Speculaţiuni de sub viscol şi ger

Luna februarie a fost una în care iarna s-a dezlănţuit. Viscolul a acoperit cu zăpadă sate întregi în câteva judeţe din sud-estul României. Pe majoritatea şoselelor şi căilor ferate s-a circulat greu sau chiar deloc. Dunărea a îngheţat. Depăşiţi cu totul de furia naturii, ne-am zgribulit în căsuţele noastre. Ei s-au retras în vilele lor. Ei şi-au construit viitoarele strategii politicianiste. Noi am găsit puterea să mai scriem câteva povestiri. Eu am găsit vreme să le citesc şi să le trec în revistă. Credincioşi obiceiurilor, începem, şi de astă dată, cu…

…care deschide fix la întâi ale lunii, aşa cum ne-a obişnuit.

Prima lectură a tridentului de ficţiune nautil pe luna februarie este povestirea Ioanei Vişan, „O oră de iubire”, o construcţie sensibilă, care aşază tema iubirii într-un ancadrament scientificţional clasic, bazat pe motivul explorării cosmice. În acelaşi timp, textul este o nouă dovadă că autoarea se apropie de cristalizarea stilului său, maturizare creativă care nu o poate plasa decât pe o traiectorie ascendentă.

Despre „Hipernomazii”, a doua lucrare a lunii din rubrica de proză a revistei NAUTILUS, nu vom spune decât că se încadrează la povestiri foarte scurte (sub o mie de cuvinte) şi că, în spaţiul AtelierKULT, unde a fost postată pentru prima oară, i s-au găsit multe cusururi, mai cu seamă în legătură cu dimensiunea sa. 🙂

Tot din spaţiul AtelirKULT provine şi cea de a treia povestire din oferta nautilă pe februarie, „Poartă-te frumos cu Julia”, de Andrei Gaceff. Textul, conceput într-o manieră experimentalisă şi, din această cauză, greu de încadrat într-un anume domeniu al scientificţiunii, pleacă de la torsionarea neaşteptată a realităţii sub efectele unei tehnologii de comunicare la distanţă insuficient înţeleasă. Transmiterea unor mesaje simple pe canale purtătoare ce au legătură cu structura intimă a universului produce discontinuităţi stranii ale spaţiului fizic (dând să iasă din apartament, Tinetta se împiedică de un vânzător ambulant de covoare orientale, căci palierul devenise… talcioc, unul dintre comercianţi parcându-şi acolo, la etaj, autoturismul) şi schimbări dramatice ale comportamentului individual (una dintre sesiunile de comunicare stă la originea reversibilei intoleranţe generalizate), ba chiar atrage atenţia extratereştrilor, ale căror acţiuni se dovedesc, nu doar în contextul experimentelor, tare greu de înţeles. Deşi prefer mai degrabă proza organizată în tipare clasicizate, apreciez în acest caz complexitatea structurală a discursului şi ştiinţa frazării, pe care le consider argumente redutabile în favoarea unui autor ce nu mai are nevoie de nicio recomandare în arealul ficţiunii speculative de limbă română.

Societatea Romana de Science Fiction si Fantasy

9 februarie este ziua când prăvălioara de proză a SRSFF îşi redeschide obloanele, îndrăznind să înfrunte zăpezile şi viscolul acestei ierni aproape neverosimile. Deschiderea o face povestirea „NOxigen 17.95”, semnată de Eugen Lenghel, pe care o socotim bine articulată, apreciind-o a fi peste valoarea textului premiat la Helion 2011. N-aş putea să-i reproşez autorului decât o anume neomogenitate a atitudinii puterii, despre care aflăm, la început, că promite multe, dar face puţine (recunoaştem astfel „spiritul” 🙂 politicianismului dâmboviţean, deja clasicizat), pentru ca, la final, să descoperim că un reprezentant al autorităţii de mediu îl ia totuşi în serios pe eroul principal, iar sistemul public medical, într-o lume aflată în pragul colapsului ecologic, funcţionează surprinzător de coerent, reacţionând mai mult decât meritoriu, atât în cazul ecologistului militant Gogu, cât şi a prietenului său Andrei. Rămânem cu impresia că, prin toate astea, autorul încearcă să ne spună: „Frate, mai e încă timp!”

La 14 februarie, SRSFF publică cel de-al treilea capitol al romanului „Lenea”, de Victor Martin, fragment aproape cu totul menit a se constitui într-o amplă (pseudo)disertaţie politico-filosofică pe tema societăţii noastre actuale invalide şi invalidante. Fără să atingă dimensiunea satirică a romanului lui Mircea Opriţă, „Călătorie în Capricia”, lucrarea lui Victor Martin are, iată, şi ea, funcţie de corecţie a moravurilor, direcţie pe care foloseşte ca ancadrament domeniul scientificţional. Ajungând uneori, în expunerea sa, la densităţi de proverb popular („Nu există oameni nevinovaţi în democraţie.”), autorul comite şi câteva derapaje de formă, cum ar fi expresia „foarte inefabilă” (adică foarte inexprimabilă, foarte imposibil de exprimat ş.a.m.d.) sau alăturarea „eufonică” „dialectică care, ambele uşor de evitat pentru un obişnuit al literei, cum este, de bună seamă, cazul la Victor Martin.

SRSFF încheie tripleta de povestiri neînscrise în etapa lunară a competiţiei e-Text cu lucrarea „Probabilitatea fiBANară”, de Ben Ami, „dospită” cândva în spaţiul AtelierKULT şi inclusă în cea de-a doua antologie de cenaclu, „Dansând pe marte şi alte povestiri fantastice” (Millennium Press, 2009). E vorba deci de o povestire care, cu mai bine de doi ani în urmă, a văzut lumina tiparului.

Semănând mai degrabă cu un fragment dintr-o amplă (şi pedantă) lucrare de disertaţie despre o lume destinată conservării laturii întunecate a naturii umane (Fibana), textul se dezvoltă mai cu seamă în dimensiunea sa descriptivă, reuşind să producă în imaginar vibraţii întunecate. Locul în care se deschide panorama are un nume (Godoma) ce pare să fi fost obţinut dintr-un joc de sunete provenind din toponimele străvechilor cetăţi ale desfrâuli şi putreziciunii umane, pomenite de biblia creştină (Gomora şi Sodoma). Acum, ca şi la prima citire, textul mi-a lăsat impresia că ar fi trebuit să fie o parte dintr-o lucrare mult mai amplă.

Greşelile nu mi s-au părut semnificative.

HELION ON LINE

[Noul] HELION ON LINE continuă seria povestirilor premiate la concursul anual de proză din 2011, începându-şi rubrica de proză cu „Marioneta”, de Felix Tzele, lucrare distinsă cu premiul al II-lea. Textul se încadrează în aria soft-socio-SF, intriga (destul de bine articulată) fiind plasată într-un viitor autohton lesne de acceptat. Puţinele elemente de tehnologie (sematelefonie, semaviziune, vaccinuri ce ajustează comportamentul), în general doar sugerate, nu fac decât să condimenteze atmosfera poveştii, care altfel exală a politică machiavelo-dâmboviţeană şi a corporatocraţie de balcani.

Nu merită să vorbim de greşeli, unde n-am avea de încadrat decât câteva vagi accidente de punctuaţie (gen „o firmă precum Baxlam, care este recunoscută pentru agresivitate faţă de concurenţă şi tendinţă de monopol pe pieţele din statele în care operează să fie sprijintă de preşedinte?”, unde era bună o virgulă după „operează”), unele repetiţii pasagere de cuvinte (ca în enunţul deja citat, unde „care” apare de două ori) şi unul-două crash-uri de tastare („coumtator” în loc de „comutator”).

E indiscutabil cel mai bun text al lui Felix Tzele din cele citite de mine până acum.

Cea de-a doua lucrare oferită de Laboratorul de proză al revistei HELION ON LINE pe luna februarie este însă cu adevărat uimitoare. Sincer să fiu, deşi am citit-o de două ori, trebuie să mă declar cu totul depăşit de modernitatea povestirii „Conversaţie între doi gîndaci de bucătărie”, de Bogdan Cazacu, în primul rând fiindcă n-am reuşit să găsesc nicio legătură, dar absolut niciuna, între titlu şi conţinut. În plus, oricât de experimentalist ar fi fost conceput textul, consider că fisurile şi stângăciile conţinute trec dincolo de eventualul miez atât de bine criptat 😉 în înşiruirea de vocabule. N-aş fi pus deloc preţ pe cuvintele scrise greşit („subţiţiate”, „aborigean”, „comfortabilă”, „trepţi” – ca plural al substantivului „treaptă”, „înţălegea”, „scose” – în loc de „scoase” – sau „şalopetei”) dacă n-aş fi întâlnit şi alte neajunsuri, erori gramaticale (mai puţine, între care folosirea în mod repetat defectuoasă a articolului posesiv-genitival, ca în „a cărui încheieturi” sau „a cărui nori”), dar mai ales alunecări de stil, deşi înclin să cred că termenul „stil” cu greu s-ar putea aplica în context. Dacă enunţuri ca „îşi scoase cana de sub vasele murdare de care era umplută chiuveta.” sunt, până la urmă, de o stângăcie aflată la limita acceptabilului, găsim în textul domnului Bogdan Cazacu şi plămădiri de-a dreptul artificioase şi evident prozaice („Uneori prefera să-şi comande pizza şi suc, alimente cu care se hrănea în faţa televizorului.”) sau sensuri torsionate, incapabile să prindă contur în imaginarul cititorului („viermele scotea urlete de bebeluş, care semănănau, de altfel, cu cele ale unui miel sacrificat” sau „pentru a se lăsa pătruns de reverberaţiile muzicii care îi călătoreau pe sub piele”), unele fraze frizând de-a dreptul grotescul, cum este cazul în „O vreme numai rîsul lui umplu casa scării, care fu întrerupt de zgomotul metalic de la ieşirea din bloc.” (deci „casa scării… fu întrerupt de zgomotul metalic”, sau n-am înţeles eu…). În enunţuri precum „Roger deschise brusc uşa şi deja alerga după străinul care se afla mereu la cîteva etaje sub el.”, „După un timp Roger îl văzu îndepărtîndu-se tot mai mult de el, de parcă tandemul stabilit între cei doi se întrerupse.”, unde verbul final cerea evident cu totul alt timp decât perfectul simplu (un mai mult ca perfectul – „se întrerupsese”, sau chiar un perfect condiţional – „s-ar fi întrerupt”), sau „în următorul moment amîndouă obiectele au fost întinse lui Roger de parcă rămaseră aşezate pe o masă invizibilă din faţa lui.” transpar grave probleme legate de folosirea [ne]armonioasă a timpurilor verbale în succesiunea lor, fără să mai vorbim de cele câteva virgule lipsă.

Ceea ce rămâne însă cu adevărat uimitor în legătură cu povestirea este premiul al II-lea decernat la concursul de proză scurtă SF Helion 2011, fiindcă piesa, trecând peste faptul că e destul de greu subscriptibilă în aria spec-fi, este, inclusiv din punct de vedere literar, în mod evident, mult sub valoarea altor texte pe care, până la urmă, le-a surclasat. Apreciez că nu doar oricare din cele trei povestiri venite pe poziţia imediat următoare a clasamentului final (cea de-a III-a), în amintitul concurs, sunt mai consistente şi mai bine lucrate (ne referim, fireşte, la textul Ştefanei Cristina Czeller, „Tulburătoarea păţanie a unui fruntaş al muncii socialiste”, pe care l-am analizat la 1 ianuarie 2012, în postul „Ficţiuni de sărbători” şi la „Fericitul viitor”, de Balin Feri şi „Autobuzul”, de Luminiţa Valentina Manole, pe care le-am „cronicizat” 🙂 în „Ficţiuni de la-nceput”, o lună mai târziu), ci chiar şi menţiunile pe care am avut parte să le citesc până acum („Iordan”, de Mihai Murariu şi „Optimism de împrumut”, de Eugen Lenghel, ambele „cântărite” în „Ploaie de noiembrie”). În aceste condiţii, plasarea prezentei povestiri pe locul al doilea, alături de „Marioneta”, semnată de Felix Tzele, este, mai mult ca sigur, o greşeală. A greşi e omeneşte, desigur. Dar evidentul decalaj valoric între povestirile egal plasate pe treapta a doua a podiumului, ca şi între lucrarea domnului Bogdan Cazacu şi textele cărora li s-au conferit premii inferioare produce, în mod firesc, mai ales într-un fandom divizat ca al nostru, destulă suspiciune. Se poate însă ca povestirea „Toate componentele moşului”, de acelaşi autor, premiată şi ea, „la pachet”, împreună cu „Conversaţie între doi gîndaci de bucătărie”, să justifice, până la urmă, alegerea juriului.

„Phygmalion”, de Coralia Țăranu-Hofnar, cea de-a treia povestire a Laboratorului de proză helionian pe februarie, întregeşte şi tripleta lucrărilor distinse cu menţiune la concursul de proză scurtă SF din 2011. Reluând tema miticului sculptor de sorginte cipriotă, despre a cărui dragoste pentru propria-i statuie ne-a vorbit Ovidiu în „Metamorfoze” (cartea a X-a), autoarea suceveană reuşeşte un construct secvenţializat, experimentalist, de atmosferă sumbră (ce mi-a amintit de încă modernul Prometeu al faimoasei autoare britanice Mary Shelley, deschizătoare de drum pentru romanul SF european). Ca sclipire literară, îl aşezăm, în mod cert, deasupra „Conversaţiei” de mai înainte. Nu putem aduce vorba de greşeli (cel mai „grav” constând în folosirea, mai mult sau mai puţin justificată, a formei arhaizate „clown” în loc de „clovn”), motiv pentru care îi mulţumim Coraliei Ţăranu-Hofner, transmiţându-i pe această cale că ne-am bucura s-o mai întâlnim şi cu alte prilejuri în peisajul ficţiunii speculative româneşti.

GAZETA SF

Prima din cele şapte piese ale rubricii de proză din februarie dăruite de Gazeta SF este povestirea „Dincolo de umbre”, de Cătălina Fometici. Autoarea timişeană se păstrează şi de astă dată în registrul fantasy, pe care, după cum ne pare, îl îndrăgeşte cu precădere, abordând în acest registru una din temele fundamentale ale literaturii universale: tema iubirii. Povestea cuplului de tineri îndrăgostiţi, a căror iubire e mai presus de moarte, aminteşte, până la un punct, de tragica romanţă a celebrilor îndrăgostiţi universali, Romeo şi Julieta. Dacă în celebra tragedie semnată de marele Will cei doi tineri sfârşesc alături, neputând trăi unul fără celălalt, prinţesa din povestirea de faţă rămâne într-un fel de „premoarte”, căpătând toate caracteristicile unui zombi (fireşte în accepţiunea horror-literară a termenului). Acest deznodământ, ca şi prezenţa slujitorului-copil al ezotericul Bazil, şi el un eşec zombizat al bătrânului alchimist, sunt elemente care ne-ar putea îndreptăţi să aşezăm povestirea într-o zonă transficţională, horror-fantasy.

Îi transmitem pe această cale Cătălinei Fometici că, în ce ne priveşte, o socotim deja ca făcând parte dintre certitudinile fantascienzei autohtone.

Cu „2049”, de Marcel Gherman, pătrundem într-o zonă de anticipaţie ce suferă de exces descriptiv. Mişcarea narativă, ce are loc aproape cu totul la nivelul ideilor şi simţirii, ca şi amestecul bulversant de elemente provenind din culturi diferite (deşi ponderea o deţin cele de sorginte indo-asiatică) şi amănunte de nişă (nefiind cunoscător, n-am idee cât de vechi ar putea fi un sintetizator „Roland SH-101”) transformă textul într-o experienţă de lectură nu foarte uşor de parcurs şi cu atât mai greu de clasificat. Poate un socio-SF, abordând o versiune a viitorului nu foarte îndepărtat, uşor de confundat cu prezentul…

Textul este redactat cu destul de mare grijă. În parcurs am observat numai un fugitiv dezacord („în ale căror clarobscur”), pe care l-am pune mai degrabă în rândul erorilor de tastare. Aflăm că povestirea face parte din volumul de debut al autorului, „Cartea Viselor”, apărut la Editura Arc din Chişinău. O impresie cu adevărat deosebită ne-a lăsat-o versiunea audiobook a povestirii, mai cu seamă datorită fundalului sonor, cu adevărat bine alcătuit. Din această lucrare literară, am rămas, până la urmă, cu muzica… 🙂 Tot e bine!

În „Leacul”, de Florentin-Ionuţ Haidamac, am regăsit tipologia paradoxală a personajului narator de pulp fiction: insul inteligent, întreprinzător, nobil, popular, norocos şi uneori, mai pe final, demiurgic. În ciuda acestui tipar narativ de succes şi a şarmantei lui utilizări, de care dă dovadă, cel mai adesea, autorul din quasarul sucevean, aş conchide că povestirea putea să fie şlefuită ceva mai îndelung, fiindcă ideea (invazia aliană) era şi ea una aducătoare de succes. Dacă va învăţa să aibă suficientă răbdare, să acorde atenţia cuvenită amănuntelor (evitând răsuciri de topică gen „Tu ce planuri ai de viitor?”, de pildă), Florentin-Ionuţ Haidamac ar putea ajunge, într-o bună zi, un autor de mare audienţă.

Nici această încercare nu e lipsită de farmecul aparte pe care îl dă, oricărei poveşti, aventura. Dar, în mod evident, se putea mai mult…

Piesa „Uscăţivul”, de Raluca Băceanu, a patra ofertă de sezon a Gazetei SF, aparţine subgenului paranormal&urban fantasy, între ai cărui fani, mărturisesc, nu mă regăsesc. Apreciez însă potenţialul şi mai ales strădania tinerei autoare bucureştene, care, abordând aici o construcţie ficţională de mai mică întindere, arată că şi-a făcut lecţiile şi în privinţa prozei scurte, chiar dacă în text mai apar, ici-colo, diverse schije (formule cu iz de pleonasm, ca în „să le redau iar” sau „ce reuşiseră se[??] ajungă să se lipească”; virgule omise, ca în „dar pe faţa alungită şi suptă a lui, părea prea lung…”, după „dar” sau ca în „faptul că deşi ningea tare afară, hainele lui…”, după „că”; repetări ce au darul să dilueze tocmai valoarea literară, ca în care cu siguranţă nu îi ţinea de cald decât pe vârful scăfârliei, care, îmi spunea instinctul, era cheală…”; formule unde topica pare niţel răsturnată, cum poate fi cazul în „ceva la el mi-a atras atenţia”; inedita cacofonie „capul la”, a cărei rostire fluentă sună, în româneşte, obscen).

Dincolo de micile stângăcii, oricum, mult mai puţine ca în alte dăţi, povestirea a fost un prilej de lectură plăcută, binemeritându-şi popasul… Până la urmă, şi paranormal&urban fantasy poate fi o soluţie… 🙂

O impresie încă şi mai puternică mi-a lăsat-o povestirea „Pentru lacrimile Liviei”, semnată de Alexandra Niculae, lucrare pe care aş găsi cu cale s-o aşez tot în arealul funest al subgenului paranormal fantasy. Atmosfera de secol IX a poveştii, suficient de bine tuşată de autoare, duce cu gândul la istoriile cu fantome din perioada romantică, ridicate la nivelul marii literaturi de pene ilustre, ca Johann Wolfgang von Goethe sau Alexandre Dumas. Totuşi, aş găsi cu cale să aduc în discuţie şi câteva neajunsuri, atât în privinţa structurii narative, cât şi a corectitudinii. Este vorba mai întâi de înrămarea nu foarte izbutită a unei poveşti derulate din perspectiva personajului feminin narator, Liza, într-o istorie introdusă şi finalizată pe o focalizare omniştientă, la persoana a III-a, cu o schimbare niţel cam rapidă a acestor puncte de vedere. Aspectele nu tocmai în regulă legat de scriere constau în câteva forme greşite („neţărmuită” în loc de „neţărmurită”), un dezacord cauzat de pierderea controlului asupra unui enunţ ceva mai lung (fantomele cimitirului se adunau în noaptea de Anul Nou pentru a serba trecerea dintre ani aşa cum ştiau ei) şi confuzia între substantivul „fel” şi adverbul „altfel”, în „un altfel de durere”, unde trebuia folosit substantivul („un alt fel de durere”, adică „o durere de un alt tip, de o altă natură, de o altă nuanţă etc.”), nu adverbul, în compunerea locuţiunii adverbiale „altfel de” (e la fel de adevărat că, în lipsa numeralului anterior „un”, „altfel de durere” putea fi considerată o formulă corectă).

Una peste alta, povestirea Alexandrei Niculae are voce, te prinde şi te ţine până la capăt. Felicitări! 🙂

Povestirea „Dacă Adam n-ar fi muşcat din măr…”, de Mircea Boboc, a apărut şi în numărul 16 (octombrie 2011) al magazinului HELION ON LINE (iat-o), iar noi am făcut vorbire despre ea în cronica noastră „Recoltă de octombrie”, pe care, dacă doriţi, o puteţi (re)citi. Prin urmare, nu vom mai spune altcum decât deja am zis, în privinţă-i. Doar că-l aşteptăm pe autor la Gazetă (sau oriunde altundeva) şi cu texte noi… 😉

Ultima din cele şapte povestiri ale rubricii de proză pe luna în curs este partea a V-a a foiletonului „Vremuri tainice”, de Aurelia Chircu. Pe deplin consecvenţi cu cele afirmate contextual în precedenta cronică, nu vom spune prea multe nici despre acest fragment (lucrarea tinzând tot mai evident către dimensiuni romaneşti). Ne vom mărgini să reafirmăm satisfacţia constatării că erorile sunt parcă şi mai puţine (şi tot mai nevinovate, gen „observă că era încăperea era luminată artificial”), dar vom atrage în treacăt atenţia asupra unor mici alunecări de stil. Punctăm în primul rând replicile nefireşti de genul „- Este zece p.m.” sau „La ora şase p.m.,…”, care nu sună deloc bine în româneşte (n-am auzit pe nimeni să zică „e şapte pi-em” sau „e zece pe-me” – la noi spunându-se, de pildă, „e zece seara”), ele fiind automatisme de expresie într-o romgleză tot mai invadatoare, şi, în al doilea rând, pomenim un joc de cuvinte cu iz repetitiv, „deja credea în adevărata credinţă, ce s-ar fi putut lesne evita printr-o formulă ca „îmbrăţişase deja adevărata credinţă”.

Cu totul special mi s-a părut textul cu titlul „Poveste”, semnat de Victor Ovidiu Rusu, autor pe care-l găsim pentru a treia oară la rubrica MAINSTREAM a Gazetei. L-am menţionat elogios şi cu ocazia precedentelor sale apariţii (a se vedea cronicile „Din „cuptorul” ficţional…”, unde am făcut referire la povestirea „Posedata”, şi „Spec-Fi în apus de vară – addendum”, unde ne-am declarat convinşi de „Der König”) şi ne-am fi dorit să ne fie aliat statornic în armia fantasticului speculativ autohton. Cu această amăruie istorisire pare că dă să se-apropie. Dar fantastica atmosferă de basm e doar un văl sub care se ascunde o ţară tristă, condusă despotic… Parcă ar semăna cu ceva anume… Oare cu ce?

Câteva idei la final

În pofida vitregiilor iernii, recolta ficţională a lunii februarie este una consistentă, căci s-au pubicat 22 de texte, cu tot cu cele 5 înscrise în competiţia SRSFF (şi despre care, ca şi până acum, vom vorbi separat).

Ţin să remarc ascensiunea Gazetei SF, ale cărei povestiri se bucură acum şi de o susţinută muncă de periere redacţională, eliminarea majorităţii greşelilor gramaticale şi de vocabular dând lecturii cuvenita plăcere. M-aş bucura ca şi celelate ofertante de proză să-i urmeze exemplul, altfel se prea poate ca hegemonia de care vorbea deunăzi cineva să devină un fapt cât se poate de real. Iar cititorii vor avea doar de câştigat.

Şi acum, cea mai bună veste!

Vine PRIMĂVARA!

19 Responses to Speculaţiuni de sub viscol şi ger

  1. Aricol asteptat si placut citirii!

    Am stat cu ochii pe mail ca pe butelie (nu stiu care este expresia) si a merita. Multumesc si felicitari!

  2. Oliviu Craznic spune:

    Ca de obicei, o analiza pertinenta si elaborata, extrem de utila celor care urmaresc filonul literar fantastic romanesc contemporan, ca si autorilor aflati sub lupa. Felicitari si multumiri pt ceea ce faceti!

  3. Mr. Cairo spune:

    Salutări cu întârziere din Suceava și mulțumiri pentru aprecieri.

  4. Eugen spune:

    Multumesc pentru aprecieri draga Mircea. Sper doar ca urmatoarea sa fie si mai buna 😉

  5. Cat spune:

    Multumesc frumos pentru analiza detaliata si pentru cuvintele frumoase! Cu acordul domniei voastre, o sa preiau pe blogul meu fragmentul care ma priveste. Numai bine!

  6. Sunt foarte mandra sa fiu sub lupa dumneavoastra, atat ca redactor, cat si ca scriitoare. Multumesc pentru cuvintele frumoase la adresa Gazetei SF.

  7. Ben Ami spune:

    Hehehe 🙂 Multumesc frumos! Ma asteptam sa ma treci printr-o serie nesfarsita de furci-n coaste, topoare-n tigva si tatuaje cu lama. M-as bucura daca ai ramas cu impresia ca povestea mea rezista si singura, fara a face parte din ceva… mai mare. Imi place sa nu ma calc singur pe bataturi, si sa aduc de fiecare data ceva nou, chiar si ca stil. O sa ma straduiesc sa fiu cat mai diferit de mine insumi.

  8. Coralia Taranu-Hofnar spune:

    A fost o placere sa descopar analiza dumneavoastra si ma bucur ca v-a placut. Multumesc! 🙂

  9. Coralia Taranu-Hofnar spune:

    * v-a (se scuza 😉 )

  10. […] la Editura Arc din Chişinău. Ca şi precedenta mostră („2049”, despre care am vorbit în „Speculaţiuni de sub viscol şi ger”, la 1 martie 2012), bucata suferă de exces descriptiv, părând a fi construită poematic, spre a […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: