Ficţiuni autumnale

Se cuvine să cer scuze cititorilor mei pentru că n-am respectat, nici de astă dată, termenul la care mulţi se aşteptau. Deşi motivele sunt cât se poate de obiective, ele ţin de viaţa mea strict personală şi nu merită pomenite. Sperând că voi dobândi şi acum iertarea domniilor-voastre, încep, aşa cum am făcut-o mereu, cu…

Luna septembrie debutează la NAUTILUS cu povestirea „Lacul”, semnată de Liliana David, prezenţă continuă în revistă, începând cu numărul din februarie 2011. Regăsim în text scriitura îngrijită a autoarei şi nota moralizatoare a unei veritabile militante pentru binele comun. Înconjuraţi din toate părţile de răul cotidian, constatarea că mai sunt oameni care gândesc în felul Lilianei David nu poate decât să-ţi descreţească, fie şi pentru o clipă, fruntea. Lăsându-se purtată de atmosfera creativă, tânăra noastră prietenă (îndrăznim să credem asta) a lunecat totuşi de câteva (extrem de puţine) ori: o mică inconsecvenţă logică („În afară de sunetul liniştitor al ploii, nu se mai aude nimic. Din când în când trec maşini, stropind trecătorii de pe trotuare.” – maşinile care stropeau trecătorii ar fi trebuit să se audă şi ele, aşa încât ar fi fost poate mai nimerită o formulare de genul „În afară de sunetul liniştitor al ploii, se mai aud doar maşinile, din când în când, stropind trecătorii de pe trotuare.”) şi formula uşor stângace „Nu mai judecă nimeni chiar corect.” Ne bucură însă tare mult faptul că avem în persoana dumisale o peniţă sârguincioasă, dornică să progreseze, şi un om cu atât de mult bun-simţ că mai poate da şi la alţii.

De bună calitate mi s-a părut şi textul lui Dan Ninoiu, „Strigoiul”. Amestecul nuanţelor rustice, drăgăstos evocate, şi a temei vampirice, finalul în suspans sunt atuurile unui horror aşezat şi, cu atât mai demn de laudă, ancorat în realitatea românească. În privinţa „limbei”, ar fi de reproşat o anumită largheţe, generatoare de accidente izolate, cum ar fi virgula lipsă după „sat”, care o lasă pe precedenta zăloagă între subiect şi predicat, din „bunicul meu, dascăl în biserica din acel sat se întorcea la fiecare slujbă duminicală ori de la vreo înmormântare încărcat” (unde lipseşte, evident, şi un „de” înainte de „la fiecare slujbă”) sau formule pripite gen „nu ştiam bune pe unde anume se găsesc” (în loc de „bune” trebuia, negreşit, „bine”). La nivel narativ, aş mai avea de făcut o observaţie încă şi mai subiectivă. Cântecelul-descântec menit să ajute la desfundarea urechilor inundate de apă („Auraş, păcuraş, scoate apa din urechi, că ţi-oi da parale vechi, şi-ţi voi bate dobele şi-ţi voi prinde fetele”) este unul de sorginte moldavă, cumva nepotrivit cu localizarea olteană a intrigii (Pieleştii şi Robăneştii sunt în apropiere de Craiova). Foarte posibil ca bunicul să fi fost născut în provincia lui Creangă şi Eminescu, dar faptul că nu ni se spune nimic în acest sens până atunci ne lasă cumva cu impresia de „lumi amestecate”, obligându-ne să căutăm singuri explicaţii. În rest, pe Dan Ninoiu îl vom aştepta de aici înainte ca pe un condei sprinţar, sperând că n-are să ne dezamăgească.

Cea de-a treia povestire nautilă a lunii septembrie poartă un nume celebru, „Metamorfoza”. O versiune românească on line a scrierii omonime a lui Franz Kafka puteţi găsi aici – din păcate fără toate diacriticele. Textul de faţă aparţine lui Alexandru Ioan Despina, care ne dovedeşte din nou că are idei cât se poate de bune. În privinţa punerii în operă însă, ne lovim iarăşi de acelaşi soi de pripeală pe care l-am mai întâlnit la scrierile domniei-sale şi cu alte ocazii. De data asta, nu deranjează în mod special faptul că textul e pudrat cu mici neatenţii de genul au chiar mai rău” în loc de sau chiar mai rău”, Mediul a decis s-o trateze” în loc de Medicul a decis s-o trateze” sau „convingerea că urmeată să mor” în loc de „convingerea că urmează să mor”). Nici că unele enunţuri rămân cu sensurile suspendate, ca în „am auzit un ciocănit la uşă, iar ciocănitul acesta care m-a determinat să mă opresc.” Nici măcar faptul că numele personajului central se schimbă subit din Poenache Cătălin” (vădit caofonic), cum ne este el prezentat la început, în Poenaru Cătălin” (vezi paragraful al IV-lea sau cel final). Şi nici chiar, la urma urmei, nuanţa evident preţioasă pe care o capătă uneori expunerea, cum este cazul în „a observat mai multe umbre executând o serie de mișcări haotice”, care-mi aminteşte de compunerile şcolăreşti despre acţiunile detaşamentelor de pionieri care se întreceau la plantat de puieţi: „Detaşamentul clasei a 2-a C a efectuat cel mai repede cele 36 de gropi, motiv pentru care am obţinut titlul de detaşament fruntaş în întrecerea pe şcoală…” 🙂 (În treacăt fie zis, afară de grandilocvenţa inutilă, expresia suferă şi la nivel logic, fiindcă acţiunile (mişcările) „executate” sunt (ar trebui să fie) în prealabil exersate îndelung. Spunem, de pildă, că „echipa de muncitori a executat lucrările de vopsitorie în termenul convenit”, subînţelegând de aici că respectiva echipă e alcătuită din muncitori cu deprinderi formate, care nu pun mâna pe pensule sau pistoale de pulverizat pentru prima oară în viaţă, sau care nu învaţă acum să amestece vopselurile, lacurile şi solvenţii. Sau spunem că „echipa naţională de aerobic a executat în perfectă sincronizare dansul acrobatic” şi iarăşi se subînţelege că în spatele „executării” stau ore de muncă asiduă, de antrenamente şi exerciţiu. În aceste condiţii, cum am putea să interpretăm executarea de mişcări haotice? Nu era mai simplu şi mai natural să ni se spună, de pildă, doar că Poenaru (Poenache?) Cătălin „a observat mai multe umbre mişcându-se haotic”?) Exprimarea inutil preţioasă transpare, mai mult sau mai puţin, şi din alte formule: „făcea seară de seară anumite teste menite să-i verifice integritatea mintală”, „e la fel de normal ca și oricare altă persoană” etc.

Ceea ce scade cu adevărat scriitura este însă modul nepotrivit în care sunt utilizaţi unii termeni. Spre exemplu, verbul „a petrece”, atunci când se referă la lucruri, evenimente, întâmplări etc. ce se desfăşoară într-un anume fel, este reflexiv impersonal (unipersonal). Tocmai de aceea, când e vorba de evenimente în general, care se întâmplă fără a fi neapărat puse în legătură cu cineva anume, expresia consacrată este se petrec lucruri ciudate”. Însă când astfel de lucruri se ivesc în viaţa unei anumite persoane, mereu şi mereu sau numai într-o anumită perioadă de timp, particulară, obişnuim să spunem că acelei persoane i se întâmplă lucruri ciudate”, în sensul că evenimente întâmplătoare şi totodată ieşite din comun au loc în viaţa lui, poate ceva mai des decât ne-am aştepta, decât am considera normal. Din acest motiv, sunt de părere că formula „a i se petrece [cuiva] lucruri ciudate” nu este corectă, verbul „a se petrece” admiţând aici sinonimie cu „a se întâmpla”, şi nu cu „a se desfăşura”. Aşadar, pentru a ajunge, în fine, unde voiam, nu este corectă sau, cel puţin, nu este literară formularea „o serie de lucruri ciudate au început să i se petreacă, pe care autorul o foloseşte, ci „o serie de lucruri ciudate au început să i se întâmple. La fel de ciudat stau lucrurile în expresia „teama ce-mi cuprinde mădularele”, prin care ni se sugerează că respectiva stare sufletească ar fi un fel de cârcel chinuindu-ne mâinile sau picioarele, căci asta se înţelege, până la urmă, prin „mădulare”. În acelaşi fel este folosit şi verbul „a (se) întrupa”, în expresia „acelaşi răspuns mi se întrupează în minte”, context în care alegerea este cel puţin nepotrivită, fiindcă sensul verbului este acela de „a lua formă omenească”, „a se concretiza (în sens fizic)”. O idee nu se poate întrupa în mintea cuiva. Nici un gând sau un răspuns. El se poate concretiza, dar nu în sens fizic, motiv pentru care sinonimia nu se păstrează până acolo încât să putem considera expresia din text corectă. Încă şi mai rău este folosit la final verbul „a iscăli”, în enunţul „Aici scrierile sale se întrerup brusc şi doar o mică însemnare mai există pe marginea celorlalte, scrisă fără îndoială de aceeaşi mână, doar că literele sunt ceva mai mari, mai lăbărţate şi mai aplecate, semn că le-a iscălit în grabă.”, unde i se atribuie sensul de „a scrie”, pe care, în fapt, nu-l are, fiindcă „a iscăli” înseamnă „a semna”, adică a autentifica prin semnătură (olograf).

Aproape la fel de mult contribuie la devalizarea literară a textului şi alte accidente, cum ar fi expresia vădit pleonastică din enunţul „Băiatul a luat-o la sănătoasa, iar de atunci, ori de câte ori trece prin apropierea acelui loc cu triste conotaţii are un puternic sentiment de teamă și anxietate”, fiindcă mai multe dicţionare de limbă română (Dicţionar de neologisme – 1986; Noul dicţionar explicativ al limbii române – 2002; Dicţionar de sinonime – 2002) asociază „anxietate” cu „teamă” (eventual nedeterminată), folosirea defectuoasă a punctuaţiei (în enunţul deja citat, spre exemplu, lipseşte o virgulă după „conotaţii”, obligatorie pentru încadrarea corectă a propoziţiei subordonate – o circumstanţială; în „trăgea obloanele și într-un întuneric aproape deplin încerca să adoarmă”, unde ar fi trebuit „trăgea obloanele și, într-un întuneric aproape deplin, încerca să adoarmă”; etc.) şi, mai ales, formula „acelei bale”, un dezacord evident, căci „bale” este substantiv feminin defectiv, admiţând numai forma de plural, motiv pentru care adjectivul demonstrativ trebuia folosit şi el în plural – deci „acelor bale”.

Asumându-mi riscul unei noi reacţii orgolioase 🙂 din partea domnului Despina, am să închei spunând că scriitura domniei-sale a cunoscut şi perioade mai bune. Îi dorim să se regăsească.

Cea mai plăcută surpriză de la NAUTILUS a venit însă pe final. Ea se numeşte „Aşteptare” şi poartă semnătura lui Andrei Zorilă. E o tabletă a cărei lectură nu durează mult. N-am ce să reproşez acestui text, drept pentru care am să mulţumesc frumos autorului. Pur şi simplu.

Societatea Romana de Science Fiction si Fantasy

SRSFF deschide stagiunea de proză a lui septembrie abia în data de 15, cu un fragment din „Uezen IV – Echilibrul lumilor”, de Ionuţ Caragea. Din simplul motiv că acelaşi fragment apăruse deja la SFera Online pe 10 septembrie, ne vom referi la el în contul respectivei publicaţii, tot astfel fiind socotită şi în statistici.

Următoarea lansare de la SRSFF are loc în ziua de 23 septembrie şi este tot o restituire. Am citit pentru prima oară povestirea „Lumea zăbrelelor de puşcărie”, de Victor Martin, în iulie 2010 (într-o pagină din NAUTILUS care acum nu mai e accesibilă) şi am scris despre ea în articolul „Ficţiuni în miez de vară”, postat pe blog în prima zi a următoarei luni. (Eram pe atunci mai puţin ocupat, mai conştiincios, mai puţin dezamăgit, mai puţin „crizat”.) Nu am nimic de spus în plus faţă de acele aprecieri, aşa că, dacă doriţi să (re)citiţi cele scrise în pomenitul articol, sunteţi mai mult decât bine-veniţi.

În ziua de 28 septembrie, SRSFF publică „Faundtele”, sub semnătura lui Mihail Grămescu. E un text ce subscrie science fiction-ului (post)apocaliptic, readucând în prim-plan tema catastrofei ecologice. Merită citit, măcar pentru literaritatea lui.

A patra piesă a lunii la SRSFF este tot o restituire, fiindcă „90,14 şi ceaţǎ, apoi întuneric, iar acum TU”, de Ben Ami, a apărut în volumul „AtelierKult – povestiri fantastice”, prima antologie (noiembrie 2005) a cenaclului virtual păstorit de Bogdan-Tudor Bucheru şi Cătălin Sandu, cu aportul celor de la Millennium Press (pe atunci) şi sub bagheta antologatorului Michael Hăulică. N-am să insist asupra puţinelor greşeli de dactilografie, la care comentatorii de pe site au făcut aluzie. Am să spun că textul prefigura povestirea precedentului „an scifient”, „Suspendaţi într-o rază de soare” (21 decembrie 2010), care, iată, continuă să deţină prima poziţie în lista celor mai citite articole publicate de SRSFF.

SFera Online

Singura piesă de ficţiune publicată în septembrie de SFera Online este fragmentul „Uezen XXI: Viaţa merge înainte”, de Ionuţ Caragea, la care ne-am referit şi mai sus, în deschiderea stagiunii autumnale de la SRSFF. Vom spune că fragmentul are darul de a stârni curiozitatea. Şi vom reitera ideea (am mai afirmat asta şi despre alte fragmente ale ciclului) că edificiul literar din care face parte fragmentul se bucură de o scriitură îngrijită, atent revizuită, aşa încât nu are rost să vorbim despre greşeli, pe care nici nu le-am căutat cu încordare, lăsându-ne furaţi de curgerea lecturii. În pofida acestor neîndoielnice calităţi, reconstruirea scintificţională a dimensiunii deice, spirituale, a universului nu este în prezent în acord cu starea mea dominantă, aşa încât, din păcate, lunec peste multe din trimiterile textului. Poate că voi avea cândva destulă vreme şi răbdare să citesc întregul ciclu. Şi să încerc să aşez pe autor, după cum o merită şi, fireşte, după cât ne pricepem, într-o firidă ceva mai luminată a fantascienzei de limbă română. Una peste alta, apreciem că fragmentul merită toată atenţia cititorilor români de ficţiune speculativă.

HELION ONLINE

Laboratorul SF al revistei HELION ON LINE ne oferă o singură piesă inedită: „Când Iadul asediază…”, de Mircea Boboc. E o tabletă cu iz moralizator, la care mi-a plăcut în primul rând stilul cinematografic, desprins parcă din acele „trailers” de prezentare a jocurilor video. Finalul se potriveşte, dând în vileag nehotărârea morală a adolescentului zilelor de acum printr-o replică esenţialmente paradoxală: „Hai că merg! (La biserică. N.N.). Numai nu deschide!” Cele câteva izbucniri de exprimare vădit preţioasă („şoapte răuvoitoare, de o încruntare auditivă ostentativă”, „fără de a-l nimeri” (doar dacă „de”-ul nu e cumva în plus), „voci infernale, piţigăiate, de o răguşire metalică sau distorsionate auditiv, bolborosite şi aspaţiale, supuse fondului sonor al urletelor de agonie”) sau cele câteva greşeli mărunte de tastare („Crezul nu l-a distrus până la capăt, pentru că nu conţinea nimic epiator” – unde trebuia „expiator”; „Spurcate îşi sunt ispitele, nefârtate” – unde trebuia „îţi sunt”) contează, până la urmă, prea puţin în economia naraţiei ca să contrabalanseze plăcerea lecturii.

GAZETA SF

Gazeta SF îşi începe rubrica de proză scurtă a lunii cu o piesă de mare densitate: „Moartea stăpânului iluziilor”, de Liviu Radu. E o parabolă despre alegerea momentului în care trebuie să ieşi din scenă, când tu ştii că s-a terminat (fiindcă vinul nu mai are gust, iar din jarul trupului de femeie n-a rămas decât strălucirea pur fenomenologică a unei pânze de Correggio), iar ceilalţi încă mai cred în suprema ta autoritate, când încă îi mai poţi uimi, când încă îşi stâmpără foamea din carnea trupuli tău care se frânge pentru ei, şi încă îşi potolesc setea la izvorul sângelui tău care arde pentru ei, căci tu nu poţi fi decât un mesia sau nimic. Dincolo de adâncimea simbolică a textului, trebuie să atragem atenţia redacţiei fanzinului sucevean asupra unor mărunte greşeli de dactilografie care au scăpat în textul publicat (de exemplu „Nori din caer s-au desprins mii de lebede…”, „nuanţele roşii ale vieşii), precum şi a altora, niţel mai consistente (gen „sturzi cu guşe azurii” sau coţofane zglobii”).

A doua ofertă autumnală a Gazetei SF este nuveleta Ştefanei Cristina Czeller, cu titlul „Lungă-i calea către gri”. Cea mai mare parte a întâmplărilor sunt înfăşurate într-o magică atmosferă de veritabil fantasy, fiind dispuse pe două planuri: cel al trecutului (memoriile lui Jack) şi cel al prezentului, tare echilibrat împletite până aproape de final. Ultimele tablouri narative aduc însă niţel cam brusc acţiunea într-o ipostază în care tehnologia devine un fel de intruziune, rupând vraja de basm de până atunci. Dacă expunerea cu iz (pre)medieval a reuşit să-mi încălzească binişor corzile sufletului, amintindu-mi vremea când ascultam vrăjit poveştile istorisite de bunicul meu, cel întors din neguri, finalul mi-a părut un pic „alergat”, ca într-un alegro ma non troppo pe care, copii fiind, îl traduceam, ad abrupto, cu alergaţi, dar nu tropăiţi. 🙂

Dincolo de indiscutabila valoare literară a textului, ne-am confruntat, ici şi colo, cu câteva schije mărunte. Ca să nu dăm impresia de favoritism, vom menţiona câteva greşeli de tastare grăbită, gen „fălcii” în loc de „făclii”, „Aş vrea să-i strig să se oprească, să nu mă trădeze altfel… – unde trebuia „să nu mă trădeze astfel” sau „ar fi murit pentru mie oricum” – unde era necesar „pentru mine”, de asemenea, termenul „miloserdnic”, menţionat de Dicționarul de sinonime (Editura Litera Internațional, 2002) în forma „milosârdnic” (având ca sensuri echivalente: „bun”, „îndurător”, „îngăduitor”, „milos”, „milostiv”), repetiţia „chiar dacă tu încă n-ai priceput încă asta” şi expresia confuză „pielea mi se buburuzează din cauza răcorii”, unde este folosit ineditul verb „a (se) buburuza” (de la substantivul „buburuză”), al cărui sens nu este tocmai cert. Nu se înţelege dacă pielea, sub efectul aerului rece, capătă acele mici protuberanţe care o fac aspră la pipăit, devenind ceea ce se numeşte, popular, „piele de găină” sau, dimpotrivă, îşi schimbă numai pigmentaţia, înroşindu-se şi pistruindu-se, ici-colo, cu puncte de culoare mai închisă…

Aceste mici derapări de condei grăbit nu au însă darul de a ştirbi aproape nimic din ceea face ca piesa, per ansamblu, să placă.

Textul al treilea este o restituire, fiindcă „În vremea lui Arond Vodă”, de Florin Pîtea, a mai fost publicată şi în numărul din iunie 2010 al revistei HELION ON LINE, iar noi am pomenit-o în articolul „Istorisirile lui cireşar” (din iulie, anul trecut), motiv pentru care nu mai dezvoltăm acum şi alte aprecieri. Îi mulţumim însă autorului, fiindcă piesa merită cu prisosinţă timpul lecturii, şi mergem mai departe…

În mod cert, „Atacul (II)” (cea de-a IV-a povestire a Gazetei SF), semnată de Alexandru Ioan Despina, este scrisă cu mai multă grijă ca precedenta parte, despre care am făcut vorbire în „Spec-Fi în apus de vară – addendum”. Cu toate astea, în text se strecoară încă multe greşeli, de la mărunte erori de tastare („circuite integrale” în loc de „circuite integrate”; „fascinate” în loc de „fascinante” – în „noi le găsim, totuşi, fascinate”; „sunt sinceri şi nu habar de ceea ce se întâmplă”, unde trebuia „nu au habar”), erori de punctuaţie (ca în „apoi s-a apucat să-l lovească pe android, cu picioarele, în unitatea centrală”, unde sunt virgule în exces) şi repetiţii stângace („Mâna s-a oprit din mângâiatul ţevii din plastic”; „Rămânea unde-a fost şi până să vină în sat şi gata.”; „Este nevoie totuşi să mă duc totuşi în sat”; „o să încercăm să aflăm, încerc eu să-l domolesc”), până la confuzia terminologică din „Ce alt motiv în afara stupidităţii şi crudităţii umane?” unde trebuia folosit nu „crudităţii” („cruditate” face referire la fructe, legume etc. neajunse la maturitatea vegetală sau nefierte, neprăjite etc. şi are sensul de „necopt” sau „nepreparat”; mai poate avea sensul – figurat – de „prea tânăr”), ci „cruzimii” (cu sensul de „răutate”, „rea-voinţă”). N-aş trece nici peste unele expresii „confuzante”, cum este cazul celei din formula „…aerul devenise dens şi fierbinte. De fapt fusese tot timpul astfel. Doar că nu l-am observat., unde verbul „a observa” nu mi se pare cea mai fericită alegere, aerul fiind incolor (de aceea cred că era de preferat „Doar că nu mi-am dat seama.”) sau ca în „Capul începuse să-mi zvâcnească, gândurile să-mi vâjâie…”, unde cacofonia „zvâcnească, gândurile” este dublată de o formulare incertă – cum anume vâjâie gândurile?

Aş mai adăuga faptul că naraţiunea se bazează pe tehnica suspansului într-o manieră ce continuă să-mi amintească de „LOST”, ceea ce nu este deloc un neajuns. Şi, în final, aş conchide că, în opinia mea, autorul poate mai mult.

Piesa Teodorei Gheorghe, „Singuriubire”, este o piesă de atmosferă, care mi-a lăsat un gust trandafiriu şi încă ceva, uşor amărui, aducând a cireşe negre. În ciuda densităţii de simboluri, multe dintre ele ţinând de fantastic, n-am găsit însă niciun motiv temeinic spre a aşeza povestirea în teritoriul ficţiunii speculative. În privinţa limbii, doar câteva greşeli, probabil de tastare („Devenisei”, „cele de-a treia”, „obrajul”, „revărsândui-se”, „te mutasei”, ca să pomenim, totuşi, pe unele) şi o alăturare de un „eufonism” vădit – „caracteristică cartierului”. O aşteptăm pe autoare cu un text croit în tipar fantasy sau, de ce nu, chiar cu unul de scintificţiune.

La rubrica de debut, Gazeta SF ne propune un text inedit, semnat de Cătălina Fometici. „Oameni fără feţe” are darul de a convinge că avem în faţă un condei sensibl, aflat în plină căutare a sensurilor. Nu putem vorbi decât elogios despre stăpânirea limbei. Putem însă conchide că textul e unul transficţional, aflat la graniţa teritoriului spec-fi, deşi prezenţa elementelor supranaturale ar îndreptăţi pe unii comentatori s-o găsească niţel ancorată şi în patria fantasy. Aşteptăm de la autoare o apropiere mai netă faţă de temele noastre dragi. Nu ne îndoim că are calităţile necesare.

„Despre scurta existenţă a paradisului lui Jose”, de Florin Dan Prodan, e obişnuita, de acum, piesă mainstream, la Gazeta SF. O contabilizăm, ca de obicei, şi ne mărginim a spune că pe autorul său îl mai aşteptăm şi cu alte ocazii, încurajându-l să încerce şi esenţa ficţiunii speculative, pentru care, credem noi, are destule atuuri.

Câteva concluzii

Remarcăm funcţionarea imperturbabilă, metronomică a publicaţiei nautile şi suflul nou de la Gazeta SF. Le mulţumim tuturor celor care contribuie cumva la zestrea acestor publicaţii on line şi îi aşteptăm, cu aceeaşi nerăbdare, în lunile care vin.

Pace tuturor.

Anunțuri

21 Responses to Ficţiuni autumnale

  1. Ben Ami spune:

    multumesc frumos! 🙂

  2. Cat spune:

    Multumesc mult 😀

  3. lili3d spune:

    Vă salut, din ,,tinereţea” mea cam dusă. Dar recunosc că tot aşa scriam şi-n tinereţe (asta n-ar trebui să mă bucure).
    Mulţumesc pentru încurajări, deşi, luna asta n-am scris nimic. Am luat pauză. Totuşi, cred că nu mă pot abţine de la a scrie, chiar dacă nivelul meu SF e slăbuţ. E şi asta o pasiune… Şi pentru copii, mai scrie cineva SF? Aşa că, puteţi considera că scriu pentru copii.

    • mirco67 spune:

      Pauzele sunt uneori necesare.

      Mă gândesc de ceva vreme la o revistă on line de science fiction pentru copii şi adolescenţi. Un soi de pulp-fiction, plin de aventuri şi personaje construite în stil clasic, care să-i înveţe să discearnă binele de rău. Dacă nu voi fi prea bătrân când mă voi decide să lansez proiectul, aş putea spera pe un ajutor din partea dumneavoastră?

  4. Atenţia pe care mi-o acordaţi mă onorează. Am făcut toate modificările sugerate, cu excepţia uneia: ‘acelei bale’.
    Nefolosind substantivul feminin defectiv, ce admite doar forma de plural, ci forma genitivală a substantivului feminin ‘bală’, care se află în DEX şi care înseamnă ‘dihanie’, (este şi pe la începutul textului, cred) consider că nu este vorba de nicio greşeală.

    Vă mulţumesc frumos şi vă urez să aveţi parte de o săptămână cât mai plăcută în continuare.

    • mirco67 spune:

      M-aţi prins! 🙂 Nu ştiam termenul. Mereu avem câte ceva de învăţat. Totuşi, de ce aţi folosit un cuvânt atât de puţin vehiculat? Astfel de cuvinte trimit adesea cititorul pe o pistă falsă, cum s-a întâmplat şi cu mine. Nu avem timp să analizăm exhaustiv toate variantele. Mai ales când suntem convinşi că nu mai avem aproape nimic de învăţat. 🙂 În al doilea rând, limbajul ultraspecializat, ultraselectiv, erudit cu orice preţ etc. reduce drastic numărul cititorilor. Ba chiar stârneşte adesea un soi de antipatie, făcându-i pe mulţi să creadă că autorul ţine să pară mai deştept decât este. Dacă însă nu vă interesează numărul celor ce vă citesc, nu prea are importanţă…

      • Am folosit un asemenea cuvânt pentru că, în spaţiul în care am copilărit, era destul de uzitat. Şi apoi mai există o pricină, una cât se poate de banală… trăind printre străini şi neputând comunica în limba română, încep, încet încet, să uit (uitarea fiind o temă pe care îmi doresc să o abordez cât de curând). Nu-i un lucru tocmai plăcut, şi nu doresc să-mi caut prin cele spuse vreun soi de scuză, este doar un amănunt insignifiant. Iar de învăţat, din păcat, învăţ doar din cărţi. De o mai bună, ori mai slabă, calitate.

        Vă mulţumesc încă o dată şi mă scuzaţi pentru faptul că, uneori, sunt prea criptic în exprimare.

      • mirco67 spune:

        Dacă trăiţi în străinătate, este absolut necesar să citiţi cât mai mult în româneşte, măcar să citiţi, dacă nu puteţi conversa.

        Într-o vreme, soţia mea citea o sacoşă de cărţi pe săptămână în limba franceză. Necultivând în aceeaşi măsură şi româneasca, ajunsese să-şi găsească mai uşor cuvintele în franceză decât în limba maicii sale. Pisicile nu mai torceau, ci „ron-roneau”, iar înjurătura favorită era „Merde!”. Era din ce în ce mai hazlie. De îndată ce a echilibrat lecturile, fluenţa limbii materne a revenit la normal.

        Cărţile româneşti au un din ce în ce mai mare neajuns: sunt scrise pe baza unor norme lingvistice din ce în ce mai „eterococlite”, aşa că, până la urmă, nu prea mai ştie nimeni cum e corect. Şi chiar dacă ştie, corul de surzi zbiară în juru-i atât de frumos încât nici chiar el nu se mai aude pe sine, aproape că nu-şi mai aude nici gândurile.

        Oricum, sunteţi o persoană demnă de toată admiraţia.

      • Am să vă urmez sfatul, d-le Coman şi sper ca, după un timp, să se observe şi ceva îmbunătăţiri. Articole în lb. română rar citesc (cu excepţia celor de pe Descoperă.ro, minunat site), iar când o fac îmi vine să mă iau cu mâinile de cap.

        O zi bună să aveţi!

      • mirco67 spune:

        Până la urmă, în ce zonă aţi copilărit. Dacă nu sunt atât de indiscret…

      • La 10 km sud de Ploieşti, într-un bloc izolat, de intervenţie (12 familii locuiau în el, dintre care vreo şase de ţigani), la 20 de metri distanţă de poarta 3 a combinatului petrochimic Brazi. Generala şi liceul le-am urmat în Ploieşti, iar facultatea în capitală.
        Când mergeam ‘la ţară’, la vreo 30 de km nord, ‘mamaia oarbă’ (să-i fie ţărâna uşoară) îmi povestea o grămadă de lucruri interesante legate de fenomene inexplicabile (avea felul ei, unic, de-a recrea o lume întreagă doar prin inflexiunile vocii). Nu avea televizor, însă îi mai citeau şi ei, de prin ziare, vecinii.

  5. […] Elena, George, Ioan Usca, Lolita, Mirela, Oana Clara,Paporniţa, Ragnar, Raul, Rokssana, Schtiel, Scifientland, Scriptorium,  Shayna, Supravieţuitor, Visualw Rate this: Share […]

  6. Domnule Mircea Coman, va multumesc inca o data pentru efortul dv. Sunt un pic invidios pe rezultatul muncii dv, daca nu as fi fost ocupat cu scrisul cartilor mele de fictiune si poezie, mi-ar fi placut sa va urmez exemplul, cu toate ca mi-as fi facut foarte multi dusmani… Deci aveti aprecierile mele pentru curaj si neutralitate, atata cat exista. Va inteleg perfect in ceea ce priveste rezonanta cu textul, numai cine a citit intreaga trilogie si ii cunoaste dimensiunea spiritual/filosofica poate pricepe toate mesajele si trimiterile. Si mai trebuie si o stare sufleteasca favorabila citirii unui astfel de text, sa nu uitam ca cititorii sunt framantati uneori de probleme sociale sau de alta natura care ii impiedica sa rezoneze in totalitate. Pana acuma doar doi critici au patruns esentele, Ovidiu Bufnila, in prima parte a trilogiei, si Adrian Botez, analizand intreaga trilogie. Sper, totusi, ca cei care au cumparat cartea sau au citit-o in primele luni cand a fost postata pe situl meu vor fi multumiti ca mentin contactul cu ei. Numai bine si sa stiti ca textul dv despre Romania m-a intristat. De multe ori ma gandesc sa ma intorc acasa si, de fiecare data, mi se aminteste, intr-un loc sau intr-altul, ca inca nu este momentul. Toate cele bune.

    • mirco67 spune:

      Aşa cum spuneţi, domnule Ionuţ, aici sunt frământări mari dar numai din partea unora. Atmosfera nu e propice nici măcar culturii generale, cu atât mai puţin filosofiei. Anul acesta am ajuns la o concluzie amară: atunci când am hotărât să nu dau curs şanselor de a părăsi România, am făcut cea mai mare greşeală. Nu în privinţa vieţii mele, care s-a cam dus, cel puţin în partea sa mai frumoasă, ci pentru cea a fiului meu, căruia sigur i-ar fi fost mai uşor. Vă spun cu tristeţe că ţara dumneavoastră nu e asta în care vă gândiţi să vă întoarceţi. Ţara dumneavoastră e acea Românie pe care o purtaţi în suflet şi în care, dacă ar cunoaşte-o, le-ar plăcea multora să-şi ducă viaţa. România de care vorbeam în acel articol nu e decât un teritoriu pustiit. Eu, din păcate, locuiesc tocmai acolo. România din sufletul meu nu mi-o poate lua însă nimeni. Va rămâne acolo. Şi va trece, odată cu mine, într-o lume mai bună.

      S-auzim numai de bine.

      • Sunt aproape fara cuvinte. Tin minte, in 2009 cand am pus piciorul in aeroport pe pamantul romanesc, l-am sarutat si imi bubuia inima in piept. Apoi, cand am ajuns la Bucuresti, intr-o statie de microbuze, am avut primul soc. Manele, seminte, injuraturi, rachiu. Parintii si locurile familiare mi-au facut sa bubuie inima din nou. Si marea, ah, marea… de fapt marea imi amintea ca nu ne apartine noua romanilor, ci isi apartine ei insasi, curatandu-ne de pacatele istoriei. Dupa 2 saptamani, am inceput sa simt ca trebuie sa plec inapoi la Montreal. Tara ma gonea, dar nu frumusetile ei ci mentalitatea si saracia. Cand am ajuns in Canada, siguranta si puterea ei mi-au adus aminte cine am fost si cine am devenit. Dar singuratatea, ah, singuratatea, departarea de locurile copilariei, departarea de parinti, astea nici raiul nu le vindeca. Va spun ca a pleca din tara e un blestem. Pentru ca odata ce ai ajuns sa vezi ce este dincolo, ceva din dine te obliga sa ramai, ceva te trage mereu inapoi,. Cu diferenta ca strainatatea iti poate oferi o uriasa sursa de inspiratie de care se poate profita la maxim. Asta daca esti un creator. Daca nu, ajungi un adept al materialismului, te vei integra in sistem si nu va sti nici dracul de tine. Ah, nu am spus, si a fi creator este un blestem. Dar despre acest subiect… altadata. Blogul dv are, prin sufletul dv si sinceritate, si o valoare la care nu stiu daca v-ati gandit, una spirituala. Bun, m-am simtit bine pe aici. Numai bine.

      • mirco67 spune:

        Spiritul oricărui om e prezent în tot ceea ce face el. În măsura în care îl are…

  7. Eugen Lenghel spune:

    Draga Mircea, excelenta lucrare ca de obicei. Nu pot decat sa admir dedicatia cu care iti continui munca de apostolat, suplinind materialul critic, uneori absent de pe site-uri si reviste. Nu voi incerca sa compatimesc, lucrurile personale trebuie sa ramana personale, dar daca vreodata ai nevoie de ajutor, ma gasesti alaturi.

    • mirco67 spune:

      Mulţumesc de ofertă. Sunt sigur că nu e doar o formulă de politeţe. Dar anumite lucruri trebuie să le facem cu propriile mâini, ca să fim încă şi mai mulţumiţi de roadele lor. Să ne dea Domnul sănătate!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: