Ultimul zbor

Icar, călătorul, sunt, cel ce poate străbate cerurile. Nimic nu e destul de departe pentru aripile mele! Prăbuşirea aceea legendară, împreună cu Daedalus… Nu e nimic adevărat… N-am fost niciodată arhitect. Nici constructor. Nici măcar ucenic al tatălui meu. Alta, cu totul alta, e povestea. Dar s-o iau cu începutul…

Prima dată am văzut pe cer Luna, frumoasă, roză, ca o tipsie pe care străluceau neştiute promisiuni. Dorinţa s-a aprins pe negândite. Aripile s-au deschis şi, într-o străfulgerare, am poposit pe ţărmul acela. Dar Luna era numai o mare de nisip în care liniştea răsădise prea multă tristeţe. Şi m-am întors pe Pământ…

Am văzut apoi în ceruri pe războinicul Marte. Şi din sângele lui s-a aprins iar dorul nesfârşit de a afla… Aripile, iarăşi ele, s-au desfăcut ca nişte evantaie, risipind într-o clipă nesfârşirea cerului. Dar ţărmul lui Marte era pustiu. Poate că fusese cândva o grădină a iubirii. Eu am găsit numai un ţintirim în care se roteau furtunile, căutând un liman iluzoriu. Şi m-am întors pe Pământ…

N-am stat prea mult cu semenii mei. Aruncându-mi iar privirea în tăriile cerului, întâlnit-am pe frumoasa Jupiter, cu salba ei de pietricele, rotindu-se, rotindu-se. O furtună de materie visând mereu că ar fi putut să ardă ca o stea. Dar n-a fost să fie. M-am întors… Ce iute m-am întors!… Niciodată n-am suportat uşor nereuşitele…

Saturn mi-a plăcut la început mai mult. Vârtejul lui de materie s-a prefăcut în inel. Apoi am înţeles că mirele era singur şi îşi aştepta de veacuri mireasa. Şi, nu ştiu de ce, mi s-a făcut deodată atât de dor de Pământ!…

Aşa am zburat şi către Uranus, apoi către Neptun, şi către decăzuta Pluton, dar nici acolo n-am aflat decât materie, tristeţe… Şi Pământul m-a primit iar în braţele sale…

Pentru un timp am crezut că m-am vindecat de depărtări. Mă ridicam numai până la marginea lumii şi sorbeam cu nesaţ din minunăţia ţărmului ei albastru. Poate de-asta, într-o zi, mi s-a părut iar că aud chemarea infinitului. Mi-am ales drept ţintă o stea. Pe cea mai îndepărtată. De atunci caut. Şi văd cum stelele mor şi ele, ca şi oamenii, iar din pulberea lor se nasc alte stele, sclipind mai departe, şi mai departe…

M-am oprit. „Eu sunt mijlocul cerului!”, mi-am zis. Şi am vrut să nu mă bucur singur. Într-o clipă, m-am întors. Pământul murise. Din pulberea lui şi a altor mirifice lumi căzute-n uitare, rotirea nesfârşitului plămădea alte stele.

Nu mi-a rămas decât să aştept un alt Pământ. În care să-mi îngrop, în sfârşit, aripile. Apoi să mă strecor hoţeşte-n cetate, taman la ceasul serbărilor Dionisiace şi să mă prind în horă lângă femeia ca o amforă plină cu jar. Apoi să beau cu ea din aceeaşi cupă vinul cel roşu ca sângele, să gust, în fine, strugurii copţi ai buzelor sale…

…Şi să uit…

Anunțuri

One Response to Ultimul zbor

  1. lili3d spune:

    Frumos zbor. Şi trist, în acelaşi timp.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: