Pagină de jurnal

Drumul vieţii e alambicat. Viaţa se strecoară printre evenimente mărunţele. Li se acordă importanţa cuvenită unor adevărate drame, exultări, jerbe de trăire. Ne perpelim pe un grill electric cu rezistenţele arse. Ne tăvălim în cenuşa unui foc stins de mult, imaginându-ne că ardem pe al nostru propriu rug, pe care, mistuiţi, ne văităm: aaaaaauu! viaţaaaa meaaaaaa! aaaaau iniiiima meaaa! aaau! degeaba câââânt! tare necăjiit mai sââânt!

S-au întâmplat multe. A murit Păunescu. M-am uitat la câteva filmuleţe cu Cenaclul Flacăra pe Internet şi am plâns. Priveam la copiii aceia care aveau atunci, prin anii ’80, vârsta fiului meu. Erau transfiguraţi. Ei iubeau acele cuvinte. Spun unii că Adrian îi prostea, că de fapt nici n-a fost un poet, ci un fel de megafon inteligent, adunând în jurul ceceului pecerist puzderie de inşi cu minţile tulburate de sentimente ieftine, amplificate brutal, propagandistic. Pe urmă se întorceau la şcoală şi se gândeau la Păunescu, alegându-şi-l drept model. Reveneau în facultăţi cu dorinţa de a schimba lucrurile în bine, de a forţa pe Ceauşescu să ordone scrierea adevăratei istorii. Adevărata istorie se scurge însă nebăgată în seamă. Adevărata istorie e viaţa mea. Pentru tine e a ta. Adevărata istorie e numai un şuvoi inform, alcătuit din vieţile noastre unite, care curg impetuos către mâine. Cascada umană se prăvăleşte în găvanele goale ale viitorului, ca să-l umple. Acesta e rostul. Dacă există cumva vreun rost. Pentru insul de rând, strop mic, pierdut în uriaşul şuvoi, important e să nu curgă fără să simtă că a trăit, fără să creadă în ceva. Picătura de apă are nevoie de sentimente. Se împlineşte prin ele. Câţiva inşi, socotiţi de istorie mai de soi, construiesc în faţa şuvoaielor baraje de cuvinte, zăgăzuind energiile cu care sculptează faţa timpului în felul în care-i duce pe ei mintea. Mulţi cred în prezentul acela. Pentru că nu au destulă tărie să creadă în altceva. Pentru că sunt goi. Neştiutori şi sordizi. Şi din acele credinţe se nasc faptele mari, războaiele, grozăviile. Miilor de morţi li se spune „eroi”. Din oasele lor se consolidează altarele ideologiilor. Oare la ce se gândea bunicul meu, aşteptând următorul atac ala Armatei Roşii în tranşeele din Crimeea? Se gândea el la rege? Se gândea la patria de cuvinte? Nu. Se gândea la Olga, nevasta lui, rămasă acasă cu o mică ghighilice la sân pe care nu prea aveau cu ce s-o crească. Şi se ruga la bunul Dumnezeu să nu-l piardă pe pământ străin, ci să-l aducă viu la vatră. Aia era patria lui. Şi regele era el, aşa cum se pricepea el să împărăţească peste regatul său mărunt, care era viaţa lui.

Păunescu n-a fost un mare poet. Pentru că poezia s-a transformat într-o limbă aproape moartă, care nu mai e pe înţelesul celor mulţi. O înţeleg numai iniţiaţii. Iar ei se retrag oripilaţi în cabineturi academice, prin unghere de universităţi, fugind de mulţimea care cam pute, fiindcă nu prea se spală. Nu prea-şi schimbă ciorapii, nici lenjeria. Şi umblă toată ziua în pantofi chinezeşti de plastic, sau în cizme de cauciuc, în salopetele jegoase, pe care le grijesc nevestele de cel mult două ori pe an, ca să nu se tocească prea repede. La ce bun să te speli, dacă mâine te murdăreşti iar? Poeţii sunt nişte flori. Ele cresc din rădăcinile rămase în pământ. Pământul e murdar. Florile sunt albe. Florile nu iubesc pământul. Şi nu-şi mai înţeleg rădăcinile.

Poezia lui Păunescu n-a fost una mare. Adolescenţii de azi îl iubesc mai mult pe Bacovia, pe Minulescu, pentru că sunt sofisticaţi. Îndeajuns de sofisticaţi ca să nu-i priceapă orice ţăran jegos. Numai înţelegerea lor şi e suficientă să evadezi din anonimatul mulţimii care pute. Pute îngrozitor. Prin ’65, când scria poeziile din primul său volum, „Ultrasentimente”, Păunescu era gata-gata să devină şi el unul din poeţii academici. Mi-a plăcut tare mult „Baladă de băiat blond”. I-am rostit-o odată, la un şpriţ, colegului meu Sandu, care are rădăcini proletare temeinice, dar se clamează de-o fiinţă cu dreapta românească, acea dreaptă politică pe care naţia asta n-a avut-o niciodată. Pe urmă, Păunescu a cârmit-o. S-a simţit mai atras de cuvântul tare, înţeles de cei mulţi. A inventat termenul de „poet angajat” şi s-a pornit să scrie poezie de acest soi.

Poezia creează stări. Asta făcea şi poezia lui Păunescu. Numai că stările nu erau contemplative, spleenice, prostraţionare. Erau excitante. Adunau şuvoaiele. Le dirijeau. Exact aşa cum fac ideologiile, acele zăgazuri de cuvinte, în spatele cărora se adună energia mulţimilor, cu care se scrie istoria.

Supăraţi că Păunescu a făcut din poezie un instrument politic, tăvălind cuvântul înalt prin mocirla înţeleasă de vulg, câţiva filozofi şi critici îl neagă. Ei spun că lumea îl va uita. Nu ne rămâne decât să lăsăm timpul să sedimenteze lucrurile. Poate că lumea va descoperi poezia sa de dragoste, zăpezile lui, care ne ning până ne ies sufletele, care ne ning, fir-ar a dracului de viaţă, gheţurile lui, pe care orbecăim, ca nişte stingheri, căutându-ne pereche, insulele lui iluzorii, pe care le căutăm ca să ne ascundem morbizi, noi şi amantele noastre fragile. Poate că Păunescu n-a făcut doar să stângească limbajul diafan al poeziei. Poate că, totuşi, mulţimea, pe care el a hrănit-o cu iluzia participării la istorie, nu-l va uita atât de uşor. Dar noi nu vom vedea toate astea. Noi doar vom curge în şuvoaie, spre a umple găvanele timpului. Şi până atunci, vom fi împăraţii lumilor noastre mărunte sau ne vom lăsa ispitiţi de turbinele cine ştie cărui mare făcător de istorie, pe care-l vom sluji ca pe un fel de Dumnezeu mai pe înţelesul nostru…