Protest regional

Am terminat restructurarea. Am nimicit districtele de linii, cele ce ne-au slujit docile atâţia ani, cu şefii lor de district, în spatele cărora stăteau cuminţi familiile, aşteptând în seri înfrigurate pe care, totuşi, le sperau liniştite. Trenurile lunecau grele pe şinele subţiri. Sunetul oţelului frecat de oţel alimenta zi de zi speranţele lor. Acum, unii dintre ei vor deveni nişte indivizi mici, întrebându-se pentru ce s-au zbătut atât. Pentru ce şi-au pus sângele să trudească prin vene, să rostogolască astfel prin carnea lor neliniştea, să măsoare viaţa în ritmul roţilor ţăcănind la joantele macazurilor. Pentru ce?

Noi, cei care i-am iubit, i-am transformat din oameni în fiinţe pipernicite, speriate, întrebându-se cu groază dacă ziua de mâine mai are vreo însemnătate. De salariile lor, tot mai mici, atârnă greu creditele bancare, pe care le-au luat sperând că mâine va fi mai bine. Mâine e acum. Nu e mai bine. Iar mâine nu ştim ce va fi.

Mă macină vina că am făcut jocul acestor abominabili neanderthalieni, pe care-i slugărim fără alte motive afară de frica noastră pentru ziua de mâine, această frică nevolnică, ridicolă, transformându-ne în fiinţe bicisnice, lipsite de orice însemnătate.

La linia una, încotoşmănat într-o haină prea largă, un nebun al gării, pe care îl văd aproape în fiecare zi, anunţă… „Trenul accelerat 1693, din direcţia Bucureşti, Videle, Roşiori…, soseşte la linia trei. Staţionează… şi circulă în direcţia: Filiaşi, Strehaia, Balota, Turnu-Severin, Orşova, Băile Herculane, Caransebeş, Lugoj, Timişoara!” Şi repeta sardonic: „Timişoara! Timişoara! Timişoara!” Timişoara, cea care ne-a promis cândva libertatea, iar acum ne ascunde elegant sub faldurile mafiei politice, desfiinţându-ne…

Copertina de la peronul liniei întâi luceşte albă în lumina neoanelor. Oameni puţini aşteaptă trenuri. Fiecare pe al său. E târziu. E ora douăzeci şi trei. E târziu şi în alte privinţe. Abia acum încep să simt Regionala CFR Craiova ca pe o durere, ca pe o nostalgie. Aparţine unui prezent ce se destramă sub ochii mei, iar eu nu înţeleg cu ce au greşit generaţiile care au slujit-o şi care sunt date prea lesne uitării. Poate că mâine Regionala Craiova nu va mai fi. Poate deja nici nu mai este. Poate că a rămas din ea numai durerea celor ce urmează să fie concediaţi. Şi vina celor ce vor continua să lucreze sub sigla unui centru zonal cu istoria anihilată prin voinţa unor inşi animaţi de ambiţii mărunte, care nu pun preţ pe istorie, ci doar pe sipeturile în care îngrămădesc haotic lucruri considerate azi preţioase. Nu ştiu cu ce drept impun ei azi valorile lor calpe, mai presus de cele consfinţite de zecile de generaţii zidite la temelia istoriei. Nu înţeleg de ce suntem noi socotiţi iarăşi inşi de mâna a doua, dimpreună cu regionala pe care am slujit-o cu sângele nostru, cu neliniştea noastră, cu truda atâtor ani, pe care îi purtăm în amintire ca pe nişte nestemate încrustate în propria carne.

Şi aici, ca şi la Timişoara, au fost oameni care au iubit calea ferată. La fel de mult. Cu acelaşi devotament. S-au dăruit la fel. Au construit fiecare zi de muncă din sânge şi nelinişte, din colesterol şi atacuri de cord, din spaime şi deznădejdi, peste care s-au aşternut bucurii mărunte şi speranţe mult prea mari. Şi-au zidit viitorul deodată cu mersul impetuos al regionalelor lor. De ce unora li se retează azi aripile, în vreme ce libertatea de a zbura mai departe se lasă, discreţionar, numai altora?

Cândva aveam drepturi… Azi avem numai amintiri. Mâine nu vom mai avea nimic. Şi atunci vei urma tu, cetăţene, tu cel care îţi întorci nepăsător privirea, pretinzând că nu vezi nimic. Să ştii însă un lucru, că atunci când auzi clopotele bătând, nu trebuie să te-ntrebi pentru cine bat, căci pentru tine se aude sunetul lor. Mâine urmezi. Iar mâine înseamnă nu doar carnea ta, ci şi viaţa copilului tău, în care ţi-ai pus atâtea speranţe, pe care nimeni altcineva nu le va împlini…

Dacă nu cumva ţi-au luat şi gândurile, dacă nu ţi-au luat şi sângele, şi neliniştea, şi toate speranţele din care e făcută viaţa ta, gândeşte-te la asta!…

Anunțuri

4 Responses to Protest regional

  1. michael spune:

    fain text. lucrezi la cfr?

  2. balinferi spune:

    Dragul meu mirco, eu am fost ani de zile un client al Cfr-ului. M-am bântuit încoace -încolo prin lume si am făcut-o mereu cu trenul. Pentru mine fiecare calătorie însemna şi ţăcănitul ritmic al roţilor, copaci, sate şi oraşe alergând tăcut în direcţia opusă, controlorul plictisit care cere pe voce egală de douăzeci de ori biletele până termină cu un vagon, însemna şi mirosul de tren îmbibat în banchete, culoare si pasageri. Călătorind cu trenul la fiecare drum am cunoscut oameni, aşa am întâlnit un domn regizor plecat de treizeci de ani din ţară şi am avut o conversaţie suficient de interesantă cât să se adune în jurul nostru majoritatea pasagerilor din acel vagon. Mergând cu trenul am avut parte de prima aventură pasageră constând într-un sărut şi o strângere de mână cu soţia unui tip ce dormea dus lângă ea, în tren am cunoscut oameni ce veneau de la o înmormântare, oameni ce meergeau la o nuntă, studenţi şi studente, muncitori, profesori, pensionari…Trenul m-a purtat spre a-mi face datoria faţă de ţară şi tot trenul m-a dus acasă în ziua liberării. În trenurile alergând şerpuit printre dealuri, munţi, păduri şi râuri am purtat cu mine dorurile locurilor lăsate în urmă şi speranţele legate de locurile spre care mă îndreptam. Dar lumea, ca un mecanism vechi s-a uzat, deşi puţini au fost cei care au observat. oţile care învârt lumea au scârţâit, curelele de transmisie au patinat, motoarele au dat câteva rateuri, au tuşit, apoi, de parcă ar fi fost doar un banal casetofon, s-a blocat pe repede înainte. Iar noi ne-am trezit prinşi în interiorul acestei lumi stricate, ne-am pomenit mereu în întârziere, ne-am zis că trebuie să ţinem pasul şi am devenit alergători de cursă lungă. Fugim mereu de ani de zile şi nu ne oprim nici măcar atunci când un prieten vechi descoperă la bilanţul de la sfârşitul unei perioade că a parcurs deja drumul care i s-a alocat pe acest pământ, că a stabilit un timp bun şi că e vremea să ducă mâna la inimă şi visele la doi metri sub pământ. Îl plângem, dar în fugă pentru că viitorul nu aşteaptă, dă năvală peste noi şi nu ne permitem sa ne prinda nepregătiţi. Avem mii de nevoi mărunte şi tâmpite pe care trebuie sa le satisfacem pentru a rămâne în rând cu lumea. Dacă nu ai ultimul tip de telefon, dacă nu eşti cu laptopul după tine, dacă nu-ţi cuperi ultimul gadget apărut pe piaţă, dacă nu ai maşina nouă, dacă nu ai amantă blondă, atunci eşti un ratat. Nu vrem să fim rataţi aşa că alergăm. Iar timpul care trece în viteză taie felii largi din vieţile noastre, din lucrurile mărunte pe care le-am iubit cândva şi de care acum nu mai avem parte.
    – Eşti cititor? , întreb eu oamenii pe care îi pot bănui de astfel de îndeletniciri, deşi cunosc răspunsul. Scuza perfectă de ani de zile, de când s-a defectat lumea:
    – Nu mai am timp. Pe vremuri citeam…
    Alergăm cu toţii şi pe zi ce trece viteza-i tot mai mare. E tot ce contează. Daca eu alerg mai repede şi reuşesc să fac în opt ore ce fac alţii în zece atunci sunt bun, în cele două ore rămase pot face ce ei nu pot şi astfel obţin un obiect strălucitor, râvnit de toţi cu toate că-i inutil. Ajung deasupra lor, mă vor invidia şi nu voi fi un „ratat” ci un mic „Becali” sau o bună imitaţie de „Salam”, un veritabil „băiat de Mall” când mă afişez în weekend cu noul meu gadget.
    ” – Trenuri? Cine are timp de ele? Sunt om important- zice unul- n-am timp de pierdut pe tren. Iau avionul.”
    Şi are dreptate. Face două ore până în Danemarca, nu trei zile. Face jumătate de zi până în State, nu două săptămâni. Astfel îi rămâne timp să stea mai mult în club, să zacă cu ochii în televizor, ori să muncească pentru a-şi cumpăra noul model de telefon.
    „-Trenuri? – zice altul- La ce? Mai bine merg cu maşina, opresc unde vreau, nu depind de nimeni.Plec când vreau nu când am cu ce”
    Are şi el dreptate, numai că nu opreşte decât la destinaţie şi aleargă mai departe imediat ce şi-a terminat treaba.
    „-Trenul?- zice un pensionar- Nu merg că nu-mi permit. Am cincizeci la sută reducere, dar tot mai scump e decât cu autobuzul şi merge mai încet. Cu atobuzul câştig un sfert de oră la fiecare oră făcută cu trenul şi-mi mai rămân şi bani de medicamente”
    Are şi el dreptate pentru ca trenurile noastre au ajuns să meargă mai încet decât înainte de război. Atunci trenul făcea de la Bucureşti la Alba Iulia (oraşul tinereţii mele) şase ore. Acum face opt, pe un drum de 394 de kilometri. Adică ceva mai puţin de 40 de km/oră şi acum vorbesc de rapid. Ultima dată când am mers cu trenul, acum doi ani, am plecat cu rapidul la ora 1 şi am ajuns la Alba Iulia la 9.30. Am plătit nouăzeci de lei.
    M-am întors cu autocarul. Curăţenia curăţenie, comfortul comfort. Oprire la jumătatea drumului, la un popas pentru a mânca ceva. Drum făcut în şase ore, cu pauză cu tot, şi am plătit 35 de lei. ( Am primit şi o invitaţie la cafea de la o studentă cu care ne-am plictisit împreună tot drumul, invitaţie neonorată din cauză că mă cam strângea verigheta şi nu mă simţeam în largul meu)
    Rezultatul a fost că am adăugat mental CFR-ul pe lista cu învăţământul, cu sistemul sanitar şi cu asigurările sociale. Adică lista lucrurilor care s-au dus dracului fără speranţă de recuperare. Mi-e dor de ţăcănitul ritmic al roţilor şi de atmosfera trenurilor de noapte ce cad parcă în întuneric spre destinaţie, dar nu cred că voi mai avea vreodată parte de ele. Nu cât timp banii migrează în buzunarul celor care au accelerat la timp şi care acum ajunşi stăpâni peste ce a fost cândva al nostru, al tuturor, privesc detaşat cum totul se distruge, se pierde, se uită.

  3. mirco67 spune:

    Eu cred că lumea se va reaşeza cândva, Feri. Şi va merge o vreme pe un culoar normal. Azi e polarizată. Azi, diferenţa între „gigioci” şi „mujicul de rând” e mult prea mare. Iar „gigiocii” îşi poartă muşchii financiari la vedere, ca să strivească, să anihileze, să desfiinţeze. Din păcate, chiar dacă tensiunea dintre cele două nivele a ajuns în faza de incandescenţă, va mai dura. Există chiar şi riscul ca starea de fapt să se prelungească sine die. O mie de ani de sclavie… Sau un veac şi jumătate, chiar două, de vânzoleală. Istoriceşte vorbind, lumea de azi seamănă cu cea din vremea începuturilor industriale, când reaşezarea s-a pornit înainte de revoluţia americană (1776). S-a terminat după al doilea război mondial (1945). Din păcate, reaşezarea n-a putut scăpa de răul cel mai mare: financiarismul. Şi perioada scursă de atunci n-a fost decât o amânare. Tare mi-e teamă că, foarte curând, va începe iarăşi tărăboiul. Lupta banilor de pe pieţele de capital a ajuns într-un impas. Ori de câte ori s-a întâmplat asta, ea a fost înlocuită cu o luptă reală, purtată cu arme şi soldată cu morţi.

    I’m hoping for the best, but I’m expecting the worst. Trying to stay forever young…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: