Incrementa aque decrementa aule fictionae

Prin primăvara lui 2001, vedeam „Gladiatorul” la cinema. În regia lui Ridley Scott, cu Russell Crowe în rolul principal, filmul făcea furori şi încă mai face, la apropape un deceniu de la lansare. Am găsit pe cinemagia.ro nişte comentarii extrem de elogioase. N-aş vrea să par a suferi şi eu de sindromul „jenaspoic” (sic!), dar îmi asum riscul pentru afirmaţiile mele. Mi-l asum public. Departe de a fi cinefil (doar „consumator”), la finalul proiecţiei am rămas cu un gust amar. Ceva nu-mi plăcuse. Şi nu-mi plăcuse rău de tot. Dar nu ştiam prea bine ce, aşa că m-am pus pe meditat…

M-am întrebat prima oară cu ce am rămas din acel film? Ce m-a impresionat mai mult? Şi am realizat cu uimire că nu mă impresionase decât o scenă de luptă, în care un corp de armată romană zdrobeşte hoardele reunite ale unor năvălitori barbari. Aici s-a văzut mâna regizorului. Tensiunea s-a acumulat în cîteva cadre. Efectele speciale au arătat o disciplină tactică remarcabilă şi o ştiinţă a folosirii mijloacelor de luptă ale vremii care m-au făcut să mă întreb: dacă în locul barbarilor ar fi fost un batalion sau două din armia austriacă a primului război mondial, ar fi avut vreo şansă? Desfăşurarea de luptă a militarilor romani a fost lentă la început. Pâlcurile adverse de călăreţi s-au grupat pentru izbire şi se părea că vor spulbera puţinii lăncieri imperiali. Numai că manevrele pedestraşilor au avut doar menirea să-i atragă pe călăreţi în bătaia catapultelor. Pe neaşteptate, maşinăriile de război romane au început să azvârle încărcături incendiare. Efectul a fost năucitor, iar iadul dezlănţuit nu era cu nimic mai prejos faţă de canonadele războaielor moderne. Trupele n-au făcut decât să desăvârşească o victorie care fusese în fapt câştigată încă înainte de începutul luptei.

Şi filmul, deşi abia începuse, s-a terminat. Cel puţin pentru mine. Pentru că evenimentele care, în succesiunea lor, trebuiau să dea naştere intrigii mi s-au părut însăilate în grabă şi parcă neputincioase în a decurge unele din altele. Prezentarea sentimentelor, care trebuiau să creeze legătura cu spectatorul, să aibă ecou în sufletul său, era mai mereu excesiv de dramatică, iar uneori devenea de un patetism deşănţat, scos în relief în maniera acelui expresionism diform din tânguirile ţiganului prins la furat, jurând pe sufletul său că şi el e om cinstit. Să ne înţelegem, oameni buni! Adesea, sentimentele umane capătă dimensiuni patetice. La Beethoven, patetismul e cel care dă impresia aceea puternică din deschiderea Simfoniei nr. 5, numită atât de inspirat „a destinului”. Ascultaţi aici! Patetism pur! Dar nici măcar un sunet nu pare să nu fie la locul său. Totul e măreţ şi credibil, cinstit şi amplu, furtunos şi armonic. Ori acolo nu era aşa. La final, mi-a părut rău pentru timpul irosit. M-am simţit tras pe sfoară. Şi am conchis că în cinematografie s-a întâmplat ceva. Ceva nu tocmai bun.

Au trecut nişte ani de atunci, ani în care acel „ceva” intuit la finalul proiecţiei cinematografice cu „Gladiatorul” m-a bântuit tot mai mult. Şi pe care l-am mai regăsit în destule filme, apoi în destule manifestări ale unor muzicieni (deşi, pentru unii din ei, cântăreţi la plăci de sunet, termenul e forţat). L-am regăsit, desigur, şi în cărţi. Inclusiv SF. Am să risc din nou să fiu catalogat drept subiectiv şi n-am să dau titluri. La urma-urmei, de gustibus et coloribus numai de bine. Şi aşa am oripilat pe mulţi cu aprecierile mele despre „capodopera” lui Scott din 2000. Una peste alta, toate aceste experienţe culturale, alăturate unor articole citite de ici şi de colo, m-au făcut să înţeleg. Din punct de vedere cultural, suntem într-o vrie mercantilă. O vrie care n-a început acum, ci are rădăcini vechi. Ea îşi are obârşia într-un fel de a gândi care a părut a fi progresist, ba chiar, pentru un timp, a şi fost. „It’s no business like show business!” Recunoaşteţi proverbul? Filmul, muzica, literatura, toate sunt showbiz. Toate se fac după şabloane, după reţete, după canoane, care trebuie să crească vânzările. Faptul că printre „consumatori” sunt şi oameni cu un nivel de educaţie peste ştacheta consumismului, pe care reţetele de succes îi strâng, deja nu mai contează. Trebuie să accepte. Pentru că fenomenul cultural nu mai trage pe insul de rând în sus, tinzând să-l ridice deasupra condiţiei sale, ci îl trage pe insul educat în jos, coborându-l în mocirla cotidianului, mânjindu-l, reducându-l la ipostaza de „consumator”, egalizându-l procustian cu „capul de locuitor”, pe care zac de-a valma tonele de oţel, dolarii, numărul de medici, de profesori, de pagini standard tipărite, litrii de votcă, de bere, kilele de ciocolată, sau de carne, tonele de negru de fum, ori de cerneală şi multe, multe altele.

Ştiu, trebuie să ne punem întrebarea aceea celebră: şi ce dacă? Păi, până la urmă, mai nimic. Odată ce libertatea cuvântului ajunge să însemne libertatea de a vorbi prostii, libertatea opiniei să fie confundată cu acceptarea oricărei opinii gratuit jignitoare din partea oricui, iar valoarea se echivalează doar în numărul de exemplare vândute, să nu ne mirăm când întunericul va fi socotit lumină, iar noi ne vom fi obişnuit deja cu răul şi vom zice că-i bine. Fără a dori să devin inutil patetic, lucrurile nu sunt pe cale să se întâmple, ci chiar se întâmplă. Sunt în desfăşurare.

Am văzut de curând „Inglourious basterdes”. Şi am rămas cu impresia că pelicula aceea îmi jigneşte imaginaţia. Intriga, ruptă pe capitole într-o manieră improprie filmului, mi-a lăsat impresia de pâine ruptă în bucăţi şi aruncată la câini. Evenimentele doar se succed. Sunt însă atât de dezlânate încât „Gladiatorul” pare o construcţie extrem de unitară. În final, ele sunt adunate într-un mănunchi ce se doreşte sincronistic, dar nu reuşeşte să fie decât o încâlceală de coincidenţe absolut incredibile. Simbolurile sunt atât de arătate cu deştiul, de parcă filmul ar fi fost făcut pentru vreo şcoală specială. Elementele de intrigă sunt uneori ridicole. Actriţa germană, care uneltea împotriva regimului nazist, îşi uită pantofii în cârciuma în care se întâlneşte conspirativ cu teroriştii aliaţilor. E drept că acolo are loc un violent schimb de focuri, iar ea, rănită, e singura supravieţuitoare. Dar e evacuată de membrii unei formaţiuni de luptători de elită, care operau de multă vreme în spatele liniilor naziste. Acum îi loveşte brusc damblaua şi uită botoşeii fetei pe câmpul de luptă, ba chiar şi un şerveţel, pe care ea dăduse autograf unui gradat neamţ, proaspăt devenit tătic şi care sărbătorea în acelaşi local. Şi se semnase citeţ! Pentru o unitate specială, antrenată să-şi şteargă urmele, omisiunile sunt totuşi jenante. Am dat doar un exemplu. Filmul abundă de astfel de elemente.

Citeam undeva că editorii nu ştiu cărei reviste SF de peste ocean au stabilit că majoritatea clienţilor lor sunt copii de doisprezece ani. Prin urmare, au determinat cam care sunt preferinţele în materie de lectură pentru adolescentul mediu de doisprezece ani. Şi a rezultat că povestea nu trebuie să fie prea lungă, trebuie să spună din primele fraze cine e eroul, unde se află şi cam ce are el de gând să facă, apoi să treacă la fapte, fără să recurgă la căi şi mijloace prea sofisticate de a-şi atinge scopul. Nimic rău în toate astea. Este nişa acelui SF comercial, pe care editorii respectivei reviste vor s-o valorifice. Nu este un standard universal. E doar o strategie de piaţă a unei reviste. Filmul din paragraful anterior doreşte şi el să facă bani. Şi-i face, stabilind ca arie de adresabilitate mulţimea de americani tineri, zdraveni, care vine la cinema ca să mănânce floricele, să bea coca-cola şi, eventual, să pipăie niţel nurii iubitei, momente în care atenţie nu-i mai poate fi captată decât prin scene foarte violente. Iată două modele de produse culturale consumiste. Aşa cum am spus, nu trebuie considerate standarde ficţionale universale. Cine are însă fiori estetici vis-a-vis de lucruri din astea, nice una problemă, să se bucure de dânşii. Dar dincolo de toate astea ar mai fi câteva ceva. Niţeluş mai greu de decelat. Nu, nu trebuie să fii vreun mare filosof ca să bagi de seamă. Trebuie doar să ştii să-ţi asculţi sufletul. Adică partea aia din tine care nu se poate pune pe cântar.

La Mulţi Ani!

Anunțuri

12 Responses to Incrementa aque decrementa aule fictionae

  1. aronbiro spune:

    gusturile ca gusturile, dar cand spectatorul nu intelege nimic din filmul la care se uita, cum se numeste?

    • mirco67 spune:

      nu ştiu cum se numeşte. dar ştiu sigur că am văzut în viaţa asta şi filme, iar cele pe care le-am pomenit nu erau decât nişte „produse culturale”. chestie de gusturi, aşa-i?

      oricum, poate ar fi bine să explici cum vezi tu lucrurile.

      numai bine!

  2. aronbiro spune:

    toate filmele sunt produse culturale

    • mirco67 spune:

      aţi omis ghilimelele, domnule aron biro. nu ştiu dacă aţi făcut-o cu bună ştiinţă.

      unele filme, şi nu numai, sunt produse subculturale, sau chiar contraculturale. cunoaşteţi, de bună seamă, diferenţa.

  3. bujold spune:

    As vrea sa ma bag si eu in vorba. Trebuie sa recunosc un lucru extrem de interesant – cu cat timpul liber pe care il ai este mai scurt, cu atat iti scad si pretentiile. Munca te face sa accepti mai usor filem ca Inglorious Basterds care, mie personal, mi-a placut. Mi-a placut dintr-un motiv extrem de simpu – nu am avut alta pretentie de la el in afara dorintei de distractie. Din aceasta cauza, in fiecare luni seara, cand ajung acasa, ma uit la episodul din Californication, martea la Two and a Half Men, joia la Cougar Town, etc. Pentru ca oboseala pe care o resimt ma face sa pot din ce in ce mai greu sa stau sa analizez. Ehe, duse sunt zilele in care nu aveam nimic altceva de facut si puteam sta in nestire sa ma gandesc la The Servant al lui Losey, la Ikiru, la The Seventh Seal sau la Intolerance. Acum merge si Being Erica.

    Stii ce este mai deranjant decat decaderea culturii datorata, daca vrei, si motivelor invocate de catre Radu Pavel Gheo in „Adio, adio patria mea, cu î din i, cu â din a”. Acolo se motiveaza intoarcerea in tara dupa un an trait in SUA, an datorat castigarii loteriei vizelor. Munca in nestire. Spune Gheo acolo ca n-a mai rezistat. Nu mai putea sa munceasca 14 ore pe zi. Unde mai e loc de cultura in acest caz? Sa incercam sa intelegem ca in aceasta dictatura a banului nu prea e loc de arta de dragul artei. Si sa fim nefericiti din aceasta cauza. Sau sa acceptam, intr-un final, ca arta este facuta pentru entertainement (distractie).
    Pe de alta parte, credeti-ma, cateodata as prefera sa vietuiesc in perioada in care n-aveam probleme, cand serviciul imi era doar un surogat, in care timpul mi-l petreceam la Cinemateca, la teatru, la biblioteca…. Din pacate a murit acea perioada. La fel cum rautatea umana face ca si orice alta speranta pe care o mai am in cultura sa moara acum.

    • mirco67 spune:

      e mult adevăr în ce spui, dragă bujold. dar tocmai pentru că timpul liber e atât de puţin mă enervează să citesc comentarii elogioase despre filme, cărţi, etc., să mi se impună persuasiv o impresie, iar când mă decid să consum din puţinul meu timp liber, ce văd? mai nimic. o chestie. o distracţie comună, pe care nu mi-o doream. îmi doream altceva. asta se cheamă înşelăciune. unii îi spun marketing.

      în rest, mă distrez şi eu. mă uit la comedii, la desene animate, citesc prostioare, scriu pe blog, sunt un tip normal, te asigur. dar nu crezi că e bine ca atunci când faci ceva, să şi ştii ce faci, chiar când e vorba de distracţie? când te duci la cinema, plăteşti un bilet. dacă intri cu capul mare şi plin cu „prapaganda”, iar ei îţi vând un fâs pe post de dramă, se cheamă că te-ai distrat?

      dincolo de asta, nu putem să nu vedem că lucrurile se duc încet-încet la vale. oricât am fi de obosiţi, trebuie să reacţionăm cumva. tu însuţi te opui prin ce faci în cadrul SRSFF. o faci cu efort. asta înseamnă că-ţi pasă. că nu vrei să te trezeşti într-o zi într-o lume necunoscută, pe care să nu mai ai absolut nicio şansă s-o influenţezi, s-o construieşti, s-o laşi celor ce vin după tine. toate astea le fac alţii, dar lor nu le pasă nici de noi, nici de copiii noştri. lor le pasă numai de bani. pentru că banii sunt putere, iar cei ce nu-i au au doar dreptul să tacă, pentru că orice vor spune poate fi folosit împotriva lor.

  4. aronbiro spune:

    Poate e valabila si varianta ailalta: ca din pricina varstei, slujbei, oboselii, ajungi sa te uiti la un film de Kurosawa si sa nu reusesti, intelectualmente, sa vezi dincolo de aparentzele unui film „cu batai”(samurai, karatisti etc.)

    • mirco67 spune:

      prietene Biro, nu spune nimeni că „Inglourious basterdes” n-ar fi o peliculă încărcată de simboluri, unele răsucite neaşteptat, răsturnate într-o manieră surprinzătoare, dar scopul acestor artificii tehnice sceno-regizorale mie imi pare a fi numai acela de a şoca. domnul Camner înţelege cred supărarea mea. domnia sa vorbeşte de o anume decadenţă culturală. eu merg mai departe şi spun că, atunci când un act de cultură devine doar un simplu produs cultural (cu sau fără ghilimele), subordonat ideii de profit, ajungem încet-încet în ipostaza bizară în care acest produs intră în conflict cu însăşi funcţiile educaţionale ale culturii. pentru că, precum se învaţă prin unele universităţi americane, cultura este cea care trebuie să modeleze comportamentul, să stabilească norme de evaluare a comportamentului şi să stabilească nişte limite acceptabile ale acestui comportament. când vrei să şochezi cu orice preţ, eşti tentat să ţi se fâlfâie de impactul educaţional al produsului tău cultural. dacă extrapolăm şi ne închipuim ce impact au milioanele de astfel de produse la scară socială, nu cred că mai e cazul să ne mirăm că oamenii optează tot mai des pentru standarde comportamentale joase, că violenţa e în creştere, că adolescenţii sau tinerii joacă „Unreal tournament” live prin şcoli şi universităţi, că „băieţi răi” îşi ameninţă profesorii cu bătaia prin şcolile noastre, că e plin iutube de filmuleţe dezgustătoare, cu fete la vârsta şcolară care se păruie, se exhibă, şi se multe altele. una peste alta, revenind la pelicula asta pe care domnia ta o aperi, iar eu o hulesc, simbolurile astea de care vorbeam îmi par cârpite unele de altele cam în grabă, că proştii nu se prind oricum, ei nu înţeleg nimic. ei doar se trezesc influenţaţi educaţional. şi li se pare apoi firesc de pildă că un militar curajos, loial armatei din care face parte, este ucis bestial cu bâta de un criminal patologic, într-o luptă inegală, în care nu i se lasă nicio şansă de a se apăra, sau că premiul pe care-l primeşte cenuşăreasa când i se potriveşte condurul este chiar sugrumarea sa. ce concluzie ar putea trage? cumva că istoria e scrisă de fapt de aceşti ticăloşi fără glorie? cumva că asta e calea cea bună în viaţă? desigur, nu toţi vor conchide asta. dar câţi? în ce proporţie? şi ce şanse ai tu să dai peste unul din ei, pe când te afli în picnic cu prietena (soţia), la marginea pădurii, într-o după-amiază liniştită de vară?

  5. aronbiro spune:

    in principiu arta n-ar trebui sa poarte raspundere educationala. e pur si simplu altceva. arta tre sa fie 100% liberala.

    • mirco67 spune:

      în principiu, aşa este. realitatea însă e tot mai plină de aceşti ticăloşi fără glorie. ba parcă au început să capete şi puţină glorie în ultima vreme… au devenit eroi de roman, de film, sunt propagaţi ca modele şi sunt adoptaţi ca atare, pe scară tot mai largă. să ne întrebăm atunci dacă aceste produse culturale chiar sunt artă? sau dacă arta, cea reală, nu cea ideală, chiar n-are efecte educaţionale? ori-ori. ambele nu se poate, oricât de liberal ai reuşi să gândeşti.

  6. aronbiro spune:

    O fi avand efecte educationale asa cum branza are efect asupra colesterolului. Asta nu inseamna ca branza nu poate fi o chestie culinara (si, de ce nu, artistica) sublima. Pana la urma cand discutam de Infernul lui Dante, nu prea se cade sa ne vaicarim ca tinerii din ziua de azi devin satanisti.

    • mirco67 spune:

      prietene biro, nu ştiu ce efecte are brânza asupra colesterolului, dar în zilele noastre, când comunicarea de masă e un fapt cotidian, arta are efecte educaţionale mai ceva ca bomba atomică. pe de altă parte, mă mai întreb o dată, chiar dacă domnia ta tinzi să împingi uşor-uşor lucrurile în desuet, pentru a le dilua şi a-ţi trage dreptatea de partea ta, chiar e vorba de artă în cazul tuturor pocnitorilor ăstora culturale, care sunt făcute numai pentru munţi de bani şi ceva piedestale de glorie sintetică? nu poate nimeni să nege o oarecare artisticeală la produsele astea de larg consum, care se vând azi pentru a isca fiori în consumatorul mediu, dar până la la urmă, ele nu-s mare brânză. a pune „Infernul” lui Dante lângă „Inglourious basterdes” mi se pare incorect, şi spun asta cu multă politeţe. nu ştiu câţi satanişti a generat „Infernul”, şi oricum nu contează, pentru că azi nu-l mai citeşte aproape nimeni (efectele sale contemporane în ceea ce priveşte modelarea comportamentală sunt cvasinule), dar surogatele astea artistice sunt fabricate în anii în care vieţuim, sunt promovate cu surlele şi trâmbiţele publişingului (adică „prapaganda”, de ce să ne dăm după deşti?), şi dacă spune cineva că n-au niciun efect io mă duc la pescuit. habar n-am să pescuiesc, da’ iete-mă plecând…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: