O altă istorie alternativă…

(Filă de jurnal)

Uitasem de mine. Mi-a amintit România Actualităţi. Prin vocea lui Joe Dassin. Ce ciudat! România, pe care o credeam dispărută, s-a ivit de undeva. On ira… Aşa începe refrenul din „Vară indiană”. Vom fi… Deşi azi nu mai suntem. Dar poate că va veni vremea când ne vom reinventa cumva, când vom schimba cursul istoriei, ori vom inventa o altă istorie, mai a noastră. Ne vom aminti aceste clipe? Cine ştie? Cine poate şti cum se mişcă, până la urmă, timpul? Poate că trăim într-un singur timp. Poate că asta se întâmplă numai fiindcă suntem fiinţe raţionale, dar ne încurcăm, de fapt, în propria raţiune, cea care ar trebui să ne ajute să ieşim din paranteza asta existenţială… Poate că nu trăim decât în imaginaţia noastră. Poate că fiecare îşi trăieşte o viaţă a lui, pe care o numeşte realitate, fără să ştie că realitatea, de fapt, nici nu există, că el nu-i decât o celulă energetică într-o imensă baterie a unui computer la care Dumnezeu scrie cod într-un limbaj orientat Univers, pe care nu-l vom pricepe niciodată. Noi nu suntem decât caracterul punct şi virgulă de la capătul rândului. Suntem atât de sideraţi de ceea ce suntem încât nu ne vom pricepe niciodată semnificaţia. Fiindcă bănuim că după noi ar trebui să mai urmeze ceva, dar, ca să avem cea mai mică idee, ar trebui să citim măcar întregul nostru rând, de la capăt. Şi pentru că nu reuşim, ne place să ne imaginăm lumea asta, pe măsura micimii noastre, în care ne războim pentru bucăţi minuscule de infinit, ca şi cum ceva din lume ne-ar putea aparţine vreodată. Societatea. Adunătură de bacterii îngâmfate, transformând filosofia existenţei în problema proprietăţii. Porprietate privată, sau comună? Ar fi mai bine să n-ai nimic sau să deţii tot? Ar fi mai bine, până la urmă să înţelegi că nu ai, în realitate, nimic. Numai nişte hârtii, pe baza cărora eşti făcut să crezi că nişte lucruri, nici măcar acelea prea bine delimitate, sunt ale tale. Te bizui atât de mult pe hârtiile tale încât ele devin însăşi existenţa ta. Tu nu mai ai rost. Tu nici nu mai eşti. Sunt doar ele, hârtiile, după care cineva, speri tu, îţi va reconstitui cândva traiectoria. Iluzie. Nimeni nu se va obosi. Căci va fi prea angajat în a trasa o altă traiectorie, la fel de mizeră, de insignifiantă, de nulă. Zero şi unu sunt absolut la fel de departe de infinit. De ce să crezi că are vreo importanţă în care punct al segmentului te afli?

Când îmi trec prin minte toate astea mă gândesc într-o fracţiune de timp că, de fapt, nici nu e mintea mea. Poate nu-i decât o locaţie de memorie tampon între imensul hardisk al universului şi marele procesor. Viaţa asta a mea, de care mă-nduioşez atât, se reduce la aceşti biţi amărâţi, pe care îi primesc după cum mi-a fost hărăzit şi îi transfer marelui procesor să-i folosească după cum i se cere prin instrucţiunile tastate de Programator. Bucuraţi-vă, biţi minusculi! Trăiţi ca şi cum voi sunteţi totul! Îngâmfaţi-vă frenetic! Rostogoliţi-vă prin Cosmos, încercând să-i faceţi cioburi liniştea! N-o să v-audă nimeni. Dar voi veţi crede că aţi trăit. Şi, dacă vi se va părea extraordinar, e cu atât mai bine. Nu-i sigur că vă veţi alge cu altceva. Pentru că nici nu mai există altceva. Nici voi nu existaţi. Sunteţi un fel de particule infinit mici într-un Univers fără limite, pe care Dumnezeu îşi aşază fundul, plecându-se asupra tastelor, ca să mai scrie două linii de cod din care se va ivi Mesia…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: