Mântuirea prin critică

Critica literară a fost şi este încă singura metodă de evaluare a textului literar. Imperfectă însă, ca orice întreprindere omenească, este, la rândul ei, supusă criticii.

I se reproşează de pildă azi că e practicată de inşi superficiali, dornici să se împăuneze cu un calp halo de erudiţie, pe post de aureolă ieftină. Din păcate, adesea este foarte adevărat. După cum este adevărat şi că mulţi critici cu acte în regulă folosesc frecvent un limbaj atât de inaccesibil, încât nu sunt nimănui de vreun folos.

Adevărat este până la urmă şi faptul că nu critica e vinovată pentru asta. Dacă se întâmplă de pildă ca pătimaşii suporteri de fotbal să aibă în echipa iubită un jucător vădit lipsit de talent, vor huli ei fotbalul? Nu! Îl vor huli pe insul acela, care nu e în stare să vadă că şi-a ales greşit cariera. Şi-i vor striga: „Dute, bă, acasă!”, sau „Apucă-te, bă, de agricultură!”. Când vine însă vorba de critică pare mult mai greu. Pentru că oricine are dreptul la o părere, nu? Aşa că oricine poate fi critic. Oricine poate face, la urma-urmei, recenzia unei cărţi, sau a unui film.

Dacă actul de a critica ar fi numai o înşiruire de păreri ale cuiva despre actul de creaţie al altcuiva, aşa ar trebui să stea lucrurile. Numai că nu-i aşa. Critica nu-i o părere, o năzărire a unui ins recunoscut de băiat deştept prin cartier. Critica ar trebui să fie o judecată de valoare argumentată, obiectivă.

Dacă valoarea în chestiune ar fi una uşor de cântărit, actul critic s-ar consuma simplu: s-ar aşeza cele două opere pe cântarul cu pricina, şi nimeni n-ar avea ce să zică. Din păcate, critica literară sau de film, ca oricare din suratele ei referitoare la artă, vorbeşte despre frumos. Zic din păcate, ştiut fiind încă de la Platon că frumosul se recunoaşte relativ uşor, dar este infinit mai greu de definit. Implicit, compararea nu se poate face nici ea oricum. Să luăm un exemplu…

În timpul unei excursii în Maramureş, văd pe strada mare a unei comune, într-o dimineaţă de duminică, două tinere femei îmbrăcate în strălucitorul port popular al regiunii. Mergeau astfel la biserică, dornice, nu se ştie de ce, să păstreze un vechi obicei. Bălaie, rumene-n obraji, cu ochi limpezi şi buze focoase, erau rupte din cântecul acela:

„Cu oşanul nu te pune!
Cu oşanca du-te-n lume!”

Frumoase femei! Frumoase pentru că arătau mândre ca nişte regine în hainele acelea rezultate printr-o seculară rafinare a frumosului vestimentar, dar şi pentru că purtau în priviri limpezimea caracterului lor cinstit, simplu, luminos. Oricine putea lesne să vadă asta. Mulţi dintre turişti le opreau, pe ele sau pe altele asemenea lor, pentru a se fotografia împreună, iar ele se lăsau cu bucuroasă mîndrie pozate, fără a arăta nici măcar o fărâmă de trufie… Numai căldură, pace şi înţelegere omenească. Frumoase femei!…

Într-o dimineaţă rece de primăvară, mă întâmplu în centrul Craiovei. Pe Bulevardul Titulescu, undeva între Teatrul „Marin Sorescu” şi Universitate, opreşte lin un autoturism sumbru, cu geamuri întunecate. Coboară din el o făptură îmbrăcată numai în negru, cu o rochie foarte scurtă şi foarte mulată, peste care se destrămau aripile unui pardesiu de o eleganţă savantă. Fata avea bineînţeles părul negru ca smoala, contrastând gothic cu pielea imaculată. Avea în schimb buze roşii ca păcatul de fecioară, iar ochii, pietre preţioase, îi luceau umbriţi de gene rimelate numai în catran importat desigur din fundul iadului. Formele generoase, ochii luminoşi şi reci, mecanica unei păşiri de carnasieră întorceau toate capetele, atrăgeau toate privirile, fie că erau ele ale unor bieţi bărbaţi trăsniţi în moalele capului, fie că erau ale unor femei în care simţeai cum se aprinde invidia, ca o flacără întărâtată cu benzină uşoară. Un alt fel de frumuseţe. Răceală, intimidare şi răscolire.

Putem spune care din cele două feluri de frumuseţe este superioară? Nici vorbă! Riscăm să ne pierdem în polemici, care au şanse mari a degenera apoi până la invectivă şi încăierare. „Femeia, măr de ceartă”… Disputa ar fi inutilă. Aprecierea unui tip de frumos mai mult decât un altul este numai o chestiune de gust, iar gustul e subiectiv şi nu-l poţi impune nimănui.

Am putea institui totuşi, pe baza atentei observaţii, nişte reguli ale fiecărei categorii de frumos în parte. Ar fi desigur mai bine ca regulile să le formuleze nişte oameni care au exerciţiul de a observa frumosul. Nişte oameni sensibili. Nu în sensul de smiorcăiţi, vezi bine, ci înţeleşi ca nişte aparate de observare capabile să deceleze adânc. Telescoape optice cu lentile mari, rezonatori asociaţi de înaltă selectivitate. Uzând de asemenea criterii, putem ierarhiza, până la un punct şi pentru un timp, care din femeile iubitoare ale veşmintelor rustice maramureşene ar putea să placă la mai mulţi observatori, sau care din frumuseţile adepte ale modei gothic-urbane ar stârni mai multă admiraţie. N-am putea ierahiza niciodată însă pe câştigătoarele temporare ale celor două categorii de frumuseţi, fără să nemulţumim brutal pe unii adepţi, sau pe ceilalţi.

Care-i legătura cu critica? Este evidentă. Frumosul în general, şi cel literar în particular, trebuie mai întâi despărţit în categorii distincte, uzând de mijloacele generale ale ştiinţei clasificării şi de o bună observaţie. Pentru fiecare categorie, trebuie instituite apoi criterii valorice caracteristice. Abia la urmă putem vorbi de ierarhii, dar numai în interiorul categoriilor deja definite. Clasificarea şi instituirea criteriilor ar trebui să fie întreprinse de cunoscători. Altfel, rezultatele nu vor avea o largă recunoaştere, transformând comunitatea care le adoptă într-un intransigent ghetou estetic.

Nu ştiu câţi vor ajunge să citească rândurile de faţă. M-aş bucura dacă le-ar citi mai mulţi. Am încercat să prezint lucrurile într-o manieră cât mai puţin criptică, pentru a mă face înţeles tuturor. Şi mi se pare important să fie înţelese, pentru că multe din disputele inutile din fandom se iscă din cauza greşitei înţelegeri a lor.

Unii, de pildă, socotesc pe critici şi pe filologi nişte inutili vorbitori de limbi moarte, afirmând că ori de câte ori ai citi un text literar, tot aia se înţelege. De parcă textele literare, sau cel puţin cele science fiction, ar fi un fel de teoreme, exprimate într-un limbaj formal universalizat, ca matematicile. Iar pe cei ce fac afirmaţii contrare punctului lor de vedere îi socotesc pur şi simplu cretini. E numai una din multele forme de intoleranţă ale unor inşi care fie nu pot concepe că se pot înşela, fie încearcă să camufleze prin vehemenţă lipsa lor de discernământ.

Alţii se erijează în cunoscători, ajungând să enunţe absurdităţi cu siguranţa celor ce rostesc adevăruri curate. Ei chiar cred că deţin adevărul, şi se miră când sunt contrazişi, interpelându-şi întotdeauna oponenţii de sus. Sau poate doresc numai să-şi păstreze poziţiile ce le permit o bună audienţă, generând astfel, în rândul ascultătorilor neavizaţi, ecouri de ghetou estetic.

Pentru a nu ajunge să conchidem că literatura noastră de ficţiune speculativă ar fi vreo tehnică avocăţească de a răsuci adevărul, sau vreo feerică algebră… bouleană, nu trebuie decât să aşezăm la locul lor valorile, şi să-i lăsăm pe cunoscători să ne vorbească. Chiar dacă nu sunt mulţi, nici unii, nici alţii nu ne lipsesc. Numai aşa vom ieşi poate în lume. Altfel, vom rămâne prizonieri într-un sumbru ghetou ficţional, ascultând falsele predici estetice şi căutând disperaţi ieşirea, ca nişte şobolani pe o corabie incendiată.

Pace bună!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: