„e-Text”, sesiunea una!

Fără nicio intenţie discriminatorie, segregaţionistă, secesionistă ori antiunionistă, ne vom ocupa, totuşi, separat de povestirile înscrise în concursul „e-Text”, iniţiat de Societatea Română de Science Fiction şi Fantasy, pe care le vom trata cu cel puţin aceeaşi atenţie, mai ales că, în cazul acesta, este imposibil ca măcar unul dintre autori să nu creadă, în final, că merita mai mult, că n-a fost înţeles, că alţii, nu-i aşa, sunt mai bine-văzuţi, nu se ştie de ce. Înainte de a începe, vom spune că, oricât ai încerca să fii de obiectiv, oricât ai încerca să cântăreşti de egal, ai, la rândul tău, preferinţe, gusturi, plăceri, iar atunci când o povestire te atinge acolo unde te doare, vei reacţiona pe măsura atingerii… Vreau să spun, cu alte cuvinte, că subiectivismul nu poate fi cu totul exclus, dar vom face tot ce depinde de noi să nu dezamăgim.

Sesiunea inaugurală a concursului de proză iniţiat de SRSFF începe interesant (la 7 noiembrie 2011, 😉 dată aniversară a Marii Revoluţii Socialiste din 1917) cu un text de atmosferă: „Cititorul”, purtând semnătura Ştefanei Cristina Czeller. În ciuda afirmaţiilor câtorva dintre cititorii 😉 ce au avut bunăvoinţa să şi comenteze, am să spun că textul excelează totuşi în câteva privinţe. Întâi de toate este folosirea limbii, iar asta e, fără îndoială, o primă satisfacţie pentru… cititor. 😉 Riscând să nu fiu în acord cu o parte a comentatorilor, am să mai spun că textul este unul construit cu atenţie, de mâna unei autoare ce şi-a făcut, sârguincioasă, temele. Iar asta este, tot fără îndoială, o altă satisfacţie a… cititorului. 😉 Am apreciat, de asemenea, echilibrul bun între atmosfera ficţiunii, cu care am putut lesne să empatizez, şi înşiruirea faptelor, al căror deznodământ mi s-a părut a avea acel „ceva” declanşator de uimire, chiar dacă nu în spectrul sentimentelor pozitive, fiindcă sfârşitul ficţiunii ar fi, cel puţin pentru mine, totuna cu sfârşitul lumii. Şi am să mai spun, în încheierea acestei aprecieri, că povestea, cu aerul ei vetust, face parte din categoria acelor mici piese artizanale pe care cititorul de azi, cel obişnuit numai cu tensiune, multă acţiune şi totală distrucţiune, nu le mai ştie aprecia. Păcat.

În ce mă priveşte, lucrarea „Şase ore de viaţă” (8 noiembrie 2011), de Călin Sămărghiţan, a doua povestire din concurs, pe luna în curs, 😉 este una surprinzătoare. Mi-a amintit de Dansând pe Marte, a lui Cătălin Maxim, piesa care dă titlul antologiei Editurii Millennium Press, din noiembrie 2009, am mai legat-o şi de „Cel mai vesel bărbat de pe pământ”, semnată de Antuza Genescu, dar mi-a amintit, prin procedeul de păstrare în stare criogenică psihosupravegheată, de Ella, soţia lui Glen Runciter, din romanul Ubik, de Philip K. Dick, cea menţinută într-o stare asemănătoare (de o întreprindere specializată numită Moratorium), suspendată mental între viaţă şi moarte, pentru a-şi ajuta în continuare soţul la conducerea straniei organizaţii comerciale Runciter Associates. Am apreciat faptul că piesa lui Călin Sămărghiţan are densitate la nivelul trăirilor, fiindcă asta permite cititorului să se apropie de personaje, să reacţioneze empatic la povestea lor. Am găsit că legăturile cauză-efact între faptele povestite sunt, în general, bine aşezate, mai cu seamă în privinţa eroinei principale, deşi, sub imperiul nefericitei poveşti amoroase cu Dylan, ea alege să accepte totuşi prea uşor oferta celor de la „+ Destin”. Oferta nu e una obişnuită fiindcă „baza de date” a firmei, plină în fapt cu biete fiinţe umane criogenizate, are o vechime de numai 200 de ani. Şansa ca Sophie, sau oricare alt client al organizaţiei, localizat în prezentul ficţiunii, să ştie cu siguranţă dacă sufletul său pereche aparţine unui om încă nenăscut sau, dimpotrivă, unuia care trăise cu mai bine de 200 de ani în urmă este practic nulă. Astfel, „+ Destin” apare, până la urmă, ca un soi de loterie şi, în orice joc de acest fel, şansele de câştig sunt totuşi extrem de mici…

Trecând peste uşoara fragilitate narativă de mai sus (la care se mai adaugă, după cum spuneau şi unii comentatori, o anume previzibilitate a happy-end-ului şi un uşor dezechilibru între exacerbarea suferinţei iniţiale, cauzate de Dylan, în comparaţie cu cea provocată de pierderea iubiri perfecte, în finalul dramatic al întâlnirii cu Aldan), ajungem la partea de stăpânire a limbii. Aici avem câteva probleme de vizibilă gravitate. Prima este, fără orice îndoială, prezenţa virgulei între subiect şi predicat, fenomen ce se repetă obstinant 😉 în text: „Zgâlţâiturile, frânele, accelerările bruşte, îi făceau bine însă.”; „Toate aceste persoane cuprinse în programul nostru, sunt la rândul lor în căutarea sufletului pereche.”; „Cazul numărul doi, ar fi…”; „…grupul în care se afla Sophie, se îndrepta…”; „Valetul care o ajutase să-şi potrivească echipamentul, fusese foarte amabil…” (unde fenomenul e cauzat de omisiunea unei virgule, foarte necesară după „valetul”) şi se poate să mai fie şi altele. A doua problemă o constituie dezacordul în unele fraze lungi (de exemplu în Aceste persoane se află într-un proces de criogenizare, sunt conectate la computerele noastre, sunt conştienţi…”), pe care autorul, deşi le finalizează semantic, nu le susţine gramatical. Poate că o revizuire atentă ar fi fost foarte necesară, înainte ca textul să fie trimis spre publicare. (S-ar eliminat şi alte formule inedite, ca „Bine că încă n-o plătiseră încă!”).

Una peste alta, autorul pare să aibă calităţile native necesare unui bun condeier, ceea ce nu poate decât să ne bucure. La gramatică, mai este însă de muncă! Spor la treabă!

Povestirea lui Cătălin Cofaru, „Doar un robot” (13 noiembrie 2011), este, până la urmă, un demers meditativ pe câteva teme comune scintificţiunii şi epistemologiei timpului nostru. Simpla înşiruire a acestora, fie şi într-un cadru narativ (destul de fragil eşafodat), are eventual darul de a ne dezvălui, în persoana autorului, o fiinţă umană neliniştită, preocupată de viitorul tot mai incert al speciei Homo sapiens, sentimente cu care suntem pe aceeaşi frecvenţă. Referitor la calitatea literară, remarcăm doar un progres al scriiturii la nivelul său formal, fiindcă atenţia domnului Cătălin Cofaru pentru corectitudine e vizibilă, prin comparaţie cu alte trecute încercări motiv pentru care nu mai găsim necesar a mai menţiona erorile mărunte, cu totul nesemnificative în economia textului. Pe care îl considerăm, din păcate, o lansare absolut prematură.

17 noiembrie este data intrării în concurs a textului „Cameleonul”, de Victor Nicuşor Dragomir. Ideea de pornire este una absolut remarcabilă: civilizaţia umană, aflată în plin proces de colonizare a unor noi lumi, după distrugerea Terrei (catastrofă ecologică generată de proverbiala lăcomie omenească), intră în contact cu o supercivilizaţie localizată pe o planetă acvatică, aparent nelocuită. Povestirea ne dezvăluie apoi că primii colonişti ajunşi pe planetă sunt anihilaţi, dar lăsaţi să transmită un mesaj de ajutor. Misiunea de salvare este şi ea distrusă, confruntându-se cu nava-planetă (am văzut cândva asta, într-un film SF japonez, pe la începutul anilor ’80), ai cărei locuitori produc o replică perfectă a vizitatorilor şi pornesc în căutarea celorlalte colonii umane risipite în spaţiu. Titlul se justifică prin tactica „acvaticilor”, care dădeau planetei lor aparenţa unei locaţii bogate în resurse, extrem de potrivită spre a fi colonizată. Cei atraşi astfel deveneau însă victime sigure.

Dacă în temă şi motive povestirea are atuuri de toată… scintificţionalitatea, punerea în formă este cât se poate de nepotrivită. O primă lovitură sub centura limbii române este lipsa completă a diacriticelor, care transformă lectura într-o obositoare bâjbâire semantică, dependentă apoape la tot pasul de context. Cu toată strădania cititorului, în destule situaţii, echivocul supravieţuieşte, ca în „Suspina fara sa-si ascunda taria sentimentelor care il stapineau.”, unde nu putem şti precis dacă verbul este în imperfect („suspina”) sau în perfectul simplu („suspină”), fiecare situaţie nuanţând în mod evident diferit contextul.

Şi de-ar fi numai atât! Fragila cunoaştere a normelor de expresie spuzeşte la tot pasul zicerea. „Ordinile” (ca formă de plural articulat de la „ordin”), „graniţile” (ca plural articulat de la „graniţă”), „aceeiasi senzatie”, „ceeia ce trebuie”, „ingenunchiat”, „in negru si ucigatorul an”, „ghiata”, „ideia”, „ei insasi”, „particolelor”, „Einshtein”, „Admosfera” („admosferei”), „triunf”, „smolateca” şi alte asemenea schije stau înfipte în carnea compunerii, îndurerând ochiul şi inima cititorului. Pe lângă toate astea, stângăcii de genul „Experienta sa de atitia ani ca si ofiter operational…” (de ce „ca şi”?) sau „Un adevarat con al abundentei…” (expresia este „cornul abundenţei”) nici nu mai contează. Contează în schimb erorile grave de punctuaţie, ca în „oamenii puternici, au investit multi bani” sau „Acvatici, transformati in fiinte umane porneau spre urmatoarea lor prada”, situaţii în care virgula tronează (iarăşi!!) între subiect şi predicat, în ultimul exemplu, prin omisiunea celei atât de necesare după „umane”.

Nu stăm mai bine nici în privinţa cunoaşterii ştiinţifice, căci în text „convieţuiesc” erori grave, de nivel elementar sau ceva mai elevat, şi descrieri patatehnologige ale căror semnificaţii, pe mine unul, mă depăşesc. Am să încep cu afirmaţia referitoare la un devastator seism planetar („Un urias cutremur de noua pe scara Richter a zguduit intreaga suprafata planetara mai bine de cinci minute”), profund ruptă de ceea ce am învăţat eu la Inginerie seismică – una din disiciplinele la care, afară de cursul distinsului meu profesor, ins cu totul deosebit, am mai citit vreo câteva cărţi. Am înţeles din ele că, într-o mare falie seismică, energia se acumulează lent, în decursul anilor sau deceniilor, eliberându-se în reprize de câteva zeci de secunde, rareori mai mult de un minut şi jumătate, cutremurele corespunzătoare unei intensităţi de valoare 9 pe scara Richter putând să devasteze zone cu o rază de cel mult câteva mii de kilometri. Prin urmare, o activitate tectonică de asemenea intensitate la scară planetară s-ar putea produce numai în situaţia în care toate marile falii pământene s-ar afla simultan în stare de maximă acumulare, declanşându-se în lanţ, lucru extrem de puţin probabil. Dacă înţelegerea acestor amănunte ţine de studierea sistematică, preferabil la nivel universitar, a unor fenomene naturale ceva mai complexe, confuzia terminologică ce urmează e lesne de evitat încă din gimnaziu. Aflăm mai întâi că Fortele gravitationale a apropiat satelitul artificial pina la limita in care nu a mai fost posibil nimic.” Trecem repede peste dezacordul grav, marcat în context cu caractere îngroşate, reţinând, oarecum nedumeriţi, cuvintele subliniate: despre ce fel de satelit artificial să fie vorba? Ni se spune apoi că „In numai doua saptamini cele doua corpuri ceresti au pornit intr-o imbratisare mortala.” (remarcăm, în treacăt, lipsa virgulei de după „săptămâni”) şi, atenţi iarăşi la vocabulele subliniate, începem să ne îndoim că satelitul din enunţul anterior e chiar unul artificial. Câteva rânduri mai jos, ne lămurim în sfârşit: „In14 iunie, Luna a intrat in admosfera [o! doamne!] superioara a planetei…” Nu mai încape nicio îndoială. Satelitul artificial este… Luna.

Cu totul specială este situaţia în enunţul „Desi avea miscare de revolutie in jurul unei stele mijlocii, ii lipsea cu desavirsire miscarea de rotatie. [???] O jumatate de an aveai zi, iar cealalta aveai noapte.” „Un delir.”, încheie autorul. Ne îndoim că lipsa mişcării de rotaţie a unei planete este posibilă, căci pare să contravină legii conservării momentului unghiular. Dacă însă ar fi aşa, în mod cert ziua ar fi egală cu noaptea, ambele având o durată de jumătate de an. Să înţelegem că planeta-navă era o maşinărie atât de specială încât, staţionând pe o orbită stabilă, pentru a fi lesne confundată cu un astru banal, putea totuşi să aibă şi astfel de manifestări exotice, contrare mecanicii cereşti? Hmm… Mă las păgubaş… La fel ca şi în privinţa unui alt paragraf: „Concentrarea unei energii deosebit de mari intr-un spatiu tridimensional compact avea asupra luminii efectul de puls ce putea impinge obiectul in care are loc descarcarea pe o alta lungime de unda a fotonilor. Adica, spatiul putea fi pliat asemenea unei gauri de vierme si astfel nava noastra se incadra pe o scurtatura energetica ce comprima vizibil spatiul si totodata distantele dintre punctul de plecare si cel de destinatie. Cistigul cel mai mare era ca teoria relativitatii nu se mai putea aplica. Folosind aceasta tehnologie, inventata de oameni pe cind inca se aflau pe planeta mama, disparea decalajul de timp dintre calatori si reperul de plecare. Cei treizeci si sapte de ani lumina au fost parcursi de cele doua nave in mai putin de un singur an terestru.” Mi-a amintit de alambicatul roman-foileton al domnului Paul Boncuţiu

În ciuda tuturor nenorocirilor de care am vorbit, aş îndrăzni să cred că autorul poate mai mult. Dar are nevoie de lecturi bine canalizate, studiu sârguincios al limbii române şi o revizuire amplă a unor noţiuni ştiinţifice elementare. E singura modalitate de a valorifica idei de bună calitate precum cea de la care a pornit şi în povestea de faţă…

După o tăcere de unsprezece zile, pe 28 noiembrie, firul textelor aruncate în luptă se reia cu povestirea „Tango”, de Vlad Darius Crăciun. E un text de remarcabilă valoare literară, construit cu artă de un autor ce ştie să lege între ele mişcările dinlăuntrul şi din afara eului, pe care izbuteşte să le proiecteze aproape cinematografic în mintea cititorului. E o poveste despre revenirea din moarte, despre acea rătăcire la limita între cele două lumi, separate de graniţa cea fără de întoarcere a Styxului (Someş), pe undele căruia bătrânul plutaş (veritabil cerber) îşi vede de ale sale, în vreme ce, peste fire, se aude un tango din alte vremi, vorbind despre reîntoarcere, căci asta vrea să însemne volver în spaniolă. Întoarcerea din lumea umbrelor aduce în lumină un erou transformat, consolidat (ceea ce nu te omoară te face mai puternic), un om conştient că moartea e o realitate care seamănă izbitor vieţii celui pregătit a se săvârşi, tocmai de aceea putând fi, aparent bizar, de o stranie frumuseţe…

Deşi, literar, este foarte bine construit, textul e fragil tocmai în latura sa fantastică, fiindcă decodarea simbolic-realistă îmi pare mai la îndemână decât interpretarea în cheie magic-supranaturală, impusă de canoanele fantasy, căci elementul central metareal rezidă doar în personificarea morţii.

Lectura mi-a făcut cu adevărat plăcere. 🙂

Ultima piesă care intră în concurs este „Navigând prin ceaţă”, de Ioana Vişan. Textul său se remarcă în primul rând prin originalitatea cadrului ficţiunii, căci lumea în care se desfăşoară acţiunea este una a clădirilor de locuit relocabile, mobile, inteligente, ierarhia socială regăsindu-se şi în stratificarea locatarilor, cei mai lipsiţi de pretenţii locuind mai aproape de sol, iar cei bogaţi ocupând, proporţional cu averea şi influenţa, etajele superioare. În aceeaşi măsură, textul punctează şi în privinţa scrierii îngrijite, fără a scânteia însă ca scriitură. Nu la fel de bine stau lucrurile cu intriga, fiindcă, în derularea poveştii, abia pe la finalul celei de a şasea pagini (din totalul de 9) se produce evenimentul aducător de tensiune. Până la momentul apariţiei intruşilor, textul e predominant descriptiv, rezumându-se mai mult la a spune, în loc să arate. Deşi ivirea spărgătorilor promite un final incandescent, trama se rezolvă banal, mai întâi prin izolarea acestora, apoi prin catapultarea lor, cu tot cu camera-capcană, în apele mării. Celălalt plan al povestirii, cel sentimental, din păcate, abia schiţat, erupe abia în final, constituind un fel de hapy end artificios, căci Jonas, amantul frumoasei Elsie, este arestat pentru divulgarea codurilor clădirii (către misterioşii intruşi de mai sus), iar asta îi deschide eroului principal, Kai, drumul spre inima fetei.

N-aş încheia fără să remarc prezenţa elementelor scintificţionale, care fac din text, în ciuda scăderilor de care am vorbit, un text literar ţinând, cât se poate de evident, de regatul ficţiunii speculative.

Concluzii

Pentru stabilirea ierarhiei de final, cred că se cuvine, întâi de toate, să excludem două din cele şase texte aflate în competiţie. Este vorba de „Cameleonul”, a domnului Victor Nicuşor Dragomir (pentru că e povestirea cel mai rău pusă în operă, deşi pleacă de la cea mai consistentă idee science-fiction a etapei, abordând şi una din temele cele mai puternice ale genului – explorarea cosmică, numai că o idee nu e de ajuns) şi „Doar un robot”, de Cătălin Cofaru (pentru fragilitatea literară a demersului).

Rămâne aşadar să deliberăm asupra celor patru povestiri rămase: „Cititorul”, purtând semnătura Ştefanei Cristina Czeller, „Şase ore de viaţă”, de Călin Sămărghiţan, „Tango”, de Vlad Darius Crăciun şi „Navigând prin ceaţă”, de Ioana Vişan.

Cele mai dense din punct de vedere scintificţional sunt „Şase ore de viaţă” şi „Navigând prin ceaţă”. Cea mai bine scrisă este, cred eu, „Tango”, de Vlad Darius Crăciun. Cea mai crepusculară este piesa Ştefanei Cristina Czeller, „Cititorul”, având acel final care declanşează sentimentul miraculosului. Într-adevăr, juriul are o sarcină grea. 🙂

Alegând ca prim criteriu valoarea literară, ierarhia finală stabilită de mine este:

1.„Tango”, de Vlad Darius Crăciun
2.„Cititorul”,de Ştefana Cristina Czeller
3.„Şase ore de viaţă”, de Călin Sămărghiţan

Am eliminat cu mare greutate textul Ioanei Vişan, cu lumea sa foarte bine imaginată, mai ales pentru că eşafodajul intrigii nu are o soliditate pe măsura decorului, ceea ce mi-a dat o satisfacţie de lectură numai parţială.

Rămâne de văzut dacă SRSFF validează această ierarhie. Ca şi pe cea a premiilor, căci eu aş da „Dincolo de orizontul albastru” pentru premiul I, „3001: odiseea finală” la premiul II şi „Clanurile de pe Alpha” pentru cea de a treia poziţie din clasament.

Concursul din decembrie va fi, cu siguranţă, încă şi mai interesant. 🙂

Anunțuri

6 Responses to „e-Text”, sesiunea una!

  1. […] Cât timp ascultaţi ploaia de noiembrie a celor de la Guns N’Roses, avem de făcut o precizare. Articolul de faţă se ocupă de povestirile lunii noiembrie din aceleaşi locaţii web cu care ne-am obişnuit, mai puţin cele înscrise în concursul „e-Text”, iniţiat de Societatea Română de Science Fiction şi Fantasy. Analiza o găsiţi în postul „e-Text”, sesiunea una!. […]

  2. Eugen spune:

    Absolut de acord cu ierarhia stabiltă de Mircea Coman. Respectând premizele concursului, respectăm decizia sa, cu un amendament. La lansarea concursului am promis un singur premiu, acordat unui singur câştigător, pentru o maximă motivare. De aceea titlurile de la Nemira vor pleca împreună la Vlad Darius Crăciun, oferind totodată tuturor participanţilor şi un exemplar din Antologia SRSFF 2010 – Pangaia. Rugăm dealtfel toţi participanţii să ne comunice datele de contact. Felicitări tuturor şi mulţumiri lui Mircea Coman pentru jurizarea deosebită!

    Eugen Lenghel

  3. Ben Ami spune:

    Un concurs dur. Trebuie sa recunosc ca eu premiam altfel. 🙂 Lumea nu prea intelege ca eu n-am nimic cu nimeni. Ca „ma doare” doar de SCIENCE FICTION.
    Dar, cand e sa aleg dintre cateva rele, o aleg pe cea mai putin rea din luna asta, chiar si in acest univers. Asa ca preferinta ramane: „Cititorul”,de Ştefana Cristina Czeller.
    Nu inseamna ca nu-i felicit PE ABSOLUT TOTI cei implicati in cel mai DINAMIC (de foarte departe!) proiect din literatura romana de Science Fiction.

    • mirco67 spune:

      Mulţumesc tare mult, Ben. Dar te rog să nu „mă mai exagerezi” 🙂 pe ici-pe colea, prin „saiturile” esenţiale… Că lumea vorbeşte… 🙂 Şi gura lumii, pământu’ galbin… 😉

      Hai să-i lăsăm pe ăi de vorbesc de «critici» să creadă ce vor. Eu nu fac nici măcar «critică de întâmpinare». Eu sunt doar un inginer care încearcă să înţeleagă… Cineva (chiar cineva!) spunea că e vorba de „păreri pertinente” (citez „de pe surse” 🙂 ), iar eu mă simt onorat să-i dau dreptate, deşi n-o are întotdeauna, ci numai în rarele cazuri când, neprofesionist fiind, reuşesc să-mi depăşesc subiectivismul… M-aş simţi uşurat să-mi ia greutatea de pe umeri un ins care, afară de a-şi da cu părerea, ar avea şi nişte criterii solide, mai puţin subiective… Nu se grăbeşte nimeni… Oare de ce?

      Până atunci, încerc să nu fac SRSFF de ruşine… Şi deja mă neliniştesc pentru asta… Mai am unşpe luni… Sunt mai mult decât îngrozit de ce fac, dar… „nobody’s perfect”. 🙂 Am acceptat asta, într-un moment de „pierdere temporară a raţiuni” 🙂 şi merg mai departe… Fiindcă nu se grăbeşte nimeni… Fiindcă toate astea sunt o muncă socotită „de jos”, pe care un critic cu şatif nu se cade s-o facă… Iar eu nu sunt critic…

      …Dar nu asta contează… Dacă nimeni nu se grăbeşte…

      …Când un Ferrari „mă va tăia pe coardă” am să rămân discret în urmă şi am să-l salut cu respect „din semnalizări”. Îmi voi schimba ochelarii şi voi redeveni ceea ce am fost. Un cititor. Plin de mulţumire.

  4. mirco67 spune:

    Mulţumesc pentru aprecieri Lilianei David! E suficient să ştii că ai un prieten ca să mergi înainte! 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: