Fabricanţii de realitate

În ciuda faptului că, la prima vedere, ar putea să fie vorba de titlul unei povestiri ştiinţifico-fantastice, lucrurile nu stau deloc aşa. Stau cu mult mai rău. Dar, pentru a înţelege despre ce e vorba, să ne întoarcem în trecutul nu tocmai îndepărtat, însă prea lesne uitat…

Perioada dominaţiei stângii extreme s-a caracterizat, între altele, în România, printr-o mare discrepanţă între ceea ce se spunea şi ceea ce se petrecea. Existau, cum bine îşi mai aduc aminte unii dintre noi, două realităţi: una oficială, vorbind de realizări măreţe, de noi şi noi culmi ale progresului şi prosperităţii, şi una vie, în care apartamentele blocurilor rămâneau zilnic neîncălzite şi fără curent electric, în care magazinele alimentare erau aproape goale, lactatele erau produse de lux, iar măcelăriile deveniseră amintiri din vremea cavalerilor Jedi. Ori de câte ori doreau autorităţile, omul de rând îşi ocupa locul său de actor umilit în scena realităţii alternative ce se crea ad-hoc, jucând rolul ce i se cerea, ca un copil captiv într-un exerciţiu ludic macabru, mai presus de voinţa sa, pretinzând că totul e minunat, că el însuşi e cât se poate de recunoscător conducerii politice. Astfel legitimată, puterea îşi vedea mai departe de scopurile ei, mult prea măreţe spre a se împiedica în felul îngust de a percepe realitatea al simplului cetăţean. Într-unul din demersurile sale analitice, Philip K Dick atrăgea atenţia că această coexistenţă antagonică între cele două realităţi este semnul cert că respectiva societate suferă sub apăsarea totalitarismului.

Suntem conştienţi că organizările sociale despotice au întotdeauna nevoie de asemenea contorsionări ale realităţii. La început mai puţin, dar, pe măsură ce scopul urmărit de putere se îndepărtează tot mai mult de scopul general, nevoia de a înlocui brutal realitatea cu o alta, corespunzătoare, devine imperioasă. Mai greu înţelegem însă motivarea altui gen de contorsionare a realităţii, cumva asemănător totuşi, despre care am să încerc, în cele ce urmează, să spun câte ceva…

La finalul unei sesiuni de e-mail, mă trezesc, în după-amiaza de 2 noiembrie, pe pagina portalului „Yahoo!” de limba română. Îmi sare în ochi un anunţ despre Cristian Minculescu, solistul trupei Iris. Titlu: „Cristi Minculescu, solistul trupei Iris , se retrage definitiv din muzica”. Anunţul, încasetat într-un chenar cu liniatură subţire, discretă, ne trimite la un articol rezumativ, pe muzica.metropotam.ro, la finalul căruia, un alt link ne trimite la adevăratul articol, pe evz.ro, unde titlul sună astfel: „EXCLUSIV EVZ. Şoc în lumea muzicală! Cristi Minculescu, de la Iris, are nevoie de un nou transplant. Soţia sa îi va dona un rinichi”.

În cuprinsul articolului, citim: „În lumea muzicală se ştie, de ceva timp, că operaţia este obligatorie şi că soţia artistului va fi, din nou, îngerul său păzitor. „Rodica Minculescu va fi donatorul rinichiului de care are nevoie solistul trupei Iris. Tot ea i-a mai donat, în trecut, şi o parte din ficat, iar organismul lui Cristi l-a acceptat, mai mult ca sigur nu se va pune problema compatibilităţii”, ne-au spus surse din lumea muzicală.” Pe de altă parte, din acelaşi articol, aflăm: „Contactată telefonic, Rodica Minculescu a negat atât informaţia că operaţia de rinichi ar fi iminentă, cât şi cea privind retragerea, dar nu a infirmat faptul că nivelul creatininei rezultat din analizele lui Cristi Minculescu este foarte crescut.”

Ce se înţelege de aici? Că „pe surse”, Cristian Minculescu se retrage definitiv, pe câtă vreme, în declaraţiile soţiei, n-ar fi luat încă o astfel de decizie. Cu oarecare meşteşug, informaţia de pe surse e întărită însă şi de alte nume sonore din lumea muzicii, care au declarat pe la diverse posturi radio sau TV cam acelaşi lucru…

Înţelegem din tot acest colaj de zvonuri contradictorii că intenţiile reale ale solistului de la Iris nici nu contează, cum nu contează, până la urmă, nici starea sa de sănătate. Ceea ce e relevant e faptul că adevărul se află întotdeauna „pe surse”, apoi e lăsat să difuzeze rapid şi, când ajunge pe buzele tuturor, nimic nu-l mai poate înfrânge, nici dacă, în final, nu se ştie cât de adevărat este acest adevăr. Vorba francezului: „Ce spune toată lumea trebuie să fie adevărat!”. Mai mult, ni se sugerează că toată hărmălaia ar putea fi o manevră de culise a celor implicaţi financiar în recenta suită de concerte a trupei, spre a convinge pe cât mai mulţi muşterii să vină, căci ar putea fi ultima şansă de a-l asculta „live” pe Cristian.

Realitatea, aşadar, este aceea pe care o fac ziarele, televiziunile, internetul. Ficatul, sângele, rinichii, toate astea contează mult mai puţin, aproape deloc, şi numai în măsura în care ar putea fi transmise „pe surse”. „Sursele” pot spune oricând, orice, despre oricine. Vuvuzelele media ne sparg apoi timpanele iar noi credem. Aşa se fabrică realitatea, se ambaleză frumos în „ciolofan” şi se serveşte direct din raftul zvonisticii electronice, aflat întotdeauna la înălţimea optimă ca să-ţi sară în ochi.

Văzând cât de bine este ascunsă viaţa mea sub trombele de gunoi informaţional din care pare construită lumea, mă întreb dacă eu însumi exist. Dacă nu sunt cumva vreo plăsmuire a cuiva mult mai mare şi mai puternic, un fel de Dumnezeu de carton, legat cu sfori sprinţare, căruia mă închin smerit, deşi sforile sunt vizibile, dar eu mă încăpăţânez să dau crezare marionetei, s-o stimez, s-o preţuiesc, s-o înjur numai în gând, şi atunci cu teamă, fiindcă e posibil ca înjurătura să ajungă „pe surse”. Şi mă mai întreb, dacă mărunţii fabricanţi de realitate pot să ofilească pe loc rinichii lui Cristian Minculescu, să-i ridice nivelul creatininei şi vânzările de bilete la concerte, oare ce pot face adevăraţii fabricanţi? Pot ei să construiască ţări de dimensiunea continentelor? Pot ei să vorbească de necesitatea imperioasă ca eu să mă mulţumesc cu tot mai puţin, în vreme ce ei stau cocoţaţi pe munţi de bogăţii tot mai înalţi? Pot ei să mă oprească pur şi simplu, ca pe un calculator banal, ţinând apăsate tastele control-alt-delete?

Care o fi de fapt PIB-ul României? Există România? Dacă există, de ce ni se spune de n ori pe an că am ieşit din criză, după care continuăm să înotăm în lăturile propriei existenţe, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat? De ce ne luăm concediu fără plată, pentru că angajatorul-stat nu mai are destui bani să ne plătească leafa, dar înlocuieşte bordurile a cincea oară în ultimii trei ani pe aceleaşi uliţe?

Ce înseamnă, la urma-urmei, realitate?

Anunțuri

3 Responses to Fabricanţii de realitate

  1. bogdan spune:

    fabricanții de realitate pot face orice… trăim într-un decor de genul celui din ”Dark City”, doar că nu atât de bine realizat, sfâșiat și peticit în grabă, cusut din prea multe jumătăți de adevăruri, ca într-un teatru ieftin și de prost gust, însă în care multă lume face eforturi mari să-l creadă pe păpușar. căci, fabricantul de realitate are nevoie de public, și se pare că nu va duce lipsă de el niciodadă.

  2. bogdan spune:

    da, și eu 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: