Din jurnalul unui mizantrop

România se cufundă încet în uitare. Se jerpeleşte, ca o relicvă neinteresantă. Se decuplează apoi şi de la trecutul său, întunecându-şi, totodată, viitorul. România a devenit o vechitură, o curvă bătrână, ridată, o boarfă pe care nu şi-o mai doreşte decât cel mult vreun scelerat. Încep să se ferească de ea până şi proxeneţii politici care au scos-o la produs. Vorbesc despre ea uzând de persoana a III-a. Ţara asta, România asta. România nu e a lor. Ei o conduc doar, ca pe o maşină de serviciu. Altminteri, România e numai a noastră, iar noi suntem nişte proprietari fraieri. N-am spus ca şi cum noi am fi nişte fraieri. Am spus că suntem. Nişte fraieri laşi, lipsiţi de reacţie chiar şi atunci când realizează că sunt fraieriţi.

În clipa în care constaţi că poporul ţi-e făcut mai cu seamă din inşi bastardizaţi, care asistă cu ochii în pământ la siluirea maicii lor, ridicând apoi din umeri, aşa a fost să fie, şi ducându-şi viaţa ca şi cum violul ar face parte din firesc, chiar că nu mai e nimic de făcut. Mă întreb cu nemărginită uimire: ce proces educaţional de masă ar putea transforma o adunătură de lemuri într-un popor? Şi dacă o fi existând o asemenea soluţie, este ea posibilă practic? Poate fi plătit preţul? Nu mai pun la socoteală că nimeni altcineva, în afara turmei ăsteia de bastarzi, nu este, în mod absolut firesc, intersat de un rezultat pozitiv, iar cireada, se vede bine, nu-şi mai cunoaşte interesul. Nu-şi mai doreşte altceva decât să rumege, în tihnă. Adică nu mai doreşte nimic.

Mă uit cu groază la uriaşul fără cap care se-ntâmplă să fi ajuns azi poporul meu. El speră că mântuirea sa va veni din ceruri, de la UE ori de la The High Gate Of America (ea însăşi o instituţie-epavă, trăindu-şi inerţia ultimilor ani, sau cel mult decenii, înaintea dezagregării). El crede că este prea mărunt ca să întreprindă ceva. Singura sa menire este aceea de a supravieţui prin fiecare individ – speranţa porcului în dimineaţa de Ignat. De unul singur, n-ai nicio putere.

Îl văd pe ăsta de lângă mine căzând în genunchi. Bulbucând ochii. Sufocându-se. Întorc privirea. Fiindcă sunt ocupat. Tocmai mi-am amintit că am o treabă a mea, mult mai importantă. Ăsta horcăie. Mă-ntreb dacă simt ceva pentru el. Am treabă. N-am vreme să-mi răspund la astfel de întrebări existenţiale. Eu trebuie să trăiesc. Am un copil de ţinut prin şcoli. Tre’ să-l fac om. (Ce înseamnă om?) Tre’ să-l ajut să deschidă aripile. Ca să… cuprindă sub ele cerul contorsionat al coliviei în care s-a prefăcut lumea.

Nu mai e nimic de făcut. Nimic de zis.

Trebuie să stăm şi să aşteptăm farfuriile zburătoare, pline cu mântuire aburindă. Până atunci, ne vom schimba poate maşina, vom face o căsuţă, vom face sex şi-l vom numi dragoste, ne vom şterpeli existenţa noastră măruntă, de şmecheri pe ţărmul arid al veşniciei, zi după zi, fălindu-ne cu victorii minuscule, peste care se vor auzi hăhăielile sardonice ale proxeneţilor…

Să trăiţi bine!

Anunțuri

2 Responses to Din jurnalul unui mizantrop

  1. Ben Ami spune:

    nu-ti dau sfaturi, desi asta fac acum. priveste in jur si vezi cat amar de omenire e mai nefericita decat tine. ce ai tu, ce poti tu si ce faci tu conteaza EXACT ATAT DE MULT incat… sa te linistesti si sa faci, in continuare, ceea ce faci.
    contezi pentru toata lumea asta amarata, dar, in special, pentru sf-ul romanesc. fara tine haosul ar dansa pe mormintele noastre neingrijite 😦

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: