Adnotări la un editorial

Citim în recentul NAUTILUS un interesant editorial semnat de Adrian Crăciun. Autorul obişnuieşte să mai folosească şi alte nik-uri în mediul virtual, dar nu găsim că asta ar fi ceva semnificativ, şi, la urma urmei, nici măcar imputabil cu orice preţ. Mai ales că articolul este, dincolo de toate, remarcabil.

Abordarea unei asemenea teme este, neîndoielnic, o dovadă de curaj. A trage concluzii despre direcţia în care se îndreaptă la un moment dat un fenomen cultural încă aflat în plină desfăşurare este o întreprindere dificilă. Contemporani lui, ne lipseşte acea perspectivă ce-i avantajează pe istorici când analizează evenimente trecute, complet cristalizate, pe care prezentul nu le mai poate influenţa nicicum. În ciuda dificultăţii subiectului, şi dincolo de argumentaţia taxată uneori drept subiectivă de comentatori, autorul reuşeşte să deceleze unele concluzii absolut interesante.

Observaţia primordială a demersului său ar fi că, peste breşa între mainstream şi ficţiunea speculativă, încă întreţinută mai cu seamă de tabăra F&SF, există tendinţa aruncării unor punţi. Astfel de traversări sunt durate de unii autori, mai cu seamă prin opere în care abordează teme tipice F&SF în construcţii literare ce nu rămân însă tributare canoanelor genului.

În al doilea rând, autorul iterează prejudecăţile de percepţie ale celor care nu gustă genul, şi care-l asociază în mod unilateral cu filme celebre (Star Wars, Star Trek, Superman, Spiderman şi, mai nou, Transformers), cu menţiunea extrem de oportună că producţiunilor literare le revine numai un loc secundar.

O altă bună observaţie este legată de încărcătura de „balast comercial” – „cărţi derivate din francize non literare (filme, jocuri, jucării, comics) care stau în rafturile secţiunilor dedicate SF&F şi care sînt asociate genurilor respective” – reprezentând o cotă importantă din oferta pieţei (35-40%, dacă e să dăm crezare autorului).

În fine, autorul aruncă o lumină fugară şi asupra modului cum sunt organizate unele evenimente în fandomul nord-american, observând că faimoasele convenţii sunt puse în rând cu alte evenimente mondene, la dezbateri şi întâlniri cu autorii participând simţibil mai puţini iubitori ai genului decât la balurile mascate, seratele dansante, şi alte astfel de antracte, care-şi au, fără-ndoială, rolul lor.

Dacă despre preponderenta implicare a fanilor în activităţile mondene ale convenţiilor americane avem întru totul aceeaşi părere, bazându-ne pe episoade descrise de unii participanţi, citite în fanzinele de limbă engleză pe care le-am frunzărit, (şi pe care vă lăsăm bucuria de a le descoperi singuri aici), în unele puncte, opiniile capătă sensuri cel puţin uşor divergente. Nu ne grăbim de pildă să negăm cu tot dinadinsul alegerile pentru desemnarea premiilor Hugo, (în niciun caz, doar sunt votate de îndeajuns de mulţi cititori!), sau Nebula. Oricât de educaţi ar fi cititorii lor, sau cei ce jurizează lucrările de gen, alegerile sunt, într-o mai mare sau mai mică măsură, subiective. Astfel, nu ne grăbim să credem că decernarea premiului Hugo în 2001 autoarei britanice J.K. Rowling pentru „Harry Potter” ar fi fost o alegere greşită. Oricine poate să-şi dea seama că Rowling „are condei”, şi de-asta reuşeşte să placă unui număr mare de cititori. Personal, mi-a plăcut foarte tare modul său ludic, copilăresc de a conduce intriga, precum şi construcţiile simbolice aparent rudimentare, dar încărcate de forţă. De pildă, împărţirea oamenilor în vrăjitori (cei ce pot vedea dincolo de aparenţe) şi încuiaţi (evident, cei ce nu înţeleg mai mult decât ceea ce văd, şi poate nici atât) capătă o clară valoare simbolică. Nu ne grăbim nici să „trecem la index” producţii ca „Randevu cu Rama” (Arthur C. Clarke), sau „Timperfect” (Gregory Benford), care fac totuşi parte din valorile certe, verificate în timp, ale genului. De altfel, întrebat de un comentator „Sa inteleg ca “Randezvous with Rama”, “Timescape”, “Ender’s Game”… nu meritau Nebula?”, autorul editorialului, semnând de astă dată cu mai cunoscutul Aspoiu, nu reuşeşte decât să fie uşor contradictoriu, răspunzând: „Nu, sa nu intelegi asta. Dar au fost si carti care meritau in aceeasi masura, sau in mai mare masura sa ia acel premiu conferit pentru excelenta in ale scrisului.” Apoi urmează, explicativ: „Impreuna cu celelalte, sint exemple menita sa arate ca Nebula a fost cistigat de carti si autori ‘mai SF’ decit altele/altii, adica ‘de-ai nostri’.” Ar trebui să înţelegem cumva că în mediile de decizie sefiste de peste ocean sunt majoritari nişte indivizi partizani, care-şi trag cu orice preţ spuza pe turta lor, într-un stil dâmboviţean binecunoscut nouă? Sau că un premiu, iniţial „conferit pentru excelenta in ale scrisului”, a ajuns să se acorde tendenţios, cârdaş, pentru „noi şi ai noştri”? Înseamnă cumva asta că marketizarea pieţei literare e pe cale să nimicească toate sistemele de valoare, şi că trebuie să ne resemnăm şi să dăm crezare afirmaţiei: „corporatocraţia a ucis democraţia”? Neliniştitoare întrebări…

În demersul său, autorul atrage indirect atenţia, zic eu pe bună dreptate, asupra unor fenomene de publicitate nocivă, care fac pe necunoscători să numească SF numai ceea ce seamănă cumva unor celebre filme de gen, mai mult sau mai puţin reuşite, ca şi asupra acelor pârghii de maximizare a profiturilor, acţionate ca să reverse în rafturile librăriilor cărţi comandate numai pentru a valorifica şi „literar” intrigi şi personaje vândute anterior în jocuri video, filme de animaţie, etc. Ceea ce nu subliniază însă autorul, sau, în fine, nu abordează explicit de data asta, este tocmai faptul că această publicitate nocivă şi acest marketing excesiv alcătuiesc împreună esenţa politicilor de piaţă ale unei industrii editoriale aflate într-o tot mai mare goană după profit. Dar, oricât de mult ar dori asta industriaşii cuvântului tipărit, plăcerea cititului are limitele sale, ce ţin de omenesc. Dezvoltarea unor intrigi desfăşurate în zece-douăsprezece volume, despre care şi autorul spune că ajung inevitabil să se contrazică între ele, conduce la sufocarea cititorului. Oricât de bine ar fi folosită tehnica suspansului, menită să stârnească setea consumatorului de a vedea ce urmează, dimensiunea lecturii blochează iniţiativa. Corelând asta cu efectul tot mai răspânditei culturi video de a reduce disponibilitatea auditorilor pentru expunerile lungi, construcţiile epice monumentale vor avea probabil un succes de piaţă tot mai restrâns.

Un alt aspect care scapă abordării autorului este dualitatea termenului „gen”, vehiculat în lumea literară. Pe de o parte, termenul este folosit în clasificările critice, pentru a delimita astfel curentele literare, ideile, conceptele, în încercarea de a înţelege şi compara valoric textele. Pe de altă parte, termenul este folosit în marketingul literar, pentru a clasifica literatura ca marfă, în dorinţa de a organiza cât mai bine vînzarea ei. Confuzia terminologică este atât de mare încât puţini îşi dau seama că fanii reclamă apartenenţa la marea literatură a genului literar SF, arătând spre vârfurile valorice ale ficţiunii speculative, iar unii autori sau critici de mainstream se feresc de genul de piaţă SF, pentru a nu fi cumva amestecaţi cu „balastul comercial”.

Apropierea ficţiunii speculative de mainstream nu este numai o problemă de actualitate. Abordarea sa pornind exclusiv de la unele fenomene de dată recentă eludează aspecte pe care le consider esenţiale. Preluarea unor teme fantastice sau scientic-proiective de către scriitori care sunt recunoscuţi ca fii legitimi ai mainstream-ului n-a început cu Michael Chabon (n. 1963), şi nici cu atribuirea premiului Arthur C. Clark în 1987 scriitoarei canadiene Margaret Eleanor Atwood. Dacă e să ne întoarcem ceva mai mult în timp, am putea să amintim de Adolfo Bioy Casares, cu a sa „Dramă celestă”, datând din 1948, povestire în care un pilot încercător argentinian este transportat într-un univers paralel, nu foarte diferit de cel din care vine, unde nu-l mai recunoaşte nimeni, iar armata argentiniană îl interoghează ca pe un suspect. Casares este promotor al fantasticului sud-american, gen recunoscut ca ţinând firesc de mainstream. Povestirea are însă toate însuşirile unui text de ficţiune speculativă. Şi s-ar mai putea da şi alte exemple.

Nu ştiu dacă e corect să spunem că F&SF tocmai se integrează în marea literatură. Într-un fel, legăturile sale cu marea literatură sunt totuşi atât de vechi şi indisolubile încât nici nu cred să fi fost vreodată despărţit de aceasta. Mai repede aş vedea că genul (în sens critic) este îndreptăţit să fie privit ca o strălucită dovadă de spirit omenesc, prin toate acele opere remarcabile ale autorilor săi, dar, ca şi alte genuri literare, are de purtat crucea unei secţiuni de divertisment adresată cititorilor mai puţin avizaţi, unii din ei foarte tineri, care abia fac cunoştinţă cu fenomenul, cărora li se potriveşte mai bine un stil mai comercial, mai explicit şi adesea prozaic.

În spiritul celor spuse de un comentator, (persoană îndrăgită, nu spui care), mă tem că o excesivă integrare a F&SF-ului într-un mainstream aflat în plin proces de faianţare ar putea conduce tocmai la dezintegrarea sa.

Regăsesc în articolul lui Adrian Crăciun umbrele unor idei din textul meu cu titlul „Despre tendinţe”. Departe de mine orice acuzaţie de plagiat. Au contraire! I-am mulţumit atunci pentru observaţiile făcute, (semna cu ROFL), după cum i-am mulţumit şi acum pentru limpezirea unor gânduri, cu editorialul său. N-aş putea să spun dacă ieşirea din peisajul fandomial a lui Aspoiu ar reprezenta o mare pierdere, dar sigur intrarea lui Adrian Crăciun este un real câştig.

Pace bună!

Anunțuri

4 Responses to Adnotări la un editorial

  1. v spune:

    „nu reuşeşte decât să fie uşor contradictoriu, răspunzând: «Nu, sa nu intelegi asta. Dar au fost si carti care meritau in aceeasi masura, sau in mai mare masura sa ia acel premiu conferit pentru excelenta in ale scrisului.» Apoi urmează, explicativ: «Impreuna cu celelalte, sint exemple menita sa arate ca Nebula a fost cistigat de carti si autori ‘mai SF’ decit altele/altii, adica ‘de-ai nostri’.»”

    n-am văzut o contradicţie acolo. din cîte am înţeles eu, ideea ar fi că, în condiţiile în care candidează destul de constant cărţi din ambele categorii, dar la fel de valoroase, la fel de constant cîştigă cărţile ‘mai sf’, nu celelalte, deşi şansele, în teorie, ar fi egale.
    şi nu văd în asta o acreditare a teoriei cu partizanatul de tip dîmboviţean – sau cel puţin nu văd a se demonstra caracterul peiorativ al comparaţiei. publicul larg al sf-ului (indiferent dacă luăm în considerare genul literar sau genul de piaţă) preferă mai mult sf în defavoarea oricăror alte elemente de conţinut. de-aia e public de sf 🙂

    pe de altă parte: de ce cititorilor mai puţin avizaţi într-ale sf-ului şi s-ar potrivi mai bine „n stil mai comercial, mai explicit şi adesea prozaic”?

    • mirco67 spune:

      contradicţia este evidentă. să înţeleg că x, y, z nu meritau premiul? nu, dar altele meritau mai mult. când cineva primeşte un premiu pe care altcineva îl merita mai mult, înseamnă că îl primeşte pe merit? ideea era aceea expusă de tine, dar exprimarea ei nu e cea mai reuşită.

      ceea ce urmează (teoria partizanatului, etc) e un exemplu de „raţionament” pornit de la o premiză incertă. iar ce doreşte publicul larg, fie el şi de sf, nu cred că ştie cineva. concluziile nu pot fi decât statistice, iar statistica e ca o femeie în costum de baie: se vede destul, dar părţile esenţiale rămân ascunse…

      de ce li se potriveşte cititorilor neavizaţi un stil mai explicit, adesea prozaic? cei mai mulţi cititori neavizaţi sunt copii. (adulţii care şi-au pierdut în bună măsură spiritul ludic fără a dobândi o gândire creativă nu cred că mai au şanse semnificative să devină fani. sf-ul nedescoperit in copilărie sau adolescenţă are toate şansele să nu mai fie descoperit niciodată.) dacă dai spre lectură de pildă „Ubik” unui copil neobişnuit cu sf-ul, şi care se-ntâmplă să nu fie genial, va mai citi alte cărţi de gen? dar dacă-i dai „20000 de leghe sub mări”, care e descriptivă, explicită şi, când nu e aventuroasă, cade chiar în prozaic, se prea poate să câştigi un fan.

      • v spune:

        te rog să reciteşti argumentaţia mea, pentru că răspunsul tău îmi dă impresia că n-ai fost atent. (desigur, poate greşesc şi n-am înţeles eu răspunsul.) nu e vorba că unele merită mai mult decît altele. e vorba că dacă ai două categorii de candidate cu merite literare egale, deci teoretic cu şanse egale de a cîştiga dacă premiul se dă pe merite literare, dar cîştigă invariabil doar cele dintr-o categorie, nu şi celelalte, atunci e clar că sînt implicate (şi) alte criterii, cărora respectiva categorie le corespunde, spre deosebire de cealaltă.

        a doua chestiune tot nu îmi este clară. şi în text, şi în comentarii, ai pomenit de faptul că cei mai mulţi cititori la care te referi sînt copii. cărora, da, li se aplică. dar ceilalţi, puţinii adulţi? sînt cititori imaturi intelectual, nu prea culturalizaţi, cu lecturi puţine, cu gîndire simplistă, cu ce? care s-ar presupune că e problema lor?

      • mirco67 spune:

        cu ideea sunt întru totul de acord. formularea ta e însă mult mai clară decât cea exprimată de autorul editorialului în comentariul său, care poate fi interpretată cu uşurinţă greşit.

        despre a doua chestiune, situaţia acelor cititori adulţi nu cred că poate fi lesne cuprinsă în puţine cuvinte. s-ar cuveni o mai mare atenţie aici. poate că nici formula din textul meu nu e cea mai fericită, încercând să contragă (în pripă?) o problemă destul de complexă. pe de altă parte, nu ştiu cât interes ar putea suscita treaba asta ca să merite efortul.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: