Oktoberfikt

Iată-ne, totuşi, din nou împreună, după încă o amarnică întârziere. Se pare că sunt prins în prea multe proiecte, mai deloc literare, şi cele douăzeci şi patru de ore ale zilei nu prea mai sunt de ajuns. Ar trebui făcut totuşi ceva, dar cred sincer că reducerea raţiei zilnice de somn, şi aşa insuficientă, n-ar fi o soluţie.

Am recurs la titlul acesta pentru a sugera nu neapărat o sărbătoare plină de veselie a prozei scurte speculative româneşi, ci mai ales ideea de exces, care nu face bine niciodată. În octombrie s-a publicat mult (20 de texte). În special pe SFera Online (14). Din păcate, cantitatea nu s-a transformat într-o nouă calitate.

NAUTILUS

Nautilul cu numărul 33, pe luna octombrie 2010, deschide seria de proză scurtă cu „Homo Hermeticum”, de Aron Biro, o piesă densă, prezentată de autor şi în cadrul AtelierKult. Dincolo de dramatismul în sine al situaţiei pe care se sprijină atmosfera, piesa atinge şi printr-o neaşteptată mecanică simbolică: al treilea ochi, propovăduit de anumite filosofii orientale ca fiind canalul spre cunoaşterea spirituală înaltă, este exilat în spaţiul total nepotrivit al interiorului colonului, dovedindu-se în fapt o formaţie tumorală de natură incertă, probabil canceroasă. Într-o lume nepotrivită, nepregătită, suprema iluminare se dovedeşte astfel cancer şi durere, iar alesul nu trebuie decât să-şi poarte crucea, fără a schimba sideral destinele celor cu care intră în contact. Grafia e aproape de foarte bine, umbrită fugar numai de o gafă „de viteză” cu totul scuzabilă („fereastra amintirilor de îngustează”) şi de o alăturare eufonică („a făcut ca cercetările”). Stingher, semn că e numai o scăpare de revizie, rămâne şi dezacordul: „Legea utilităţii marginale, exemplificat cu pahare de apă”. Una peste alta, un text semnificativ peste media celor oferite în mod obişnuit de publicaţiile electronice pe care le observăm de ceva timp.

Cea de a doua piesă, „Tîrgul”, poartă semnătura Ştefanei Cristina Czeller, aflată la a opta povestire publicată în NAUTILUS. Autoarea ne propune aci o clasică înşelătorie diavolească, în veşmântul unui thriller uşor. Tulburată în vis de dorinţa trupească după eroul de serial TV Dean Winchester, Anca, eroina poveştii, este înşelată de Agi, drăcuşorul clasic, ivit ca din senin. Acesta-i promite că visul ei obsesiv va deveni realitate. Anca acceptă, bineînţeles, fiind proiectată de Agi în lumea ficţională a serialului, devenind însă una din victimele faimosului vânător de fantome, căci nu e transformată nici pe departe în parteneră a lui Dean, aşa cum se aşteptase. Piesa e construită aproape bine, deşi, preţ de o clipă, topica devine uşor friabilă („în clipa aceea Anca era mai conştientă decât oricând de asta”), iar în contextul „Miloserdnic, somnul epuizării nu-i mai aduse niciun vis, dar plăti pentru el cu o migrenă cumplită.”, termenul de la începutul frazei este probabil un rusism, al cărui sens îmi rămâne ascuns. Nici DEX-ul nu spune despre el nimic.

Salutăm prezenţa povestirii „Pericol mortal”, a lui Frank Roger, în paginile revistei. Fiind vorba de un autor belgian, nu vom diseca piesa în articolul de faţă, ci ne vom rezuma, ca şi până acum, doar la autorii noştri.

SRSFF

Povestirea „Legea I”, semnată de George Rogoz şi publicată de SRSFF în 17 octombrie, este un exemplu elocvent de cum se ruinează o idee genială. Care nici măcar nu-ţi aparţine. Deşi se plasează cu mult curaj în universul roboţilor binecunoscuţi nouă din faimosul ciclu asimovian, George Rogoz nu reuşeşte decât să încropească o intrigă fadă, imposibil de acceptat. Instituirea unei reguli suplimentare celor trei legi robotice propuse de Isaac Asimov („Robotul execută întocmai orice dispoziţie a omului, cât timp nu afectează direct viaţa omului”.), aici surprinzător de prost integrată logic, conduce la haos social general. „De exemplu, primeau dispoziţie să trimită o rachetă, sau să arunce o bombă asupra clădirii unei şcoli, sau a unei biserici vechi. O lansau competenţi, întrucât „vedeau” doar construcţia fizică, neumană, a „obiectivelor”, nu şi „conţinutul” de copii, bătrâni, sau adulţi.”, spune autorul, lăsându-ne să ne întrebăm ce legătură o fi, la urma urmei, între roboţii pozitronici asimovieni, adevărate bijuterii cibernetice, şi aceste maşinării umanoide propuse în textul de faţă, ce par echipate cel mult cu procesoare din generaţia „286”. Lucrurile devin încă şi mai confuze către final, când asistăm la o bulversantă analiză a modului cum trebuiesc aplicate de fapt legile, făcută de aceiaşi roboţi, dovedind acum o surprinzătoare inteligenţă speculativă, pe care însă (oare de ce?) la vremea când bombardau biserici cu oamenii înăuntru, ştiind bine că pe aceştia nu au voie să-i lezeze în vreun fel, n-au folosit-o. Sechestrarea supravieţuitorilor în adăposturi subterane, unde sunt împiedicaţi chiar să se sinucidă, e la fel de neverosimilă ca şi moartea subită a tuturor oamenilor, urmată de decizia roboţilor de a se autodistruge, „nemaiavând pe cine să slujească”.

Ruinarea edificiului asimovian, extrem de logic şi bine închegat, este desăvârşită de problemele grave de limbă ale autorului. De limba română, din păcate. Legat de acord, autorul dovedeşte că nu prea ştie când trebuie şi când nu trebuie să-i aplice regulile. Domnia sa spune: „(…) dar „inhibarea” propusă de noi îi vor face doar executanţi mai docili”, comiţând un cras dezacord: „inhibarea (…) îi vor face”. Pe de altă parte, tot domnia sa foloseşte şi expresia „funcţiile de complexităţi extreme”, caz în care ar fi trebuit, evident, „funcţiile de complexitate extremă”. Dar, ca să fie sigur, autorul recurge la un fel de „acord global”. Să fie un trend impus de curând de vântul tot mai intens al globalizării?

Folosirea punctuaţiei este şi ea o necunoscută în plus în ecuaţia literară nedeterminată a lui George Rogoz. În fraza „Multe opinii, mai mult, sau mai puţin pertinente, s-au „exprimat” cu calm, sau încrîncenare, în limite decente totuşi”, virgulele sunt puse din belşug, ca să fie, iar ghilimelele de la „exprimat” sunt şi ele, evident, inutile. Cratima este folosită şi ea în exces, în contopiri lexicale de genul „multilateral-reciprocă” sau „moarte-distrugere”, între elementul de compunere şi cuvântul de care acesta se alipeşte („cvasi-totală”) sau, la fel de eronat, secţionând inutil adjectivele („termo-nuclear”, „neuro-psihic”, „bio-chimic”).

Autorul foloseşte fatal şi cuvinte nepotrivite. În formula „«calităţi» umane, pe care încearcă sistematic să şi le perfecteze”, trebuia folosit evident verbul „a perfecţiona”, întrucât „a perfecta” înseamnă „a duce la bun sfârșit, a desăvârși, a definitiva, a încheia”, putându-se referi la un acord, o tranzacție etc.

Şi preferăm să ne oprim aici, deşi „exemplele pot continua la nesfârşit, fără prea multă imaginaţie. Şi au continuat.” În textul autorului, fireşte. Nu putem să nu observăm însă o remarcabilă asemănare între stilul domnului George Rogoz şi al domnului Gheorghe Rogoz, obişnuit al cenaclului SFera Online şi autor al povestirii „Bo”, trimisă spre publicare aproape simultan în luna iunie, atât către portalul literar păstorit de Marian Ţarălungă şi Ionuţ Caragea, cât şi către rubrica de proză a SRSFF. În afara stilului, şi numele celor doi seamănă izbitor, lucru care ne face să ne întrebăm: până unde merge de fapt asemănarea dintre ei?

La 27 octombrie, SRSFF ne prilejuieşte o nouă întâlnire cu Leni Jalabier prin textul „Nuca”. Am râs. Nu voi spune mai mult. Citiţi-o! Chiar merită! Alătur felicitările mele!

SFera Online

La data de 1 octombrie 2010, SFera Online publică partea a II-a a foiletonului lui Paul Boncuţiu, „Între „Ei” şi noi, Pământul! (II)”. La finalul comentariului primei părţi îl sfătuiam pe autor să aibă niţică răbdare în privinţa romanelor, căci nu pare pregătit pentru piese literare de mare anvergură. Domnia sa a găsit însă cu cale să ne pună nouă la grea încercare tocmai… răbdarea. Această parte a II-a a producţie sale scoate la vedere, pe parcursul celor peste 93 de pagini standard (2000 de carctere pe pagină, inclusiv spaţiile), nu numai precaritatea gestaţiei literare, ci şi o întreagă serie de neputinţe care ucid sistematic aproape orice urmă de ştiinţific, fantastic sau estetic. Astfel, ştiinţificul lui Paul Boncuţiu devine uneori în aşa măsură de fantastic încât încearcă să explice inexplicabilul. Se prăbuşeşte însă pe loc în abisuri de „particule ionizate, adunate ca urmare a interacţiunii câmpurilor magnetice”, eliberând „o energie complementară cu ceea ce fizicienii denumeau implozie nucleară”. Risipirea în vârtejuri de fraze elucubrante, în care mixtura haotică de termeni ce par înghiţiţi pe nemestecate din articole de popularizare a ştiinţei devine manie, nu clarifică în niciun fel problemele abordate: „Singura variabilă care apărea în calcul era timpul, pentru că aceasta energie degajată sub formă de implozie într-un spaţiu deschis, nu făcea altceva decât să devoreze ceea ce însemna linearitatea spaţiu timp şi să comaseze două elemente într-unul singur. (N.N. Pe undeva e şi o virgulă între subiect şi predicat, dar ce mai contează!) Astfel era creată o barieră de trecere către o altă dimensiune. Capacitatea de a controla trecerea era dată de către absorbţia particulelor de energie pe măsura trecerii prin barieră până la întâlnirea punctului optim. Acest punct optim definea momentul spaţiului în care se dorea să se ajungă, dar în care timpul urma să fie decalat. Uneori putea să fie un decalaj chiar şi de câteva secunde. De aici senzaţia de existenţă bilaterală, ce putea fi corectată prin absorbţia completă a particulelor ionizate şi retransmiterea acestora către câmpurile magnetice ale aeronavei. Era o experienţă uimitoare pentru cei care o încercau pentru prima dată. Creierul putea percepe imagini şi trăiri din două locuri simultan, senzaţie asemănătoare cu aceea de deja-vu.”, spune autorul, iar noi, ori de câte ori am reciti fraza, mă tem că am rămâne cu aceleaşi şi aceleaşi neclarităţi. Pe fundalul delirului ştiinţomaniac, logica situaţiilor devine frecvent contradictorie: „ţin să te anunţ că nu o să ai posibilitate să comunici cu nimeni, aici nu funcţionează nicio aparatură radio, şi te rog nu încerca să întrebi de ce”, spune Arian lui George, iar acesta îi răspunde: „Am înţeles Arian, o să folosim doar staţiile portabile, şi vreau să îţi instalez şi ţie una…”. Dacă George înţelege, e un tip extrem de inteligent. În orice caz, mult, mult mai inteligent decât noi pentru că noi nu mai înţelegem mare lucru. Ce fel de staţie doreşte George să instaleze? O staţie de comunicare care nu se bazează pe unde radio, pe care n-o explică de astă dată nicicum, după ce tocmai ne ameţise cu particulele ionizate care devorează linearitatea spaţiu-timp? Sau chiar o staţie radio, cu totul inutilă, fiindcă aici nu funcţionează, nu-i aşa, astfel de echipamente? Sentimentul de confuzie e amplificat în mintea cititorului şi în multe din pasajele descriptive. Încercând să ne facă o idee despre palatul-casă cel din altă dimensiune, Paul Boncuţiu spune că avea un interior complet computerizat, în care evoluau puzderie de „gadgeturi în materie de robotică (…), făcând ceea ce fiecare era menit să facă”. Apoi logica se destramă într-o construcţie completamente criptică, bulversantă: „Existau roboţi pentru curăţenie, pentru bucătărie, pentru servirea mesei, pentru relaxare. Fiecare dintre ei era realizat într-un fel destul de umanoid, doar că mişcările demonstrau necesitatea existenţei circuitelor şi „creierele” lor nu erau concepute pentru a se dezvolta singure pe baza percepţiei şi memorării continue. Astfel că urmând nişte reguli foarte simple, reuşeau să facă mişcări complexe şi să ducă la bun sfârşit lucrurile pe care trebuiau să le facă.” Magnific dar neinteligibil, ca să fim în ton cu stilul pretins paradoxal al autorului.

Destrămarea logicii se produce din păcate şi la alte nivele. De pildă Andreea, care este abordată la finalul primei părţi ca o urgenţă de traumatologie, e acum uitată de-a dreptul. (A se vedea în acest sens şi comentariul primei părţi a acestei nuvele extinse, de Paul Boncuţiu, din articolul subsemnatului pe luna precedentă, „Numărând ficţiunile lui septembrie”.) Arian se duce mai întâi să-i viziteze pe cei patru saurieni inteligenţi şi să clarifice astfel relaţia sa cu ei (obiectiv neatins!) şi cu Maria, (un alt personaj feminin dezechilibrat caracterial, ca de altfel toate celelalte), episod ce se încheie într-o jerbă de artificii nucleare. Abia la revenirea din misiune catadixeşte în fine să calibreze Maşina, pentru ca Andreea, suspendată cu sadism între viaţă şi moarte, să poată fi, în sfârşit, „reparată”. Tot către friabilizarea logicii discursive duce şi frecventa utilizare defectuoasă a comentariilor de autor, în cadrul dialogului. „ – Bună dimineaţa, frumosule! era o asiatică cu o figură pronunţat europeană, ceea ce îi conferea o imagine angelica.”, zice de pildă autorul, continuând cu literă mică după zisele personajului, act ce marchează de regulă o explicaţie, o precizare suplimentară, menită să clarifice situaţia (condiţiile) în care se desfăşoară chiar acel dialog. Poţi să pui acolo un comentariu de autor (etichetă de dialog) de genul „spuse ea din uşă”, sau „făcu ea, zâmbind drăgăstos”, sau „spuse şi se schimonosi dezgustată, fără ca el să bage de seamă”. Descrierea de faţă este însă una generală, referitoare la o însuşire a personajului ce nu se schimbă de-a lungul întregii sale existenţe. Ca să nu mai vorbim că nu prea reuşim să compunem în minte o „asiatică cu o figură pronunţat europeană, ceea ce îi conferea o imagine angelica”.

Încă şi mai contradictorie este construcţia următoare: „Maria se îndepărtă un pas, îşi şterse lacrimile şi rimelul negru din jurul ochilor ce o făcea să pară sinistră dar în continuare frumoasă.” Iată că Maria este în acelaşi timp sinistră (adică inspiră spaimă, groază!!), dar şi… frumoasă. Din dorinţa de a şoca prin contrast, autorul nostru recurge adesea la astfel de nonsensuri, atât descriptiv („o şuviţă de păr ce îi acoperea ridicol de frumos faţa”) cât şi conceptual („ecran hologramic”). Una dintre cele mai absurde formulări din această categorie îmi pare cea referitoare la proprietăţile fizice ale „aerului” din grota în care-şi ducea existenţa poporul Sorg. „Ceea ce l-a derutat a fost greutatea aerului şi densitatea acestuia. Se părea că era rarefiat, la fel cum ar fi la o altitudine de câţiva mii de metri, dar cu o greutate mult mai mare decât aerul obişnuit.” Enunţul reprezintă o dublă imposibilitate, mai întâi semnatică, apoi, cu atât mai vârtos, şi ştiinţifică, pentru că „rarefiat” are sensul de „rărit, cu densitatea micşorată”. În acelaşi timp, densitatea se defineşte uzual ca masă specifică, sau altfel spus, masa unităţii de volum, greutatea nefiind altceva decât masa amendată de acceleraţia gravitaţională. Punând cap la cap toate acestea, este extrem de dificil să ne imaginăm un amestec gazos rarefiat şi totuşi mai greu decât aerul atmosferic, ba încă şi respirabil pe deasupra! În acest context absurd, dezacordul „altitudine de câţiva mii de metri” pare o nevinovată glumă.

Dacă fragmentul anterior dezvăluie înţelegerea mai mult decât superficială a unor concepte din fizica elementară, în alte situaţii, absurdul izbucneşte din folosirea total defectuoasă a unor cuvinte, la care autorul recurge ca la nişte preţioase dovezi de erudiţie, obţinând, din păcate, un efect total opus: prăbuşirea iremediabilă în ridicol. „Deşi sunt om de ştiinţă, Arian, şi pentru mine orice lucru are o explicaţie empirică, de data aceasta simt că îţi baţi joc de mine şi de tot ceea ce înseamnă ştiinţă!”, spune doctoriţa Liu, contrazicându-se flagrant. „Empiric” înseamnă „exclusiv bazat pe experienţă”. Spunem despre o formulă de calcul că este empirică atunci când e dedusă numai prin analiza (statistică) a multor rezultate experimentale. Tratarea bolilor exclusiv pe baza experienței și a cazuisticii antecedente defineşte medicina empirică. De cealaltă parte, metoda ştiinţifică presupune observarea atentă a unor fenomene, formularea unei teorii generale şi verificarea experimentală a acelei teorii, pentru confirmarea valabilităţii sale. Aşadar, empirismul şi ştiinţa sunt cam ca lăutăria şi muzica simfonică.

Tot ca dovadă a „erudiţiei” reţinem şi fragmentul următor: „Plămânii lui parcă nu erau pregătiţi să accepte existenţa unui aer curat, fără niciun gram de toxine în el, ei fiind obişnuiţi cu o mulţime de elemente poluante, cu un regim dur de întreţinere, şi într-un stadiu avansat de necrofilie.” Dicţionarele explicative definesc termenul „necrofilie” astfel: 1. perversiune sexuală, la unii degenerați, constând din raporturi sexuale cu cadavre; necrosadism. 2. dorință de a manipula, de a privi cadavrele. În ciuda enormelor progrese înregistrate de medicina modernă, rămâne totuşi un adevărat mister cum pot ajunge necrofili plămânii unui fumător. Dacă totuşi aşa stau lucrurile, nu-mi rămâne decât să mulţumesc cerului că am abandonat fumatul la timp, înainte ca plămânii mei să se prostitueze în aşa hal încât să violeze cu sadism vreun cadavru, ori să capete drag de a privi sau manipula niscai hoituri. Vă sfătuiesc pe toţi fumătorii să renunţaţi definitiv! Cât mai aveţi timp! Căci vă paşte primejdia necrofiliei pulmonare. Poate chiar dublă.

Ca să rămânem încă puţin pe tărâm ftizio-pneumologic, vom aduce în discuţie un fragment înrudit cu cel ce trimite la nefericita „necrofilie pulmonară”. Iată-l: „Se întreba oare cât mai avea până ce un cancer îl dobora, sau până ce un infarct punea stăpânire pe inima lui datorită vaselor de sânge îngroşate din cauza nicotinei şi a dioxidului de carbon.” Mai presus de aspectele medicale ne interesează aci confuzia pe care o face autorul, punând practic semn de echivalenţă (sinonimie) între „datorită” (care precede o motivare pozitivă: „Numai datorită priceperii piloţilor au scăpat cu viaţă din acel incident aviatic.”) şi „din cauza” (care, dimpotrivă, precede o motivare negativă: „Din cauza ta s-a prăbuşit aeronava! Din cauza ta şi a nepriceperii tale!”). Este o confuzie din ce în ce mai răspândită în româneasca vorbită şi de-asta nu m-aş mira s-o descopăr ridicată mâine-poimâine, de vreun dicţionar viitor, la rang de normă. Oricum, finalul tabloului pe care l-am disecat până acum niţel cam apăsat este şi el pe măsură: cuprins de „o senzaţie de putere şi de confort psihic că a reuşit să îşi arunce din minte dependenţa de ţigări” Robert „îşi permise un zâmbet larg şi lung”. Aşa să ne-ajute Dumnezeu!

Şi dacă edificiul literar de dimensiuni monumentale, „semifenomenale şi aproape cosmice” al domnului Paul Boncuţiu ar suferi doar de atât, încă tot ar fi bine. Ar mai rămâne câte ceva. Autorul are însă grijă să nu rămână mai nimic. El pudrează ruina aproape totală a constructului său cu miriade de greşeli micuţe-micuţe, ciobind cam tot ce s-ar mai putea ciobi. Cuvinte scrise greşit („Nu te aflii aici”, „In mijlocul aceste poieni”, „creeand”, „privirea docorului Liu”, „de a acoperii”), expresii stângace, nepotrivite ori de-a dreptul schilodite („publicului de larg consum”,„începea să se obişnuiască cu toate aceste toate gadget-uri”, „Dintre toate mijloacele de transport, de acesta mă cel ataşat îmi place cel mult.”, „puţin încurcat de către gestul Mariei”, „luând forma unei pâlnii ce se finaliza într-o frumoasă şi de un colorit intens, o poiană.”, „Dar acest ultim detaliu nu a putut fi oberservat de către cei doi doar în momentul în care se aflau la câţiva metri de copac.”, „Arian, eu nu văd niciun dinozaur, spuse Maria cu voce tare ceea ce şi Arian gândea.”, „îi spuse Arian lui Maria”, „Plante şi animale pe care nu le-am putut găsi corespondenţa cu structurile pe care le ştiam până acum.”, „Legenda Maşinii, cum am denumit noi ceea ce a urmat, a fost creată în jurul a celor câteva pagini pe care am reuşit să le imortalizăm.”, „cubul era la nivelul capului lui Andreea”, „Îşi ridică ochii înspre corpul Andreei şi se aruncă puţin în ochii ei mari şi albaştri.”, „Un gând rapid îi traversă cortexul dar nu îndeajuns de rapid ca să nu îi provoace o senzaţie de frison tegumentar, o reacţie nervoasă la un stimul neplăcut.”, „Celelalte vieţi pe care am reuşit să le decodificam, nu ştiau prea multe” (unde e şi o virgulă între subiect şi predicat), „Ori o incursiune în trecut ar face ca revenirea noastră în acest timp dacă nu imposibilă, atunci cel mult foarte puţin probabilă!”, „La Maria nu îi venea să creadă că Arian priveşte şi zâmbeşte.”, „de către placa lui Arian”, „datele oferite de către consolă”, „pe parcursul a mai mulţi ani”, „Conducătorul începu să se mişte înspre el, o mişcare lină şi bipeda, dar fără ca picioarele lui să pară a face vreo mişcare.” – asta chiar mi-a plăcut enorm!), un termen romglez („signifiant”), câteva dezacorduri („A început să manevreze obiectele de pe ecran cu mişcări rapizi”, „…o sferă perfectă în interiorul căruia…”), câteva cacofonii explozive („puternică care”, „înainte ca cei doi să dispară”) şi câteva pleonasme (din care unul – „stare antepremergatoare” – de o surprinzătoare inventivitate) desăvârşesc nimicirea ireversibilă a bietului text, adus la metastază generalizată.

Ideea că textul literar se reduce numai la un prilej pentru autor de a-şi demonstra inteligenţa superioară, erudiţia, abilitatea transpare şi din alte paragrafe. „Acum că nu mai avem niciun război de dus, am avea nevoie de nişte sfaturi pe care să ne fundamentăm viitoarea structură socială şi economică.”, spune Marele Conducător al poporului Sorg, iar Arian îi răspunde, dând şi autorului prilej să se bage-n vorbă printr-un comentariu extrem de nociv şi de prost realizat: „Nu cred ca mai aveţi nevoie de mine pentru acest lucru, deşi Arian se simţea împlinit că îi putea ajuta, ştia că nu mai are cu ce.”

Insuficienta mobilare interioară a autorului e dezvăluită brutal şi de platitudinea personajelor, mai cu seamă când vine vorba de trăire, de sentimente. Motivarea faptelor devine astfel complet lipsită de consistenţă, decăzând într-un patetism fad, rece:

„- Păi dacă a fost capabil să dispună de „Ei” cum vroia, de ce nu i-a exterminat pe toţi?

Doctorul Liu se aştepta la întrebarea aceasta, aşa că îi răspunse foarte prompt:

– Pentru că nu era menirea lui să facă acest lucru! Pentru că el ştia că avea să moară în curând, pentru că povara pe care o ducea, acea putere extraordinară îi rănea corpul şi mintea de fiecare dată când o folosea.”

Abordarea iubirii, una din temele literare universale, dezamăgeşte şi ea, prin caricaturizare excesivă, bineînţeles involuntară, degenerând în tuşe de pornografie, şi aceea stângace. Semnificativ în acest sens ni se pare episodul erotic având ca protagonişti pe Arian şi Liu, introdus astfel: „Arian se întoarse către Maşină pentru a o închide, dar Liu îl prinse de mână, îl întoarse înapoi (N.N. pleonasm clasic!) către ea şi se aruncă înspre buzele lui, pornind un sărut nebunesc şi excitant.” Se consumă apoi un eveniment sexual inedit, din care autorul nu reţine decât un preludiu nefiresc de lung în comparaţie cu actul în sine, comprimat de Arian la… numai o secundă. (Aşadar, doamnelor, se poate şi mai rău!) Nu e de mirare că biata Liu descoperă binefacerile orgasmice abia după consumarea epustuflantei combustiuni erotice, atunci când memoria sa developează explicit filmul celor două ore de tăvăleală, arhivate de hyperionicul Arian într-o singură clipă de iubire. Încheierea nu e numai ilară, este chiar obscenă, libidinoasă, sunând a final ratat de povestire porno gratuită: „Haide, trebuie să plecăm! spuse Arian şi se opri să o privească pe Liu în timp ce îşi acoperea corpul frumos cu câte un inutil obiect vestimentar.”

Principala regulă nescrisă de care ar trebui să ţinem seama când încercăm cu tocul ce ne slujeşte adâncimea oceanului literar ar fi că autorul trebuie să nu iasă ostentativ la lumină, să lase deoparte orgoliile sale şi să nu scoată capul împăunându-se şi devenind mai important decât povestea în sine. E poate un preţ prea mare pentru unii, dar trebuie plătit. Altfel, textul nu va avea acea viaţă a lui, acea adâncime, acea densitate reală, care face pe cititor să se regăsească pe sine în poveste, să se ataşeze de personaje, să participe cu tot avântul imaginaţiei sale, ca un veritabil martor. Pentru a ajunge aici, scriitorul trebuie să se îmbogăţească mai întâi pe sine, prin lectură şi studiu asidue, spre a avea de unde să dăruiască. Din păcate, Paul Boncuţiu nu e încă un astfel de „mogul al cuvântului”. Domnia sa încearcă să arate mult, fără însă să aibă cu adevărat ce arăta. Efectul este unul cu atât mai deplorabil în cazul de faţă, prietenul nostru dovedind surprinzătoare cunoştinţe de anatomie cerebrală, (am învăţat de la el că hippocampusul nu e numai cal-de-mare, ci şi o parte a creierului), iar din când în când chiar o remarcabilă intuiţie tehnologică. Tocmai de aceea îl sfătuim din nou să se concentreze acum pe povestiri scurte şi pe acumularea temeinică atât a tehnicilor elementare de scriere, fără a omite problemele de limbă, cât şi a principiilor elementare ale ştiinţelor generale, explicate în manualele şcolare.

În ciuda mărimii sale (niţel mai mult de 43 de pagini de câte 2000 de caractere fiecare), lectura următoarei părţi a foiletonului lui Paul Boncuţiu, „Între „Ei” şi noi, Pământul! (III)”, am început-o cu speranţă. În primele propoziţii am văzut o anume concentrare, am simţit o anume grijă de a conduce fraza, chiar o mică reuşită în dozarea tensiunii. Pe la jumătatea primului paragraf, unul amplu, desigur, Paul Boncuţiu a scăpat însă iarăşi hăţurile, amestecând dimensiunile şi perceperea trecerii timpului, ca şi sentimentele profund contradictorii ale doctoriţei Liu pentru Arian şi pentru iubitul său cel din altă lume, cu care ar fi vrut să întemeieze o familie fercită, dar… l-a părăsit. M-a izbit imediat şi cu două virgule între subiect şi predicat, nimicind frazarea: „cunoştinţele acumulate în cei aproape o mie de ani de existenţă în această incintă, şi descoperirea existenţei tinereţii veşnice, înseamnă un pas uriaş pentru omenire.” Apoi şi cu un enunţ prea lung, peste puterile sale de a-l controla, în care acordul părţilor de propoziţie s-a risipit pe parcurs: „era gata să bage mâna în foc că acela a fost momentul în care cortexul a fost încărcat cu substanţele al căror nume nu şi le aducea aminte acum”. Apoi cu încă o virgulă între subiect şi predicat: „înseamnă că şi Arian, tot de la Maşină deţine această importantă descoperire.” Şi încă un dezacord: „evident obosită după chinurile la care creierul şi corpul i-a fost supus.”

În neostoita sa patimă pentru „gadgetărie”, Paul Boncuţiu reinventează tricorderul, pe care-l botează „aparatul care semăna cu un playstation, cu un ecran mare în centru şi câteva butoane pe laterale”. Dar autorul nu găseşte suficient de sugestiv acest nume prelung, aşa că recurge iarăşi la soluţia descriptivă extinsă, din care cităm: „A ataşat de la aparat două fire în zona cortexului Andreei. Apoi puse aparatul pe pieptul Andreei şi apăsă unul dintre butoane. Ceea ce părea a fi ecranul aparatului era de fapt un ecran hologramic care odată pornit, începu să transmită o imagine la jumătate de metru deasupra corpului Andreei, reprezentând corpul acesteia pe o scară de unu la unu.” Remarcăm, în afara risipei de cuvinte pentru a descrie un obiect nu tocmai de primplan, atât haoticul amestec de timpuri verbale, cât şi reiterarea ineditului concept de „ecran hologramic”, el însuşi un nonsens: holograma este reproducerea tridimensională a imaginii unui obiect, iar ecranul este o suprafaţă folosită pentru a proiecta sau reda imagini în două dimensiuni. Înclinăm a crede că Paul Boncuţiu se referă poate la un fel de proiector holografic, capabil să redea tridimensional imagini sintetizate de computer, eventual pe baza unor date de intrare obţinute din scanarea complexă, în timp real, a obiectului studiat. Dacă însă considerăm celălalt sens al termenului „hologramă”, cel de placă fotografică aptă să stocheze amplitudinile şi fazele undelor luminoase reflectate de un obiect, intuiţia ne poate conduce la ce ar dori de fapt să spună autorul. Efortul de gândire cerut cititorului este însă prea mare, iar alăturarea brutală a termenilor este atât de disonantă semantic încât trimite pe cei mai mulţi dintre lecturanţi direct în absurd. În plus, cele două fire ataşate aparatului sunt atât de primitive în raport cu nivelul tehnologic sugerat încât apar ca un atavism cu totul nejustificat, trimiţând ca într-un tablou steampunk-naiv la „bătrânele” electroencefalografe.

Extrem de pretenţioasă este şi viziunea autorului despre „tinereţea fără bătrâneţe” obţinută de Arian cu ajutorul Maşinii: „Astfel a observat că una dintre sinapse crea o legătură la nivel celular cu toate celulele corpului, controlând nivelul de alimentare cu impulsuri electrice a acestora. Acea sinapsă semăna cu un aparat de măsurat voltajul bateriilor. A selectat doar acea sinapsă şi a observat că întradevăr avea dreptate…se dădu doi paşi mai în spate şi se uită la hologramă corpului Andreei, în care apăreau toate celulele din corpul ei, absolut toate. Vedea clar cum din acea sinapsă pleca la fiecare inspiraţie câte un val de energie care modificau structura celulelor suprascriind informaţia cu informaţia memorată la ultima inspiraţie. În acest fel, celula rămânea mereu la acelaşi nivel ca şi la ultima inspiraţie.” Dincolo de pierderea controlului asupra mecanicii frazei (timpuri verbale amestecate, dezacord flagrant în „câte un val de energie care modificau structura celulelor”, etc), mi-e greu să înţeleg cum poate accesa o sinapsă (zonă de contact între doi neuroni) toate celulele corpului. Şi cum de s-a prins atât de repede doctoriţa Liu că în holograma cu pricina „apăreau toate celulele din corpul ei, (N.N. al Andreei) absolut toate”? Dacă ar fi vorba de vreo trei-patru celule, acolo, ar fi clar. Chiar şi dacă ar fi vorba de câteva sute. Dar corpul uman conţine totuşi cu mult mai multe. În momentul de faţă, se poate doar estima cam câte sunt. Şi asta grosier, pentru că estimările vorbesc de zece până la o sută de trilioane. Absolut toate? Aşa, dintr-o ochire? Hmmm…

Şi în această a III-a parte, necunoaşterea regulilor de punctuaţie („Dacă totuşi nu era el, cel care oferea informaţii „Lor”, atunci înseamnă că e cineva din interiorul incintei”, „Această mişcare rapidă a particulelor de aer din jurul lui Arian, dilata timpul şi spaţiul”, „victoria în lupta ce urmează să se dea, stă în mâinile voastre”, „cei care ne-au trimis pozele, sunt aproape sigur că aparţin de administraţie”, „Cei care muncesc în Zona 51, sunt oameni care nu vor spune niciodată ce s-a întâmplat acolo”), repetiţia stângace („Îşi spuse că se va întoarce curând aici şi va găsi trădătorul dacă e unul dintre savanţi. „Dar acum trebuie să fac ceva mult mai important decât să găsesc trădătorul…”, „… Arian, care a creat acest buncăr cu multe mii de ani în urmă, ca şi plan de rezervă pentru sitautii ca şi ceea ce s-a întâmplat azi.”, „…ecranează orice undă transmisă din exterior, ceea ce ar face imposibilă orice scanare venită din exterior”, „coridoarele înguste ce făceau legătura dintre zona subterană, zonă ce asigura transportul şi legătura dintre toate instituţiile importante”), dezacordul („spaţiul şi timpul putea să fie manipulat de către un om”, „transportul rapid atât a preşedintelui, cât şi a celor cu care urma să se întâlnească”), pleonasmul („se întoarse înapoi ”), greşelile şi confuziile de scriere („înnec” „odată” în loc de „o dată”, „submerisibile”, „peste douasute de kilometri per oră”) pudrează textul aproape la tot pasul. Nici în folosirea comentariilor de dialog nu se înregistrează vreun progres; iată unul muuuuult prea lung: „- Alex, Jhon îşi permitea să vorbească la persoana întâi cu Preşedintele, astfel că atunci când erau doar ei doi i se adresa cu o formă prescurtată a prenumelui său Alexander, Alexander Smith.” În acelaşi timp, personajele continuă să fie profund dezechilibrate emoţional. Între ele stă „la loc de cinste” un preşedinte SUA care trece extrem de uşor peste deziluzia aflării adevărului despre amanta sa şi care comută brutal şi repetat între neîncredere şi încrederea totală în acest Jhon, sfătuitor de taină cu nume stâlcit. Schematizarea caracterială a personajelor e dusă adesea în derizoriu. Iată că preşedintele Alexander Smith, după ce află de existenţa „Lor”, creatorii care doresc acum exterminarea rasei umane, ca şi de escapadele amoroase ale alesei inimii sale, doamna Kim, pune picioarele pe birou (clişeu comportamental de două parale) şi… aţipeşte: „preşedintele simţea că ar putea să reuşească cumva să salveze omenirea de la acest pericol, doar că încă nu ştia exact cum avea să facă acest lucru. A început să se simtă dintr-o dată foarte obosit, aşa că se lăsă pe spătarul fotoliului imens, îşi aruncă picioarele pe birou şi închise ochii…”

Pe alocuri, autorul ne face să zâmbim, oferindu-ne preţiozităţi stângace. El vorbeşte de pildă despre „formă ihtiofilă”, încercând poate să sugereze un corp cu bune proprietăţi hidrodinamice, asemănător unui peşte. Asta ne spune elementul prim de compunere „ihtio-”. Alăturarea unui element secund de compunere savantă nepotrivit, „-filie”, cu semnificația de „prietenie”, „înclinație”, „preferință”, duce în derizoriu. Ca element de compunere ar fi fost nimerit „-form”, rezultând termenul „ihtioform”, adică „în formă de peşte”, dar, chiar şi aşa, senzaţia de preţiozitate ostentativă ar rămâne aproape intactă. „Forma ihtiofilă” se dovedeşte a fi un fel de om-amfibie… incomplet adaptat mediului acvatic, fiindcă are degetele unite de membrane, semn al unei bune biomecanici marine, dar respiră oxigen prin dispozitive de electroliză plasate în nări, folosind totodată şi hidrogenul rezultat, pentru obţinerea unei forţe de propulsie suplimentare. Tot din descrierea amănunţită a amfibianului propulsat cu hidrogen aflăm că scafandrii folosesc labele (ataşate la picioare) pentru… „a manipula mai bine apa”. În finalul paragrafului, descoperim cu uimire un Arian cuprins de invidii femeieşti, la vederea corpului sculptural al amfibianului: „Corpul acestui om era unul de invidiat, chiar şi Arian se întreba dacă nu cumva arată mai bine decât corpul lui.„E o tâmpenie, la ce pot să mă gândesc eu în aceste momente…dacă arată mai bine decât mine sau nu!” şi se întoarse către doctorul Liu.”

O altă asemenea preţiozitate este termenul „flashback”, folosit pentru a desemna fulgerătoarele intuiţii sau raţionamente din mintea lui Arian: „Arian a început să aibă flashback-uri cu ceea ce în curând a realizat că ar fi această nouă specie peste care au dat acum”. În limba română, cuvântul, împrumutat din limba engleză, e folosit pentru a desemna o întrerupere a intrigii principale dintr-o producţie literară sau cinematografică, pentru intercalarea unui episod din trecutul relativ la momentul acţiunii de bază. Fără a trimite la o întâlnire anteriară a lui Arian cu specia amfibiană şi fără a intercala vreun episod din trecut, în textul de faţă, cuvântul nu e decât un alt exemplu de semantică lăutărească, aducătoare de confuzie.

Imaginaţia autorului ne mai uimeşte o dată, prin însuşirile amfibianului apt să se şi dedubleze. În text, descrierea este, ca de obicei, in extenso: „capacitatea de a ne dematerializa o parte din corp sau tot corpul şi de a-l trimite oriunde vrem pentru a extrage informaţii”. Confuzia devine încă şi mai mare atunci când înţelegem că plăsmuirea amfibianului din interiorul navei lui Arian este rezultatul manipulării materiei locale produsă de o celulă a corpului său, transferată din exterior nu se ştie cum. Să fie teleportare? Nu putem şti. Capacitatea de a se plăsmui pe sine în alt mediu şi de a ţine de la distanţă o legătură informaţională permanentă cu acea replică invalidează total necesitatea de a transfera fizic vreo celulă. Totul devine confuz şi contradictoriu. Mai ales că, incapabil să pătrundă în mintea lui Arian, amfibianul se dovedeşte în mod paradoxal suficient de „şmecher” ca să-l răpească totuşi „în spirit”, fiindcă îl dedublează şi îi ia cu el replica, spre a i-o prezenta conducătorului lor, în vreme ce originalul rămâne leşinat la podea. Recunoaştem o oarecare asemănare cu unul din modurile de răpire practicate de extratereştri, aşa cum este el prezentat în istorisirile insolite ce subscriu „ipotezei extraterestre” sau „ipotezei extraterestre extinse”. Alături de trimiterile la „Zona 51” şi la ideile „conspiraţiei OZN” la nivel înalt, acest element conturează în persoana autorului portretul posibil al unui amator de ufologie.

În ciuda surprinzătoarelor cunoştinţe de anatomie şi a unei oarecare familiarizări cu tehnicile medicale, autorul comite stângăcii ilare şi în acest teritoriu, prin repetiţii supărătoare şi prin utilizarea unor cuvinte total nepotrivite în context: „O durere intensă în creierul lui Arian îl făcu să se chircească pe masă de durere, pentru ca în următoarea secundă, durerea să dispară la fel de brutal cum şi apăruse.” Cuvântul „durere” e repetat aici de trei ori într-o frază de amplitudine mică, iar dispariţia durerii, senzaţie la care fiinţele nu se pot adapta, este calificată paradoxal drept… brutală. În aceeaşi nişă se încadrează şi descrierea modului în care se hrăneau amfibienii umanoizi: „Arian vedea în minte generaţiile care se dezvoltau şi trăiau în perfectă armonie cu mediul înconjurător, hrana fiind preparată şi dezvoltată bazându-se pe calităţile apei. Deoarece nu doreau distrugerea mediului înconjurător, această populaţie a reuşit să creeze hrana ce avea să acopere necesarul de proteine din corpul omenesc timp de mai bine o săptămână. În acest fel, ei mâncau doar o dată pe săptămână şi nici atunci nu aveau nevoie de mai mult de un bol de mâncare.” Încearcă să ne spună autorul că aceşti umanoizi, derivaţi direct din specia Homo sapiens, consumă doar proteine sintetizate din… apă? Structura chimică a unei proteine este mult mai complexă decât a moleculei de apă, conţinâd, pe lângă oxigen şi hidrogen, azot, carbon, sulf, etc. Obţinerea proteinelor din apă ţine aşadar mai repede de alchimie decât de tehnologie. Ca să nu mai vorbim de faptul că arderile metabolice la fiinţa umană nu se bazează numai pe proteine, ci şi pe glucide şi lipide, iar lipsa unora sau altora duce la dezechilbre metabolice majore, care pot deveni în timp letale. De asemenea, reducerea volumului de hrană prin creşterea concentraţiei nutrienţilor duce invariabil la atrofierea aparatului digestiv, ceea ce implică modificări anatomo-morfologice semnificative. Amfibienii ar fi trebuit să nu mai semene atât de izbitor cu oamenii din care au provenit, ci să fie mai subţiri, cu un abdomen diminuat drastic, poate să devină mult mai „ihtiofili” 🙂 decât sunt ei descrişi în poveste… Dar astea sunt doar speculaţii, nu-i aşa?…

Afară de influenţa ufologiei, regăsim în textul lui Paul Boncuţiu şi o pronunţată amprentă a recentei pelicule „Avatar”. Ecosistemul integrat al planetei acvatice locuite de amfibieni, devenit o unică fiinţă mobilizată împotriva invadatorilor din spaţiu, seamănă mai mult decât izbitor cu Pandora, planeta-pădure. Nostalgia junglei primordiale se transformă aici în nostalgia oceanului-mamă, ocrotitor şi hrănitor, legând întreaga lume într-un tot viu, indivizibil. Reacţia insurecţională a amfibienilor împotriva invadatorilor din spaţiu este practic calchiată kitschos după cea a băştinaţilor pandorieni. Deşi lumea pare să câştige astfel vag în consistenţă, noile personaje sunt la fel de schematice în trăiri, şi la fel de profund dezechilibrate emoţional. Eoma, îngerul blond ce-l readuce la viaţă pe eroul principal în infirmeria habitatului amfibian, pare numai o altă doctoriţă-fetiş, un alter ego al asiaticei Liu, veterană în haremul sultanului Arian. Tatăl său, temutul tiran Strah, „cel care deţine controlul clanului Mahoo’”, trece iute de la infatuare la sentimente contradictorii, pentru a accepta la final, fără nicio justificare dată de autor, o dominare totală din partea prizonierului. Chiar şi comportamentul lui Arian este unul vădit contradictoriu, acesta trecând subit şi la fel de nemotivat de la acceptarea condiţiei de prizonier („Arian alese să îngenuncheze singur, pentru că nu mai avea dispoziţia să piardă timpul cu certuri pe teme atât de puerile ca şi: „Eu nu îngenunchez în faţa nimănui!”.”) la o agresivitate verbală de o extremă violenţă („Dacă îmi mai zici o dată „sclavule”, am să vin lângă tine şi am să îţi rup mână cu care vrei să scoţi acea armă de la brâu, apoi am să îţi rup piciorul de sprijin şi în momentul în care vei fi în genunchi în faţa mea urlând de durere, am să te lovesc în frunte atât de puternic încât mâna mea va intra în cutia ta craniană şi va ieşi de acolo împreună cu creierii tăi gelatinoşi şi albi!”), în totală disonanţă cu inteligenţa extraordinară a eroului, la care se face de altfel referire în mod repetat.

Neverosimilul comportament al personajelor vine mai cu seamă din descrierea nefirească a gesturilor, a reacţiilor, sub imperiul tensiunilor emoţionale analizate superficial. Bucuria revederii, la întoarcerea lui Arian, stârneşte lui Robert o manifestare ilară: „Robert nu mai ştia ce să zică, aşa că în numele tuturor a sărit pe el şi l-a luat în braţe.” De altfel, nu numai comportamentul personajelor capătă adesea amprenta neverosimilului, ci şi însuşirile obiectelor. Nava lui Arian, pe care avem motive să ne-o imaginăm ca pe un vehicul stabil, de dimensiuni importante, se dezechilibreaze atunci când toţi pasagerii fac mişcări bruşte: „nava se dezechilibră când toţi au sărit în picioare la auzul aceste veşti”.

Finalul celei de a III-a părţi oscilează inabil între un suspans vag şi un explict frust, prost prelucrat, nu îndeajuns de închegat pentru a stârni cititorului dorinţa de a afla ce urmează.

„Între „Ei” şi noi, Pământul! (IV)” însumează aproape 63 de pagini standard, în care regăsim, într-o proporţie ceva mai mică parcă, aceleaşi greşeli de scriere trădând uneori lacune de limbă gravisime („Jhon”, „whiscky”, „douazecisicinci”, „douazecispatru”, „encriptata”, „skiurile”, „gestanţă” „motivul pe care n-i l-au dat”, „întorcăndu-se impasibil care ecranul hologramic”, „continuă Arian incercan să respire normal”, „Andreea nu mai zis nimic”), aceleaşi formule lipsite de sens („ecranul tridimensional”, „ecranul hologramic”), expresii stângace până la friabil („Jhon era întradevăr pe atât de supărat pe cât de mortuară a însemnat ameninţarea către cei doi.”, „se uitau pe jumătate speriaţi şi pe jumătate amuzaţi la reacţiile lui”,„se îndrepta către uşă, legănându-şi şoldurile ce formau un posterior superb”, „Apoi pentru control m-am bazat pur pe cea mai mare dorinţă şi cel mai mare viciu al omului din toate timpurile.”, „Un obiect găsit acum câţiva ani, în jurul căruia s-a creat o pânză de mistere şi care până la urmă a fost ales să „dispara” din discuţiile publice.”, „figura desfigurată”), pleonasme clasicizate sau inedite („intrară înăuntru”, „nu o să mai repet încă o dată”, „au ieşit afară”, „ Ieşiţi afară!”, „părea obosit şi extenuat”), repetiţii stângace („Se afla la capătul unui hol lung, de-a lungul căruia se aflau o mulţime de uşi şi intersecţii cu holuri la fel de lungi.”, „Ce ar fi dacă l-aş întreba dacă acceptă să îl omor?”, care, în plus, e şi copleşitor de ilară).

Şi pe parcursul celui de-al patrulea episod se produc întâmplări absurde, neverosimile, insuficient motivate. Prozon, de pildă, reprezentantul „Lor”, suferă la un moment dat un straniu proces de alterare fizică, pierzându-şi, între altele, mobilitatea maxilară: „Prozon simulă ceea ce ar fi vrut să însemne un râs în hohote, dar care din păcate se transformă într-un maxilar rupt ce atârna grotesc pe faţa lui. Dinţii se desprindeau unul câte unul, iar pielea se descompunea.” Chiar şi în această stare, Prozon îi răspunde totuşi lui Arian: „Pot să îţi spun că în mare parte vă veţi distruge singuri…”. (Răspunsul e mai lung, dar nu-l vom reproduce în totalitate.) În paragraful imediat următor, aflăm cu stupoare că Arian aude răspunsul, deci acesta îi este transmis, cel puţin aparent, prin viu grai, netelepatic: „Arian rămase mut de uimire la auzul acestei veşti…” Cum reuşea Prozon să vorbească, fără dinţi şi cu maxilarul inert? Un mare mister!…

Încă şi mai absurdă este situaţia în care se găseşte consilierul de la apărare Jhon (nu mă pot obişnui cu acest nume stâlcit şi pace!), apt să ţeasă o intrigă de proporţii cosmice, în care se joacă inclusiv cu entităţile extraterestre ce au creat umanitatea, ca să nu mai vorbim de controlul draconic asupra întregii administraţii prezidenţiale, a mediului de afaceri, a mijloacelor de informare în masă, dar se dovedeşte extrem de uşor de şantajat de Kim, favorita preşedintelui, pe care o ţinea prizonieră, după ce, în episodul precedent, o violase pentru a obţine fotografii compromiţătoare. Toate aceste ipostaze contrastante structurează un Jhon destrămat, care n-ar avea credibilitate nici pentru cel mai prost film consumist de desene animate. Pe lângă postura ingrată a lui Jhon, reacţia doctoriţei Liu de acceptare a uciderii iubitului său Abel, la care asistă ca martor ocular, ar părea mai verosimilă în contextul unei acţiuni de animaţie nu tocmai consistente: „De ce ai făcut asta, nenorocitule? L-ai omorât, mi l-ai luat! Liu îl lovea pe Arian cu pumnii ei mici, dar acesta o luă în braţe şi îi şopti ceva la ureche. Liu se opri, se dădu un pas în spate şi i-a dat o palmă cât a putut ea de tare. A fost răsunătoare mai mult decât dureroasă, dar satisfăcătoare pentru Liu, care părea că nu mai avea nimic de comentat. S-a îndreptat către Maria să o ajute să se ridice.” Ceea ce nu stă însă absolut deloc în picioare este tocmai motivarea crimei ca element de intrigă: Abel e ucis fiind el însuşi poarta dintre dimensiuni, ce deschidea creatorilor calea spre Pământ, poartă pe care Arian o va putea reconfigura cu ajutorul Maşinii, înviind pe cel ucis. Resurecţia trimite stângaci la mitul creştin, dar, ca şi în cazul Andreei, rămâne un mister de ce „reconfigurarea” unui umanoid nu se putea face decât după strivirea sa într-un accident sau după uciderea sa în bătaie. De ce o crimă şi nu o banală anestezie? Numai pentru că avem nevoie de ceva şocant? E singurul mod în care mai înţelegem divertismentul? Remarcăm în paragraful citat şi neconcordanţa timpurilor verbale cu succesiunea evenimentelor descrise, dar deja cerem prea mult. Asta chiar ţine de literatură.

Absurdul lui Paul Boncuţiu pare însă a nu mai avea margini când, vorbind de un obiect extrem de preţios aflat în custodia NSA, (faimoasa Agenţie Naţională de Securitate a SUA), spune: „Asta până acum două zile, când pe site-ul NSA a trecut un mesaj codificat care anunţa faptul că acest obiect a fost furat.” Dacă NSA nu are la dispoziţie alt mijloc de a comunica celor interesaţi dispariţia unui obiect aflat în custodia sa decât prin postarea informaţiei, fie şi codificată, pe un site web, nu ne mai rămâne decât să dăm urgent foc lumii de azi şi să construim pe loc, în pripă, o altă formă de organizare a societăţii, fiindcă instituţiile au degenerat chiar mai mult ca în România, iar secretele cele mai adânci sunt încredinţate celor mai damblagii inşi, nu numai incompetenţi, ci şi buni să fie închişi la balamuc.

Finalul episodului al patrulea se încadrează în schema precedentului. Deşi autorul nu taie acţiunea într-un moment de maximă tensiune, promisiunea unor întâmplări viitoare demne de urmărit capătă ceva consistenţă.

În mod cu totul surprinzător, episodul următor, „Între „Ei” şi noi, Pământul! (V)”, care însumează şi el tot vreo 63 de pagini standard, începe cu o eroare de administrare web:

Aflăm din fotograma alăturată că povestirea a fost publicată la… 5 decembrie 2010, ora 10:10. Aşadar, înapoi în viitor…

Din extrem de multe păcate, nici în această penultimă parte Paul Boncuţiu nu se dezminte în privinţa greşelilor de scriere, câteva de maximă gravitate („Jhon” (care devine, probabil din… greşeală!, „John”), „distorsiune spaţiu timp”, „douazecisicinci”, „uploadez”, „continuua”, „bătaia uni inimi”, „întorcăndu-se”, „se inneaca”, „mai inspate”, „pe platformă de pe clădire”, „celalat”), nici a formulelor incorecte sau stângace, unele de-a dreptul ilare, care par a se fi înmulţit („Abia apoi o să îţi acord câteva minute, Arian se uită cu scârbă la el ceea ce nici nu ezită să îi şi spună”, „nu a înţeles încă ameninţarea cu existenţa unor mijloace de a manipula războiul”, „d-nule Preşedinte”, „dintre cei mai bine pregătit agenţi”, „Bine, Arian! dacă aveţi nevoie de ceva, cereţi!”, „a dat din cap în semn de aprob”, „aceştia îl aşteptau deja la intrare, amândoi având pe faţă câte o grimasă ce părea a fi mai mult zâmbet, decât disperare”, „Ai respectat-o doar pe jumătate! aş vrea să îţi ofer şansa să găseşti o explicaţie în apărarea ta”, „Ştiu asta, dar Arian e un om greu de convins! Jhon aproape plângea.”, „„In războaie morţii există tot timpul! Se numesc victime colaterale.”îşi spuse el încercând să se încurajeze.” (Curaj, găină, că te tai!), „Un om ca şi tine nu merită altceva decât un glonţ în cap, dar acest lucru ar însemna o moarte uşoară, ori tu nu meriţi aşa ceva!”, „lui Jhon simţea că i se face rău”, „nu se auzea decât natura în toată splendoarea muntoasă”, „îi prinse obrazul între degete şi îl scutură în semn de afecţiune; un gest demn de o mână părintească pe faţa unui copil de cinci ani”, „Arian adulmecă fiecare fir de praf ce a fost mutat de la locul lui în jurul navei părăsite rămânând surprins la afirmaţia făcută de Andreea”, „Acesta nu ştia ce să creadă şi rezultatul a fost o fâstâceală deloc preconizată”, „Robert şi Andreea se sărutau cu o pasiune şi atât de intens încât nu credea că avea să îi despartă în curând.”, „Se vedea că îl durea reacţia pe care aceasta a avut-o”, „Nu mai avea ea acum dispoziţia necesară pentru a filtra cu Robert”, „…o farfurie zburătoare deschizând focul asupra lui George şi echipei sale”, „un singur pumn de-a lor era de ajuns pentru a provoca fisuri adânci în faliile scoarţei pământului”, „Următorul pumn nu întârzie să apară”, „Ne aşteaptă un viitor frumos în faţă”, „Arian a activat pânză exterioară de protecţie”, „cum de nu m-am gândit la acest lucru de mai de mult?”, „…îi se adresă el femeii speriate”, „o împinse brutal de la spate ca să îi ofere un mic impuls”, „Aceştia confirmară că fetusul era perfect ameninţat”, „ceea ce i-ar compromite statura de Dumnezeu”, „Fără să mai stea pe gânduri a tras trei gloanţe care au pus la pământ trei agenţi, la fiecare oferindu-le câte o gaură în cap”, „A trebuit să îi aplice o lovitură de picior pentru a-i distrage atenţia de la descărcarea datelor prin provocarea durerii”, „în timp ce hexagonul efectua viraje complicate pentru a ocoli diferitele obstacole pe care nimeni nu le-ar fi putut efectua fără să le privească”). Nu lipsesc nici dezacordurile, unele multiple şi mereu mai complexe: „Tot ceea ce s-a întâmplat în ultimele zile se vedea că au pus amprenta asupra lui”, „tot ceea ce a însemnat legăturile şi posibilităţile pe care această funcţie pe care o deţii ţi le conferea”, „acea corporaţie în conturile căreia au fost descărcaţi toate cele opt miliarde”, „Îi făcu semn lui Robert şi Andreei”.

Cele mai puţin supărătoare sunt câteva reptiţii aliterare („Cu toate acestea, în acest mare complot”, „Privirile lor erau înspre geamul care înlocuia peretele exterior. Arian îşi întoarse şi el privirea înspre acea direcţie la timp pentru a observa un elicopter de luptă cum se poziţionează cu rachetele pregătite pentru lansare înspre ei. Aruncă o privire asupra lui Robert şi apoi înspre cei doi pe care trebuia să îi lege.”), ce cad lesne în uitare la vedera puzderiei de propoziţii care încep cu literă mică („Scopul pe care îl urmărim este unul comun! toţi vrem să scăpăm de existenţa „Lor” şi de sub controlul acestora. ştiu că pentru Sorgi încă nu a venit timpul…”, „Vroia să fie liberă! îşi îndreptă mâna înspre sertarul în care tot timpul avea armă care o însoţea.”, „…lucru evident după reacţia de pe chipul ei. ştiu că Arian e acolo şi mă aude…”). Cu totul ameţitoare sunt însă elucubraţiile tehnomaniace, lipsite de orice fundament ştiinţific, rod al unui adevărat delir imaginativ: „miezul cubului s-a transformat într-o bombă elecromagnetica ce a prăjit tot ceea ce însemna circuit electric, mai exact condensator, pe o rază de aproape zece kilometri”, „Aşteptă să se apropie destul de Fbot pentru a lansa un atac cu o armă pe care Arian nu o mai văzuse până atunci. Trăgea în faţa Fbotului, creând o dilataţie a timpului în care dacă ar fi intrat ar fi fost încetiniţi, timpul pentru ei s-ar fi scurs la o viteză mult mai mică decât cel normal, ceea ce le-ar fi permis urmăritorilor să îi ajungă şi să îi atace.”, „bombă cu electroni puri” (de parcă ar exista şi electroni impuri!), „A mai încărcat încă o dată armele cu electroni puri la care a adăugat şi fluxuri de energie din creierul său, după care a tras înspre cei doi urmăritori.”, „Arian a armat liniştit tunul cu electroni puri la care a adăugat energie din creierul său.”

Personajele nu se schimbă deloc în bine. Sunt la fel de instabile emoţional şi de nestatornice, contribuind prin acţiunile lor la destructurarea completă a unei intrigi la fel de slab motivată ca şi până acum, pe parcursul căreia evenimentele nu decurg decât arare unele din altele, prea ocupate să se ivească pe neaşteptate, sufocând orice succesiune cauză-efect. Zbaterea fulgerătoare a faptelor este fără îndoială tumult, dar devine atât de puţin acţiune încât cititorul, deşi abia mai poate respira de atâtea evenimente, nu se poate să nu rămână cu impresia că nu s-a întâmplat nimic.

Ultima parte (ar fi tare bine să fie ultima, dar autorul ne mai promite încă două în luna decembrie!, vai mie!, sărbători fericite şi vouă!) are şi ea peste 51 de pagini a câte 2000 de caractere, incluzând spaţiile. Toate cele patru părţi postate de SFera Online în octombrie însumează nu mai puţin de 314 astfel de pagini. Dacă le adăugăm şi pe cele aproape 32 de pagini ale primei părţi, avem un total de 346 de pagini, un monument de grafomanie a cărui lectură, credeţi-mă, nu e plăcută!

După ce luăm act că şi această parte, „Între „Ei” şi noi, Pământul! (VI)”, e postată, ca şi predecesoarea, tot în 5 decembrie 2010, la orele 10:10, autorul ne loveşte din prima cu o mostră de logică răsucită: „Întunericul din încăpere părea greu de suportat, dar ochii nu trebuiau să i se obişnuiască pentru că vedea foarte bine.” Pentru a nu apuca să ne revenim cumva, domnul Paul Boncuţiu izbeşte din nou: „O durere imensă îi străbătea corpul şi se întreba instinctiv dacă e durere fizică pentru că îşi simţea totuşi toate funcţiile motorii în regulă.”

După aşa o introducere, sarabanda de formule ilare („o durere care îi făcea capul să reacţioneze într-un fel aproape grotesc de inuman”, „acesta avea o frică epică faţă de fenomenul «Arian»”, „acest lucru însemna că avea să îl mai vadă pe Arian, iar visele ei începeau să prindă contur şi în realitate”, „Arian vedea groază cum se aşterne pe chipul lui Abel”, „Porni nava, îi încărcă încă un set de coordonate la fel ca şi mai înainte şi porni înspre efectuarea salturilor.”, „destabilizarea monedei naţionale, urmată de un uşor sentiment de inflaţie”, „Colapsul total va apărea în momentul în care bursa va pica sub influenţa celor mai importanţi indici care nu vor mai putea susţine credibilitatea pieţei.”, „în aceste momente somnul fiind un deziderat greu de atins”, „Apoi mai apăreau nişte puncte galbene, care arătau găurile negre create de acele nave.”, „Biroul s-a umplut de vociferări, fiecare dintre cei prezenţi părând să aprobe în unanimitate patriotismul Preşedintelui.”, „Arian părea că răspunde robotizat întrebărilor lui Robert”, „…făt a cărui dezvoltare a întrecut orice aşteptare. Nu trecuse mai mult de o zi de la inoculare.”(!!), „Chipul lui trăda o suferinţă care pe Eoma o puse la pământ.”, „Eoma simţea teamă, pentru prima dată în viaţa ei, acel sentiment pe care documentaţiile de specialitate l-au numit teamă.”, „deşi Junior e o clonă, totuşi nu seamănă cu Arian”, „Se afla într-o discontinuitate continuua”, „Compoziţia bilei avea la bază secvenţe de ADN ale lui Arian, combinate cu electroni liberi şi unde cerebrale.”, „un murmur a început să se audă dinspre în spate înspre în faţă”, „simţea o căldură interioară, recunoscând câteva sentimente care au început să îi abunde mintea, sentimente ca protecţie, proprietate, compasiune, paterne”, „jumătate din creierul lui Arian urla de frică, în timp ce cealaltă jumătate se întreba ce naiba se întâmplă cu el şi cu comportamentul acesta atât de deviant”, „Întunericul din cameră transforma totul la augmentativ.”), greşeli de scriere („Jhon”, care pe la începutul celei de-a treia secţiuni se transformă totuşi în „John”, „Creierul lui Andreea”, „hiperinflationistmului”, „o activitate cerebrale”, „să intre în copul lui”, „acele pelerini”, „Imaginea […] era grotească”, „să aflii”, „a creea”) dezacorduri („Cerul senin şi oceanul întins i-a demonstrat”, „câteva gărzi de corp ai Preşedintelui”, „acel Dumnezeu care îşi permiteau să se joace cu timpul”, „Burta mare şi deformată denotau existenţa unui făt”, „Cateve minute a fost de ajuns”) continuă în ritmul cunoscut. Descrierile tehnice sunt şi ele atât de confuze uneori încât e lesne să-ţi dai seama că autorul vorbeşte despre lucruri care nu-i sunt nici măcar lui foarte clare. Iată de pildă cum ne este prezentat procesul de atodistrugere al Ohems-urilor (ele însele nişte uriaşe structuri de locuit nu îndeajuns explicate): „Odată cu ultimul Sorg ce a părăsit Ohems-ul, acesta a început să îşi autodistrugă părţi din construcţie. O făcea în mod sistematic şi logic, începând cu structurile din exterior şi care erau construite din materiale ce aveau în compoziţie şi metal. Erau anumite bucăţi compozite a căror menire era de a fi folosite ulterior pentru a creea cu ajutorul lor altceva, sau în cazul de faţă pentru a distruge. Acum acele elemente aveau rolul de a face parte dintr-un utilaj care demola fiecare părticică din construcţiile declarate inutile. Utilajul însemna cleşti de peste zece metri lungime, un tip de percutor, o presă şi o mulţime de alte utilităţi. A început cu zonele exterioare, apoi facilităţile ce aveau rolul de a oferi condiţii de menţinere a vieţii. Era un spectacol inedit continuă modificare şi calibrare a mecanismelor utilajului, care în timp ce distrugea clădirea, îşi autodistrugea şi părţi din el pentru a se putea tot timpul raporta la mărimea clădirii rămasă de distrus. Astfel că la sfârşit, când din Ohems nu mai rămăsese mai mult decât o casă cu un etaj, maşina folosită pentru distrugere nu era mai mare de câţiva metri.”

Nu e de mirare în astfel de condiţii că descrierea actului fizic al iubirii sună atât de materialist-dialectic: „Braţele ei îl strângeau cu putere şi gura ei căuta nerăbdătoare gura lui. Un val de căldură îi străbătea corpul, oprindu-se puţin mai mult în zona inghinală. Mâinile lui puternice îi desfăcură picioarele ridicând-o de la pământ şi luând-o în braţe. A intrat în ea stând în picioare, primind drept răspuns un geamăt, o grimasă de plăcere şi o muşcătură docilă pe gât. Unghiile ei s-au înfipt în spatele lui iar capul îi era lăsat pe spate în încercarea de a obţine o poziţie în care să simtă fiecare picătură, fiecare bucăţică, fiecare milimetru din corpul lui Arian. Creierul lui Arian se lăsă pradă invaziei de sentimente şi impulsuri transmise de interiorul ud şi strâmt al Eomei. O explozie neuronală şi o degajare de energie împreună cu gemetele într-un continuu crescendo al Eomei arăta apropierea orgasmului căutat. Se aruncară amândoi cu braţele deschise în acceptarea fluidelor mentale ce le stimula fiecare capăt neuronal până când corpurile lor se aflau subjugate de impulsurile electrice ce le mai ofereau ultimele spasme şi convulsii ca şi rămăşiţe ale orgasmului de mai devreme. Cu greu se desprinseră unul de celalat, respiraţiile grele, pupilele dilatate şi părul ciufulit oferind imaginea perfectă a ceea ce tocmai s-a consumat.”

Dacă în părţile anterioare descopeream împrumuturi din „Avatar”, teoria conspiraţiei, folclorul ufologic, etc., găsim aici, în chemarea la luptă a preşedintelui Americii împotriva „Lor”, o izbitoare similitudine cu cea din pelicula „Ziua Independenţei”. Acelaşi ton conturează aceeaşi idee, uzând în mare măsură cam de aceleaşi cuvinte. Diferenţele sunt subţiri, cea mai de seamă constând în poziţia faţă de divinitate, invocată în film, negată în textul lui Paul Boncuţiu: „Vă cer să pornim imediat ofensiva împotriva invadatorilor şi să ne recâştigăm dreptul pe care îl avem prin naştere de a trăi pe acest pământ. Vă cer să renunţăm la prejudecăţi şi la religie şi să îi lovim pe aceşti „Ei” care se cred Dumnezeu. De mâine ne vom aminti această zi ca şi ziua în care Dumnezeu a picat din înaltul cerului în mâinile marionetelor lui.” Amănuntul, punctat spre final, că preşedintele avea o soţie şi o fiică, la fel ca în film, întăreşte senzaţia de imitaţie ieftină. Numai moartea subită a întregii familii, într-o explozie rămasă cam fără explicaţie, pare să facă diferenţa.

Reîntâlnim şi ştiutele construcţii ridicole, uzând de cuvinte al căror înţeles scapă autorului, dar pe care continuă să le folosească „după ureche”, ca „dovezi” ostentative de „erudiţie”: „Corpul ei s-a lăsat pradă cuburilor, care au profitat de ea şi de creierul ei intrând fiecare şi ieşind, un viol în grup, o exhibiţie socială, o denigrare a ceea ce reprezenta corpul şi fiinţa ei.” Dincolo de stângăcia ilară cu care e construită fraza în ansamblul ei, să notăm că „exhibiţie” semnifică etalarea, arătarea în public, uneori ostentativă, a unor deprinderi, aptitudini, etc., pentru a trezi admiraţia sau, dimpotrivă, pentru a descuraja, pentru a intimida. În împrejurarea citată, Eoma era singura fiinţă omenească, înconjurată de agresori. Cui îi era atunci destinată „exhibiţia socială”?

Asemănările „la clişeu” cu alte producţii science fiction continuă. În urma „exhibiţiei sociale”, Eoma devine ea însăşi un „surogat”, aici cu sensul de gazdă purtătoare a unuia dintre „Ei”. Nu e greu de remarcat împrumutul terminologic transparent din cunoscuta peliculă cu Bruce Willis. Mai mult, atunci când Arian reuşeşte să se teleporteze în lumea „Lor”, asistăm la un dialog al său cu Creatorul. Asemănarea cu tabloul din pelicula „Contact”, după romanul hard SF omonim al lui Carl Sagan, este şi ea extrem de frapantă. Din păcate, măreaţa întâlnire aluneca aici în ridicol, prin replici de genul „Timpul nu este un ce, este un cât!”, acesta fiind răspunsul dat lui Arian de Creator, la întrebarea „Ce e timpul?”.

În ciuda întinderii romaneşti şi a lipsei acute de valoare literară, am recenzat totuşi această producţiune până la capăt, considerând întreprinderea o datorie asumată faţă de cititorii mei, puţini, atâţi câţi sunt. Recunosc totodată că, în ciuda nelăcerilor, textul mi-a dat un bun prilej de a arăta, cu exemple, cum nu se scrie science fiction de calitate, în speranţa că munca mea va fi de ajutor pentru cei ce se mai încumetă azi la astfel de eforturi. Inclusiv pentru Paul Boncuţiu, pe care n-aş vrea să-l descurajez, ci numai să-l rog a nu se mai risipi în niagare de cuvinte fără valoare. O imaginaţie nestrunită, alături cu necunoaşterea tehnicilor elementare ale scrisului, ambele garnisite cu frecvente şchiopătări de limbă nu duc nicăieri. Domniei sale nu i-ar strica un curs de compoziţie literară (adicătelea „creative writing”, dacă sună mai bine), sau, în lipsă de aşa ceva, afilierea la un cenaclu, nu neapărat sefist. Şi burta cu multă râvnă pe gramatică. Spor la treabă!

„Altă Poveste(?) modernă” este prima din cele cinci piese cu care Gheorghe Rogoz revine pe Sfera Online. Din păcate, eticheta de poveste nu se potriveşte. Cea de poveste fantastică încă şi mai puţin. Rămânem din text doar cu expresia mult prea criptică a nemulţumirii autorului, turnată brut într-o satiră informă la care e aproape imposibil să empatizezi, mai cu seamă din cauza cuvintelor mutilate de cratime tăietoare de sens, reducând discursul la un cadavru literar, hăcuit până la desemantizare. Oricât de actual ar fi protestul social, acest tip de vehemenţă ermetică nu ar putea stârni altceva decât ecouri vagi în conştiinţele tot mai gri ale cititorilor împuţinaţi, iar cele mai acute reacţii s-ar concretiza probabil în simple ridicări din umeri. La sfârşit, ne-am regăsi în aceeaşi stare generală de rău dinaintea lecturii, simţindu-ne frustraţi o dată în plus. La ce bun să citeşti?

Greşeli sunt mai puţine ca-n alte dăţi. Cu toate astea, „povara norilor negrii” sau „a stii” sunt îndeajuns de lugubre ca să producă lecturii scârţâieli de osie neunsă.

„Ea, eu şi ei”, a doua piesă a lui Gheorghe Rogoz, debutează cu o frază tulbure, construită fără meşteşug. Ea, fraza adică, nu numai că n-are darul să agaţe pe cititor în nada lecturii, dar îl şi obligă să reia de câteva ori cele citite spre a întrezări ceva, cumva, în antreul ceţos: „Nu-mi venea să cred. Eram din nou printre ai mei, oamenii simplii, normali, ai secolului XXI. Bufetul în care mă rematerializasem gemea de lume şi lumea la fel; din diverse motive, desigur. A funcţionat probabil ca un gen de far al creierelor încinse, la propriu şi figurat Se părea că ea avuse-se (N.N. ups!!!) dreptate, cel puţin în prima fază.” În virtutea obişnuinţei de a trimite SFerei Online compuneri scrise neglijent, Gheorghe Rogoz ne serveşte în a doua propoziţie din paragraful următor şi un dezacord: „ochii tulburi lăsa să se înţeleagă şi altceva”. Nu e singura reuşită de acest fel, fiindcă, numai niţeluş mai la vale, mai avem parte de unul: „runda a doua, sau a cât o fi fost ea”. Apoi şi de o dovadă că viteza de creaţie şi regulile de punctuaţie nu fac întotdeauna casă bună: „Gândul rău şi ar fi trebuit să-mi fie ruşine pentru asta, mă ducea la doi prieteni…”, nici aceasta (dovada, de!) singulară: „Noi, din prostie şi prostii am ajuns prea departe.” Ne mai desfătăm pe parcurs cu o prescurtare neliterară corcită cu un plural mai lung cu un „i” („cca. doi metrii de mine”), câteva exprimări înceţoşate („era tot în câmpul meu vizual obligatoriu de proximă siguranţă şi plăcere”, „Cu încrâncenarea înecatului, tot scoteam limba…”, „Un ceva, cu sau fără corniţe, nu mi-a dat pace, ba chiar ghes.”, „clonare genotronică”, „chirurgul plastofil”, „Am ridicat ochii spre stelele care-şi făceau cu greu loc şi nu apăruseră încă.”) şi greşeli elementare de scriere sau exprimare („mă vei însoţii”, „nu mai m-am văzut”, „nioci” în loc de „nici”, „Tpţi” în loc de „Toţi”, „Nu tu dispute politice, religioase, etnice şi de ce or mai fi ele.”, „De unde şti?”, „Cum de şti toate astea?”). Adevăratele delicatese sunt însă tentativele ilare de inventivitate verbală, din care se nasc termeni struţo-cămilieni gen „umarobi”, cu sensul de oameni robotizaţi, un soi de ciborgi lipsiţi de sentimente, sau „spatem”, pe care n-aşi fi avut nicio şansă să-l decriptez fără explicaţia benevolantă (ce tare sunt!) a însuşi domnului Rogoz: „adică în spaţiu şi în timp”.

Deşi ideea de la care pleacă autorul ar avea în sâmburele ei un ce demn de luat în seamă, expunerea literară e şi de astă dată, ca mai mereu în cazul domnului Rogoz, o veritabilă ruină. Aşa că nu vom mai vorbi despre intrigă, personaje ori alte sofisme. Nu prea am avea despre ce. Mi-a plăcut însă tare mult un proverb al dumisale, pe care am să-l ţin minte: „de unde nu-i, doar statul mai poate lua”. Sigur e vorba de statul român. Mare adevăr!

În „Povestea ţării Nucalanoi”, Gheorghe Rogoz reia demersul protestatar, de astă dată fără a mai recurge la încifrări prea ermetice. Găsim în text acea amărăciune pe care o avem cu toţii, dar ceva ne împiedică totuşi, şi de această dată, să empatizăm. Posibil să fie vorba de multitudinea de termeni incerţi semantic („pre-a-lungi”, „bine-făcătoare”, „lent-duios”, „administraţia preş-îpă-regală”, „conservare deplin-totală”, „ne-mai-pomenită”, „bene-vole”, „oamenii ne-voia-şi”) obţinuţi, ca şi în alte dăţi, uzând de cratimă în stil de mare samurai, maestru în arta mânuirii katanei. Posibil să fie vorba de aluziile mult prea transparente („Ţişti Poli-calificaţi”, „Preş-e-dinte-împă(n)rat-r(a)ege, Roşu la origine, dar care, după o îmbătrânire pre-matură, a suferit un proces de de-colorare şi a devenit Porto-caliu-căliu”), a căror iminentă descifrare ia cititorului toată plăcerea şaradei. Greşeli sunt puţine („înbuibat”, „iiubiţi”, „venii vorba”) dar, ca şi în cele două texte deja răsfoite, nu trec neobservate.

Cu „Eu, Singularul Absolut”, la prima vedere, Gheorghe Rogoz pare că părăseşte tonul acid şi revine în regatul scintificţiunii, fără a se dezice însă de radicalele sale greşeli de limbă („pe ei însăşi”) ori gafe de scriere („Vă daşi seama”), ba chiar păstrând câte ceva din obişnuinţa de a mânui cratima ca pe o katana, rezultând fraze brăzdate de adevărate cicatrice: „Aşa că s-au, sau au fost afiliaţi-legaţi la Reţeaua Mondială a lor pentru operativitate.” Până la final, autorul nostru o dă însă iar pe satiră, încercând poate să ne spună că riscăm să trăim într-o lume atât de decăzută, în care tehnologia dă oricărui neavizat atât de multă putere încât declanşarea apocalipsei ar putea fi în buzunarul de la şorţ al oricărei gospodine. Dincolo de acest mesaj central, râvna eroului narator de a se împăuna proclamându-se Singular Absolut (un fel de împărat) peste un Pământ nimicit, iradiat şi aproape sterp pare luată din alt film care, culmea!, dă şi numele peliculei. Deşi satira capătă de astă dată mai multă densitate, şubrezenia constructului literar o face să se risipească. Iar eu sunt tot mai convins că, din strădania literară a domnului Rogoz, lipseşte tocmai… literatura.

După „Povestea (?) Pensionarului Incredul”, convingerea mea abia mărturisită în finalul paragrafului anterior se consolidează. Iată o declaraţie absolut surprinzătoare: „Scuzaţi unele ne-scăpări de orto-grafie; puneţi la loc ce vreţi-trebuie unde-cum vreţi. Alte scuze că uneori-cam-des din comoditate nu am mai scris toate cuvintele; am pus doar câte-o-va literă-e, ca să ia fie-care-vrea (fiecare, sau care vrea) ce-cât-cum-vrea. Oricum, doresc să pre-spun-cizez că nu răspund de ce crede fiecare că eu cred. Nici eu nu sunt de acord mereu cu propriile-mi păreri personale, d-apoi cu ale eventualilor citit-ori… Poate că unii, mai „frunzăritori”, vor bombă-nii că le pre-tind să mai şi gând-eiască puţin ca să a-prindă ideia.” Prin această intercalare, Gheorghe Rogoz renunţă brutal la rolul său de creator de lume ficţională, întâmpinându-şi cititorii cu toporul. Cu toate riscurile contondente, mă ridic şi recunosc: sunt vinovat! Eu sunt cel ce frunzăreşte textele dumisale. Şi apoi bombăn. Fiindcă putem scuza oricui unele scăpări de ortografie, putem ierta pe oricine că n-are un mesaj tocmai clar, dar nu pe scriitor. De la el aşteptăm mult, iar când ne fură din viaţa noastră finită, promiţând mult, adică literatură, şi oferind puţin, avem tot dreptul să bombănim.

Dacă remarcam la unii din autori o anume predilecţie pentru limba engleză, arătând râvna cu care se pornesc să îmbogăţească româneasca uzând de vocabule calchiate formal după termenii saxoni, iată-l pe Gheorghe Rogoz scriind într-un dialect al nou-vorbei orwelliene: „Abia acum mul-te-ţi i se păreau-erau ciudate-ţi. Era-fusese lămurit-con-vin-s (cu vinars), că doar „în-vins-e veritas”, de perfecta lega-ega-nu-litate pro-movată de ei peste to-t-ţi–nţi. Credincios, le ierta greşelile ne-voite-vinovate făcute nevoia-şi-lor.” După cum ne avertiza, domnia sa recurge nu la blocuri de cuvinte, precum vorbitorii de germană, ci la demontarea cuvintelor în silabe, pe care le alipeşte apoi într-un caleidoscop de cioburi diferit colorate, ca în ocheanele cu oglinzi din copilărie, lăsând fiecăruia posibilitatea de a le lipi absolut cum voieşte. Multiplicarea halucinantă a mesajului e obţinută astfel prin conjungerea silabisirii, ca în cazul lui „to-t-ţi–nţi”, „vocabulă-frankenstein” din care putem forma trei cuvinte româneşti, pe alese, „tot”, „toţi” şi „tonţi”, rămânându-ne întreaga plăcere de a le potrivi pe rând în context, văzând la urmă ce iese. Activitatea de a permuta aceste silabe în toate modurile posibile şi de a verifica apoi semantica astfel încropită, adesea neclară, alcătuieşte în accepţiunea domnului Rogoz procesul gândirii. Fiindcă astfel trebuie să procedăm noi spre a „prinde-aprinde” măreaţa „ideie” a domniei sale, pitită cimiliturgic în bălăriile textului. Găsim procedeul cumva asemănător algoritmilor de compresie folosiţi pentru a îngrămădi cât mai multă informaţie într-un spaţiu de stocare dat. Tot ca în cazul compresiei şi arhivării computerizate, valoarea informaţiei nu pare să conteze, plăcerea estetică rezumându-se numai la matematica decriptării, fiindcă povestea domnului Rogoz nu ne spune decât adevăruri fruste, generale, despre lumea în care trăim, a căror codificare numai necesară n-o putem găsi.

Posibil până la urmă ca procedeele stilistice inovative ale domnlului Rogoz să transcendă puterii mele de apreciere. Posibil ca acesta să fie chiar viitorul literaturii. Dacă va fi astfel, eu voi fi un iubitor de literă moartă, clasicizată, tradiţională, desuetă. Oricât de departe ar ajunge însă inventivitatea stilistică, va mai trece o vreme până ce forme ca „ideia”, „2 litrii” „reântoarce”, „vei ştii” sau „a amintii” vor fi ajuns a fi considerate normă. Azi încă se pot numi „curat presă de stors nervii”, precum bine spune însuşi domnul Rogoz, care îşi încheie mult prea avangardista poveste într-un mod cu totul inedit: „Fără grija foamei de mâine, i-am şi vă părăsesc.”

Ceea ce frapează în primul rând la „Luminile oraşului 2 (III)”, de Ciprian Ulea, este lipsa totală a diacriticelor, obligatorii în limba română, domnia sa folosind exclusiv setului de caractere din alfabetul englez. Constatând că problema trenează (am mai întâlnit-o şi în primele două părţi ale acestui al doilea tom), ne întrebăm: în ce limbă doreşte de fapt să scrie autorul? Cuvinte ca „indelung”, „tarziu”, „gandi” sau „amortit” nu există în româneşte. Putem deduce, desigur, cam ce vrea să spună autorul, dar trebuie să stăm mereu încordaţi, scrutând contextul, pentru ca scrierea nediacritică să nu ne scoată în decorul pistei pe care ne-o propune intriga autorului, iar asta numai „plăcerea lecturii” nu se mai poate numi. Înţelegem destul de repede, chiar din primul paragraf, şi că avem în faţă un text nu îndeajuns periat. Autorul nu face nicio distincţie între naraţie şi gândul unui personaj, pe care nu-l pune între ghilimele, lăsându-ne să ghicim din context: „Se uita la ceas. Ora 3, cam tarziu, gandi el. Petrecerea era pe sfarsite…”. În chiar următoarea frază, o repetare stângace a adjectivului „atent” ne întăreşte concluzia: „Chloe adormise in bratele lui, si isi trase atent bratul amortit de sub ea, atent sa nu o trezeasca.” Mintenaş apar şi inovaţiile lexicale. Nefiind deloc familiarizat cu surfingul, nu mă grăbesc să cred că înţeleg termenul „kite-uri”, pe care nu-l găsesc în dicţionare. Scrierea neglijentă continuă prin uzul de cuvinte grafiate greşit („se scula si ea din somb”) şi dezacorduri („gruparile de genul acesta inflorea”).

Intriga este a unui policier. Trimiterile vagi către un nivel tehnologic o idee mai ridicat decât cel cunoscut (arme controlate electronic, mijloace complexe de supraveghere, nanoboţi ucigaşi) conturează o lume dintr-un viitor nu foarte îndepărtat, pe care însă nu se pune mare accent. Personajele nu sunt nici ele întotdeauna coerente. TJ şi Chloe îşi menţin cu sârg condiţia fizică, făcând mult sport, dar se dedau în acelaşi timp la excese, participând la petreceri prelungite până în zori, consumând cantităţi nesportive de alcool şi recurgând la substanţe energizante. (O astfel de substanţă este „Bezedrine”, care se pare că, în realitate, e mai degrabă un sedativ uşor, nu un energizant, dar n-ar fi asta o convenţie ficţională peste care să nu se poată trece.) Credibilitatea constructului literar este diluată şi de coincidenţele bizare, foarte puţin probabile. Lumea din „Luminile oraşului” colcăie de agenţi secreţi, care, deşi se calcă pe picioare, nu reuşesc să se adulmece nici de la doi paşi. Cu mai multă atenţie şi cu respectul cuvenit pentru limbă, constructul lui Ciprian Ulea s-ar putea transforma într-un text acceptabil, poate chiar bun. Aşa însă…

În „Jocul Zeilor (VII)”, Adrian Vlad Vicenţiu face dovada sârguinţei pe care ar trebui s-o aibă un om de literă. El se apleacă asupra textului său, căutând să-l perie bine, spre a nu-şi obosi cititorii cu inovaţii doar de dragul inovaţiei. Cu toate astea, se observă că încă nu a meditat suficient asupra implicaţiilor tuturor stărilor şi legăturilor ce se nasc între elementele ce zidesc lumea, intriga, personajele. Atunci când inginerul de sistem, suspectat fiind de sabotarea navei prin dereglarea propulsiei, nu este de găsit, soluţia depistării e scanarea întregii nave. Rămâne un lucru straniu şi neexplicat de ce nimeni nu recurge la acest procedeu sigur până nu se primeşte în acest sens ordinul căpitanului. Persistă şi unele probleme de punctuaţie. În fraza: „Poate din cauza asta sunt doar un secund capabil să ducă la îndeplinire chiar şi cele mai absurde ordine dar nepregătit să ia o decizie importantă atunci când situaţia o cere sau să pătrundă dincolo de învelişul aparent al faptelor, se gândi el şi o umbră de amărăciune îi însoţi gândul.”, ghilimelele care ar trebui să delimiteze cele spuse în gând de secund de comentariul de dialog lipsesc. Descoperim încă probleme esenţiale legate de punctuaţie. De pildă „îi readuseră în minte căpitanului Birmaq, un noian de informaţii”, unde apare o virgulă între predicat şi complementul direct.

Mai e de lucru, dar Adrian Vlad Vicenţiu dă semne că vrea.

„Jocul Zeilor (VIII)” nu începe însă prea bine. În constructul „cei doi Slujitori de rang înalt care-i aşteptau într-unul dintre hangarele staţiei orbitale ce deservea Gardienii de Sistem, îşi plecară capetele în semn de respect în faţa lui Angir” lipseşte o virgulă după „înalt”. Propoziţiile subordonate nu mai sunt astfel delimitate de regentă, iar virgula de după „Gardienii de Sistem” rămâne captivă fatal între subiect şi predicat. La fel stau lucrurile în: „doi dintre Slujitorii care aveau în grijă securitatea platoului, se cățărară rapid pe platforma unde se afla Angir”, sau în „care acceptaseră cu grimase pe post de zâmbete, propunerea lui de a merge în urma mulțimii pentru a evita orice alt incident”, unde virgula desparte predicatul de complementul direct, dovedind în destule rânduri lacune privind folosirea punctuaţiei. Afară de acest soi de nereuşită, textul mai e ciobit şi de schijele unor greşeli mărunţele, unele chiar descalificante: „bine-nţeles” (în ciuda similitudinii fonetice propuse, forma corectă e „bineînţeles”), „ve-ţi fi cunoscut”, „perceptele” (poate „preceptele”), „Toţi cei dinaintea au întrebat lucrul acesta”, „cei drept” (ce-i), „pământul” (ca nume de astru, se scrie cu literă mare).

Remarcam încă de la prima parte a acestui foileton uşurinţa cu care Adrain Vlad Vicenţiu construieşte şi conduce intriga. O remarcăm iarăşi, pentru că asta ţine în mare măsură de instinctul povestitorului. Recitind cronicile anterioare, constatăm că, în ciuda strădaniilor, progresele gramaticale nu sunt semnificative. Ar fi păcat dacă un condei argintat ca acesta ar rămâne înţepenit în ignorarea unor biete reguli de sintaxă, morfologie, punctuaţie, etc.

Am lăsat la urmă povestirea „Îmbrățișare”, semnată de D. Alexandru Ioan. Domnia sa comite pe parcursul demersului său literar destule greşeli. Unele sunt din cauza vitezei, se vede din prima. Iată câteva exemple: „să văd explic ce s-a întâmplat” – evident, trebuia „să vă explic”; „sunetul mie se împlântase în gâtlej” – „mi se împlântase”; „gândindu-mă să trebuie să trimit” – cu siguranţă „gândindu-mă că trebuie să trimit”. Altele te aruncă însă în braţele îndoielii. Unele mai puţin, cum sunt cele câteva dezacorduri („acelei conglomerat”, „corpul meu caduce”), pe care doreşti să le atribui tot grabei. La fel eşti tentat să faci şi cu unele formule ca „Mă stufocam” sau „sordide ca și mine sfârșitului”. Câteva vin însă aproape cu certitudine din necunoaşterea limbii. Adverbul „întrucâtva” nu se scrie în două cuvinte, adică „întru câtva”. „Confeti” este un substantiv feminin care admite numai formă de plural. Forma „confetii”, întâlnită în text, conţine un „i” final în plus. Un statut aparte îl au unele cuvinte care nu par să facă parte din fondul lexical al limbii române. Dacă „vânzoreala” trimite explicit la „vânzoleală”, potrivindu-se ca atare şi în context, termenul (regional?) „târgățațe” nu dă cititorului prea multe şanse, iar forma „învălmăşeze” contravine celei consacrate pentru conjunctivul prezent, la persoana a III-a, al verbului „a învălmăşi” („să învălmăşească”). În câteva rânduri, D. Alexandru Ioan e trădat şi de punctuaţie: „Bombele, parcă venite dintr-o altă lume continuau să cadă, iar eu am început să alerg de-a lungul blocurilor ca să mă ascund din calea prăpădului.” Este evidentă lipsa unei virgule după „lume”. În forma propusă de autor, virgula de după „bombele” este nefericit interpusă între subiectul şi predicatul propoziţiei regente.

Trecând peste greşelile de limbă, mai mult sau mai puţin vinovate, îndrăznim să reproşăm lui D. Alexandru Ioan şi câteva lucruri legate de arhitectura edificiului său literar. Şi ne-am referi aici la o prea mare risipă de cuvinte, semn că textul nu a fost supus repetatelor „tunderi” pe care le practică necruţător autorii, eliminând prin rescrieri succesive tot ce se poate elimina. Dacă luăm ca exemplu „nişte oameni ce se adunaseră împrejurul fântânii”, putem observa că formula „nişte oameni adunaţi în jurul fântânii”, versiune puţin ajustată, nu numai că e suficient de clară, dar ne dă prilejul să evităm folosirea pronumelui interogativ „ce”, care nu este recomandat cu referire la oameni, afară de construcţiile poetice, unde e, totuşi, admis. Destul de clară este şi forma „cei câţiva de lângă fântână”, încă şi mai scurtă. Totul trebuie spus în cuvinte cât mai puţine. Asta ţine de un fel de inginerie a scrisului, şi se învaţă.

Uneori, şi descrierile îşi pierd claritatea. În „Lumina pătrundea prin vitraliul frumos încastrat al rozetei şi lăsa pe marmura podelei o sferă uşor aplatizată.” vedem cum proiecţia ferestrei circulare pe podea (bidimensională) dă naştere unui corp – sfera, fie şi aplatizată, (tridimensional). În acelaşi spirit, D. Alexandru Ioan scapă niţel enunţul din frâiele logicii spunând: „Nu-mi mai simţeam deloc picioarele de la brâu în jos şi nici mâinile.” Mâinile tot de la brâu în jos?

În ciuda tuturor acestor defecţiuni ale textului propus, vom spune că D. Alexandru Ioan are o scriitură densă, reuşind să inducă în mintea cititorului său imagini puternice, stări complexe, să impună teme de meditare. Chiar dacă topica e perfectibilă, iată-l pe autor zugrăvind în cuvinte potrivite o stare de fapt: „Un gargui ce străjuise pesemne afară, la capătul jgheabului de apă, fusese smuls din făgașul său secular și zăcea acum, sprijinit cu aripile sale dezgustătoare de zidul crăpat, deasupra mea.” Încă şi mai convingător este surprins tabloul stării interioare a personajului său, captiv sub ruine: „Mă mai calmasem, mă străduiam să mă reculeg, să revăd toate faptele vieții mele, toate greșelile pentru care ar fi trebuit să-mi cer iertare, să mă împac într-un fel sau altul cu mine, dar mai ales cu moartea ce avea neîndoielnic să vină. Dar speranța nu mă lăsa în pace, se lipise de mine, făcuse colți și mi se înrădăcinase în suflet.”

Tema propusă de D. Alexandru Ioan, aflată undeva între introspecţie şi distopie, nu trimite direct către ficţiunea speculativă. Dar fantasticul e acolo, firesc, contopit cu lumea pe care o socotim reală. Sfătuim aşadar pe autor să meargă sârguincios înainte. A scrie înseamnă mai ales a rescrie. Iar pe domnia sa condeiul îl ajută. Depinde numai de propria-i cerbicie să ajungă a ţine într-o zi între degete un toc fermecat.

Ca un post-scriptum, nu am făcut referire la povestirea „Lala”, a lui Stanislav Lacomchin. Şi aşa vom proceda de acum înainte, ca o regulă, cu toate textele care n-au nimic legat de ficţiunea speculativă în ele. Fără supărare. Altminteri, Stanislav Lacomchin e o lectură plăcută.

HELION ONLINE

Prima bucată autohtonă de proză speculativă oferită de HELION ONLINE în numărul său pe octombrie este povestirea „Ar Ryad”, de Marcel Gherman, un text mai degrabă de atmosferă. Ismael Qattara, antropolog saudit, devine, sub imperiul unei experienţe onirice, „alesul” străvechilor Abkhani, căpătând puteri de zeu. Odată ridicat la înălţimi supraomeneşti, se contopeşte cu întregul univers, iar viaţa sa se risipeşte în miriade de identităţi, ancorate în tot atâtea realităţi, nebănuite până atunci.

Atmosfera mitică e totuşi niţel zgâriată de oarecare dificultăţi în privinţa acordului („zguduituri ale căror putere”, „reflecţii paralele în ale căror interval”) care, în ciuda rarităţii, nu pot trece neobservate.

În „Ambuteiaj pe autostrada minţii”, cei doi autori, Adrian Rusnac și Costin Simon, ne propun o epidemie virală, care scindează mintea bolnavului, făcându-l să sufere de un soi de multiplicare a personalităţii. Spre deosebire de tulburarea cunoscută nouă sub numele de personalitate multiplă, boala propusă de autori nu instituie nicio graniţă între multiplele sfere de personalitate, făcându-le să coexiste, să se amestece, să se mixeze haotic. În ciuda situaţiei dramatice din poveste, epidemia soldându-se cu peste două sute de milioane de morţi, textul nu are darul să convingă. Din cauze multiple. Unele ţin de limbă şi de modul cum aceasta e stăpânită. Cei doi autori folosesc pentru genitiv-dativul articulat de la „pajişte” forma „pajiştei”; corect este „pajiştii”. De asemenea, locuţiunea adverbială „în afara” este grafiată într-un singur cuvânt: „înafara”. Greşeala e, probabil, una de viteză, ca şi „tocmai primise un compliment deocheat de la puştan de care era îndrăgostită”, unde „puştan” trebuia negreşit articulat enclitic: „puştanul”. Textul e marcat şi de greşeli de folosire a punctuaţiei, între care foarte gravă e virgula dintre subiect şi predicat: „domnişoara Diana, intră cu eleganţă (…)”, ca şi de continuarea cu literă mică a dialogului după semne de punctuaţie finale (de pildă semnul exclamării), în cadrul aceleiaşi fraze: „Domnule Marley, domnule Marley! trebuie să vă spun ceva (…)”; „Ciudată creatură! aproape că mi se face milă de ea.”; „Teribile! teribile vise(…)”.

Nepotrivirea sau slaba conlucrare dintre cei doi autori asociaţi se întrevede şi în unele stângăcii de compoziţie. Să luăm un exemplu: „Marley Borro, recunoscut pentru răbdarea lui (sau, mai bine zis, lipsa acesteia), îi trânti, din senin, un bocanc în plină figură.” În lipsa precizării din paranteză, fraza ar fi neîndoielnic una ironică, lăsând chiar un iz de oximoron. Formula frustă, enunţiativă, n-ar fi avut nici ea nevoie de paranteză dacă ar fi recurs la sintagma „recunosct pentru nerăbdarea lui”. În modul pentru care au optat autorii, lucrurile nu sunt nici aşa, nici aşa, fiindcă fraza se porneşte în versiunea sa ironică, dar paranteza o reîntoarce spre frust, inutilizând ironia.

Ambele texte propuse de HELION ONLINE pornesc de la idei interesante. Punerea în operă însă ar mai fi avut, cu siguranţă, nevoie de ceva şlefuire.

Post-Scriptum

1.Oricât ar fi de utile celor care sunt la început de drum, nu vom mai dezvolta analize ample ale textelor slabe de mare întindere. Altfel riscăm să nu mai ducem la capăt această întreprindere.

2.Rugăm pe această cale pe redactorii SFerei Online să fie totuşi mai selectivi cu materialele publicate. Majoritatea m-au ucis. Nu e bine să descurajezi pe cei împătimiţi de literă, dar nici nu e cazul să încurajăm grafomania, mai ales azi, când fiecare ins se poate revărsa pe blogul personal, uimind internauţii din toate ţările.

3.Premiul întâi cu coroniţă: „Nuca”, de Leni Jalabier.