.

Societatea Romana de Science Fiction si Fantasy

Primul text SF de autor român ce apare în ianuarie 2011 la SRSFF este „Întâlnire de gradul III”, de Mircea Opriţă (18 inuarie 2011). Nu vom trece sub tăcere nici pe celelalte 3 povestiri publicate anterior, „Zi de zi” şi „Bărbatul numit Tăcere”, de Ed Barol şi „O seară la cafenea, cu Lydia în gând”, de Aleksandar Žiljak, ambii din Croaţia. Ca şi până acum, mulţumim frumos Societăţii Române de Science Fiction şi Fantasy pentru textele oferite, ne rugăm să-i ţină Dumnezeu năravul şi mărturisim că ne bate gândul de a le preţălui şi pe dumnealor, dar într-un articol aparte…

Povestirea, în fapt un fragment de roman, vorbeşte despre întâmplări petrecute în acelaşi univers cu cel zugrăvit de precedenta ofertă semnată Mircea Opriţă, în luna lui decembrie 2010. Ca şi atunci, rămân cu impresia că poporul caprician mi-e tare cunoscut. Oare de unde? 🙂

SFera Online

Portalul SFera Online deschide anul cu un text romanţios, curat, emoţionant, semnat de Stanislav Lacomchin. Deşi n-are vreo legătură cu ficţiunea speculativă, piesa merită a fi citită pentru că, din când în când, avem nevoie de istorii cu happy end, iar „Viola” chiar asta este.

În contrast cu luminoasa povestire a lui Stanislav Lacomchin este cea de-a doua expunere ficţională a SFerei, nimic altceva decât un capitol din romanul de suspans negru „…Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul”, semnat de Oliviu Craznic. Aşa cum am procedat şi până acum cu textele sau fragmentele deja publicate pe hârtie, nu vom spune prea multe nici despre textul de faţă, pe care-l considerăm numai o reuşită zădărîre. Nu sunt un mare amator de asemenea literatură dar cred că, în ciuda unor uşoare stângăcii de condei, cartea ar merita toată atenţia.

Cea de-a treia piesă literară oferită de portalul SFera Online este textul „Fata din vis”, de Irina Lucia Mihalca. Ni se oferă un fantastic puternic onirizat, ambalat într-un limbaj ce se doreşte de atmosferă, dar care nu reuşeşte să evite excesele descriptive cu iz şcolăresc. Totuşi, când şi când, din substanţa cuvintelor izbucnesc imagini de o foarte bună expresivitate: „Miroase a linişte şi a fluturi de vis. Dinspre marginea oraşului năvăleşte noaptea şi ţârâitul greierilor.” sau, mult mai expresiv, „În curtea casei cumpăna fântânii despica luna plină.” Recunoaştem iarăşi ceva din arhitectura literară a lui Coelho, mai ales că autoarea, afară de trimiterile către ezoterismul vechiului spaţiu indic, împrumută şi conceptul de „Cealaltă Parte” (romanul „Brida”), pe care îl numeşte prin cunoscuta sintagmă „suflet-pereche”.

Pe lângă stângăciile de compoziţie, autoarea derapează de câteva (puţine) ori şi în privinţa limbii, accidentând discursul prin greşeli de viteză mărunte („ritmit” în loc de „ritmic”), un dezacord, evident datorat vitezei („despărţirea care le-a fost dat să fie”) şi, mai des, prin lipsa virgulelor, care transformă unele din frazele lungi în şuvoaie informe de cuvinte, lăsând cititorul fără suflare: „Păşi prin oglinda apei trecând printr-un tunel la capătul căruia printr-o lumină albastră se deschise Poarta Stelară spre o lume paralelă scăldată într-o lumină neobişnuită, intensă şi pură.”

Mai e de lucru. La partea de limbă nu prea mult. În privinţa literaturii, se simte necesar un exerciţiu asiduu, pentru a valoriza nucleul de talent izbucnit prin cele câteva expresii rotunde, vii, ample. O vom mai aştepta pe Irina Lucia Mihalca.

HELION ONLINE

Prima povestire din Laboratorul SF timişan cu nr. 8, pe ianuarie 2011, al magazinului HELION ON LINE se numeşte „Egal cu tine însuţi” şi poartă semnătura lui Victor Martin. În stilul său bine cunoscut, autorul ne aruncă pe tarabă paradoxul tinereţii fără bătrâneţe şi al posibilei vieţi fără de moarte, suspendat în chihlimbarul prezentului nostru haotic. Textul, terminat brusc, mi-a lăsat amintire un dram de nelinişte: la ce ar fi bună azi o astfel de stare?

A doua ficţiune, „Următorul trecut”, de Cătălin Cofaru, a obţinut menţiune la Concursul Helion 2010. Pornind de la o idee valabilă, textul croşetează mai multe teme scintificţionale, pe care însă le însăilează într-un construct stângaci, asupra căruia s-ar mai fi putut lucra. Ciclicitatea istoriei din poveste are o explicaţie care surprinde, azvârlind idei către reîncarnare, către noţiunea de personalitate multiplă, dar şi spre zone mai întunecate, cum ar fi mitul existenţei unor fiinţe inteligente în interiorul Pământului, de unde se ridică la suprafaţă numai atunci când, prin acţiuni directe, trebuie să influenţeze radical mersul societăţii (Shambala). Pe lângă ritmul nepotrivit în care toate acestea sunt rostogolite în mintea cititorului, destule stângăcii compoziţionale trădează un condei încă nedeprins cu disciplina scrisului. Iată o repetiţie neplăcută a cuvântului „zona”: „Deasupra zonei litorale se află o zonă aridă dominată de cactuși, iar la o altitudine și mai mare, în centrul insulei, se află o zonă fără arbuști.” După o descriere a fundalului, sunând nefiresc a pastel sintetic („Albastrul cerului lipsit de nori şi turcoazul apei se împleteau într-o simfonie unică a naturii la care foarte puţini oameni puteau asista.”), personajul este introdus în tablou mai mult decât prozaic („Duncan se afla printre norocoşii în acest sens.”), alterând mult din literaritate. Deconstrucţia frazării continuă cu stângăcii de compunere şcolărească: „Mări uşor pasul în urmărirea a orice ar fi produs acel zgomot…”, „două reflectoare imense proiectau fascicule care îl orbeau”, „Dar ce va urma va fi creată de altcineva”.

Cătălin Cofaru are nevoie de mult exerciţiu şi de multe lecturi de calitate, pentru a-şi dezvolta acel simţ al limbii apt să pună în valoare ideile sale, neîndoios valoroase. Menţiunea acordată textului este o încurajare binevenită.

GAZETA SF

Aş reproşa celei dintâi poveşti din fanzinul sucevean o densitate de idei nefiresc de mare pentru un text literar. Constructul numit „Eternitate”, semnat de Ben Ami, este mai mult o revărsare poetică, ce nu te poate lăsa indiferent. Găsim în densa ideaţie un acut sentiment de revoltă, ca şi năzuinţa de a o reda într-un mod la care nimeni nu s-a mai gândit până acum. Nivelul de încifrare al mesajului este însă mult prea mare ca să aibă ecou la un număr însemnat de cititori.

Un fragment cu topica uşor nefericită („cu pruncul bine protejat de boarea de vânt uscat la pieptul ei generos”, unde se poate înţelege atât că pruncul e ocrotit cât şi – ilar – că vântul s-ar fi uscat la sânul generos), o trecătoare eufonie (ca ceva”) şi o greşeală fugară de scriere („pruncul deschide ochi”, unde s-ar fi cerut articulatul „ochii”) ne conduc la ideea că textul a rămas pe alocuri o erupţie creativă spontană, insuficient cizelată.

Povestirea „Întâlnire cu o zeiţă”, semnată de Sergiu Someşan, nu e altceva decât o surpriză. Una chiar foarte plăcută. E un text despre care nu am curaj să spun altceva decât că trebuie citit. Experienţa lecturii nu va fi, în niciun caz, una banală.

„America pierdută” e un mic filigran marca Ovidiu Bufnilă. Dispariţia subită a întregului continent American, expusă iniţial ca o misterioasă catastrofă, se dovedeşte la final nimic altceva decât o fabuloasă eschivă. Nu America este cea pierdută, ci noi, restul, rămaşi aici spre a înfrunta viitorul otrăvit de corporaţiile Unchiului Sam care, şmecher, ne părăseşte, mutându-se în altă dimensiune. Cel puţin interesant!

Debutul lui Alexandru Andronic, „Necromant”, este o construcţie de remarcabil contrast. Avem în faţă o compoziţie bună, chiar dacă pare a împrumuta destulă substanţă de la o franciză nonliterară (portretul „necromantului” regăsindu-se în multe jocuri PC, cum ar fi „Diablo”, sau „Heroes”). Ambalajul literar, din păcate, nu este de aceeaşi calitate.

Iată o frază în care expozeul începe în gerunziu, apoi, nefiresc, dependenţa acţiunii în desfăşurare a modului nepredicativ (gerunziu) de verbul „a scurta” folosit în mod personal (indicativ, la timpul perfect simplu) e ruptă bizar prin intercalarea unui „şi” nimicitor: „Ridicând privirea din masa zdrenţuroasă de stejar din faţa lui, scărpinând absent la ochiul lipsă, şi îl scurtă din priviri pe mult mai tânărul inchizitor care îl privea din celălalt capăt al mesei.”.

Apelativul „ser”(„ser Weldern”, „ser Dayros”), folosit sistematic, conduce la supoziţia unui fel endemic de a pronunţa în engleză. Când formula apare şi în al cincilea paragraf, de data asta în cuvintele autorului (naraţie în punct de vedere omniştient, la persoana a III-a), misterul se risipeşte…

Construcţia explicativă „Comise şi el multe greşeli, torturase tinere până când acestea cedaseră, mărturisind crime pe care nu le făcuseră.” relevă o altă posibilă confuzie (sistematică?), de astă dată între timpurile verbale, căci „comise” e un perfect simplu („comisese”?), iar restul verbelor („cedaseră”, „făcuseră”) sunt în mai mult ca perfectul.

În paragraful al şaptelea, reîntâlnim o expresie care nu ne este deloc familiară: „a scurta din priviri”. Dacă prima dată folosirea acesteia conduce la forma generală „a scurta din priviri pe cineva” („îl scurtă din priviri pe mult mai tânărul inchizitor”), la cea de-a doua întrebuinţare, expresia e folosită altcumva: „Scurtă inchizitorul din priviri”, transpunerea la forma generală conducând la stângaciul construct „scurtă cineva din priviri”. În ambele cazuri, expresia, poate o sintagmă regională, rămâne, cel puţin pentru mine, lipsită de claritate.

O nouă construcţie stângace („se aflaseră destul despre nemulţumirea ţăranilor din provincie legate de noul rege”) ne face să ne întrebăm dacă tânărul autor nu are cumva unele probleme de simţ al limbii, vădind ample lacune la nivelele elementar şi mediu. Cu toate astea, în formula „noi surse şi metode pentru magiie lor”, putem recunoaşte imediat o greşeală banală de scriere: trebuia, evident, „magiile”. La fel şi în „La zgomotul făcut cei cinci bărbaţi înarmaţi până în dinţi”, unde lipseşte, bineînţeles, un „de” („La zgomotul făcut de cei cinci bărbaţi înarmaţi până în dinţi”). Mai sunt şi alte asemenea accidente de grafie, cu totul scuzabile („ieşind pe părea cealaltă”). Din păcate, apar şi construcţii gramaticale eronate. Iată un alt dezacord: „ochii necromantului îl studie pe cavaler”.

La nivel compoziţional, lucrurile stau ceva mai bine. Recunoaştem tiparul atmosferei de „suspense noir”, căreia debutantul nostru chiar îi conferă o anumită densitate. Personajele sunt mai mult decât simple decoruri mobile, menite doar să transporte intriga, iar lumea, deşi tuşată fugar (nici nu putem pretinde mai mult de la o povestire de nici 2500 de cuvinte), nu rămâne un simplu mediu de evoluţie a acţiunii, gata să se dezintegreze. O remarcă în plus pentru modul în care e „condus” cavalerul Dayros, care intră în scenă ca o întruchipare a dreptăţii, trece prin ipostaza de bănuit colaborator al răului, pentru a ieşi la liman ca un om totuşi integru, căruia Lordul din Umbre i-a hărăzit însă un rol ce, deocamdată, rămâne ascuns.

Una peste alta, debutul e unul promiţător. Prezenţa harului de a zice trebuie întregită însă cu uzul unei gramatici fără cusur. Blazonul de student la litere obligă. Spor la treabă.

Concluzie:

Aş aduce un cuvânt de laudă în plus grupului din spatele fanzinului sucevean GAZETA SF, care mi s-a părut, acum, la început de an, mai preocupat să ofere ficţiuni din cele ce nu te lasă indiferent. Cred că „Întâlnire cu o zeiţă”, a lui Sergiu Someşan, merită premiul întâi cu coroniţă, pe luna ianuarie 2011.

Şi mai vreau să spun că, deşi nu s-au adunat mai multe texte ca în decembrie, 2011 îmi pare că a început bine.

Numai din cele bune! Tuturor!

Anunțuri

24 Responses to Speculaţiuni pe zăpadă

  1. balinferi spune:

    Mulţumesc pentru observaţii, Mircea! Aş vrea să te pot contrazice, dar din păcate ai dreptate. Ca de obicei. 🙂

  2. ben ami spune:

    esti foarte amabil, Mircea!
    Iti multumesc.

  3. L.D. spune:

    Să mulţumesc, sau să mă sperii? Mai bine aş mulţumi. Probabil îmi lipseşte acel,,sense of wonder”, necesar captivării cititorului.

    • mirco67 spune:

      „Simţul miracolului” 🙂 nu lipseşte, dar e posibil să fie vorba de o nuanţă mai apropiată de ceea ce, în teorie, se numeşte „mainstream”. Coelho, care practică un gen asemănător de fantastic, la graniţa cu ficţiunea speculativă, captivează. A adunat foarte mulţi cititori.

  4. L.D. spune:

    Deh, mai fac şi eu greşeli!

  5. Sagy, spune:

    Multumiri pentru timpul si recenziile ce vizeaza Gazeta SF!

  6. […] de un blog-fanzin, ciobit puţin a apărut retrospectiva povestiriilor din domeniul sci-fi, din prima lună a noului […]

  7. Ioana V. spune:

    Multumesc pentru observatii.

  8. Aspoiu spune:

    Foarte fain. Mare rabdare ai Mircea. La mai multe posturi ca acesta.

    PS. Hmm, sint suprins ca un anume text comentat aici nu se ridica la valoarea lui King, sau macar a lui Shakespeare.
    „Sunt sigur că, în imaginaţia autorului, povestea arăta mult mai bine. În mod cert, avem în faţă o producţiune lansată prematur.” Bullseye.

  9. Oliviu Craznic spune:

    multumesc pt mentiune si cuvintele bune!

  10. Catalin Cofaru spune:

    Mulţumesc pentru observaţiile făcute (voi ţine cont de ele pe viitor)!

  11. […] februarie Ana-Veronica Mircea/Veronicisme. O altă apariție Mircea Coman/Scifientland. Speculațiuni pe zăpadă Balin Feri. O nouă povestire Michael Haulică/Colierul de perle al bunicii. Poze dragi Horia […]

  12. […] anul curent, al revistei NAUTILUS – iat-o, despre care noi am făcut vorbire în articolul „Speculaţiuni pe zăpadă” chiar pe 1 februarie), domnia-sa reuşind de atunci să dovedească o reală dorinţă de a se […]

  13. […] 4 martie 2010, cu postul „Povestirile lui mărţişor”, şi terminată la 1 februarie 2011, cu „Speculaţiuni pe zăpadă”. Sunt cinsprezece texte, aşezate în listă într-o ordine nici cronologică, nici valorică, nici […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: