Despre tendinţe

Unii cred că SF-ul e pe moarte. Cred asta de multă vreme şi scriu prin reviste de gen, mai electronice sau mai puţin electronice. Articole precum „The Season of Wither: Why Is Science Fiction Dying?”, semnat de Peter Goat Allen, moderator al „Barnes and Noble’s science fiction/fantasy/paranormal book club”, sau opinii precum cea a lui George R.R. Martin, care crede că oamenii nu mai citesc SF pentru că nu mai cred în viitor („Oamenii îşi exprimă azi opţiunile şi cei mai mulţi cred despre copiii lor că nu vor avea o viaţă mai bună decât ei; cred că vor avea o viaţă mai rea. […] Oamenii nu mai cred că viitorul va fi un loc mai bun, aşa că preferă să citească despre alte timpuri şi locuri, care nu sunt atât de înfricoşătoare ca în science-fiction.”), sunt destul de frecvente. Pare bizar însăşi faptul că destui din cei ce gândesc aşa sunt oameni de ficţiune speculativă, care continuă să scrie astfel de povestiri, continuă să lucreze la romane, continuă să publice articole în revistele de gen. Şi pare cu atât mai bizar cu cât literatura SF se vinde încă destul de bine. Aflăm de pildă din Guardian că Alastair Reynolds, scriitor de space-opera, a atins în plină criză cifra de un milion de lire sterline pentru cărţile vândute în decurs de un deceniu. Asta se întâmpla prin iunie 2009, şi e posibil să nu fie un fapt relevant, pentru că zece ani înseamnă totuşi mult, iar atingerea milionului în anul ce tocmai trecu ar putea să fie numai o coincidenţă. Astfel de „coincidenţe” se petrec însă şi în lumea filmului SF. Încasările record pentru „Avatar” de pildă, în anul în care au apărut pe piaţa de profil „2012” şi „District 9”, filme nu tocmai nebăgate-n seamă, sunt dovezi certe.

Adevărul este însă că se petrece totuşi ceva. Încă nu putem decela ce, pentru că suntem parte din lucruri, iar perspectiva noastră asupra lor, imaginea de ansamblu dacă vreţi, practic nu există. E cel puţin riscant, dacă nu imposibil să faci acum bilanţuri. E vremea în care nu poţi decât să aduni fapte observate din goana zilnică şi să le pui deoparte, pentru ca mai târziu tu sau altcineva să poată formula şi ceva concluzii.

Am să mă hazardez totuşi să spun ceea ce văd eu, ceea ce reuşesc eu să desluşesc, sau doar cred că desluşesc. Cu toate riscurile unei asemenea întreprinderi, iată-mă încercând.

Mai întâi, eu cred că, pe măsură ce trece timpul, ficţiunea speculativă devine tot mai complexă. Temele abordate se diversifică, apar altele noi, iar cele vechi, clasicizate, încep să fie abordate din perspective mai mult sau mai puţin neaşteptate. Reluarea unor teme ce ţin de clasicismul genului nu este încurajată de majoritatea editorilor, care încă mai cred că în SF totul trebuie să fie nou. Din această cauză, puţini au totuşi curajul să valorifice filoanele grele ale unor înaintaşi iluştri.

Apoi cred că, încet-încet, SF-ul evoluează. Dintr-un gen descriptiv şi foarte educaţional, aşa cum era la începuturi, a devenit mai întâi un gen care pune probleme şi invită la meditaţie, trăsătură pe care pare s-o fi păstrat pentru o bună bucată de vreme, până în zilele noastre. În ultimii ani, asistăm la un fenomen pe care unii observatori (Kristine Kathryn Rusch, editor la „The Internet Review of Science Fiction” e unul dintre ei) îl numesc „moartea categoriei de piaţă”. Nu e vorba însă nici pe departe de moartea prohodită de îngrijoraţi, ci mai degrabă de o contopire incipientă a SF-ului în ceea ce criticii cu ştaif numesc „mainstream”. În articolul „The Marketing Category is Dead! Long Live the Genre!”, apărut pe IRoSF sub semnătura sus-menţionatului editor, se face vorbire despre romanele Norei Roberts, publicate sub pseudonim şi adoptate de mainstream, dar în care acţiunea se petrece… într-un viitor New York, despre Linnea Sinclair, o stea în devenire a genului „romance”, ale căror subiecte cochetează cu „space opera”, despre romanul „The Time Traveler’s Wife” al Audrey Niffenegger, pe care critici înrăiţi îl reclamă a fi întru totul mainstream numai pentru motivul că lor le-a plăcut, iar ei nu concep că e posibil să le placă vreodată SF-ul. Aflăm cu oarecare uimire că o treime din povestirile incluse de editori în genul „paranormal romance” sunt considerate SF de cei din fandom.

Toate aceste informaţii sunt cel puţin interesante. Corelate cu concluzia că, pe piaţa literară americană, cărţile cu marca „SF” înregistrează vânzări foarte scăzute, numai cu puţin peste cele „western”, care se vând cel mai prost, rămânem nedumeriţi. Cititorii sunt contradictorii? Mai degrabă nu. Ei par doar să respingă acele subiecte SF tradiţionale, cu extratereştri şi nave spaţiale, acele teme tocite prea rău, care nu mai atrag atenţia nici copiilor de doisprezece ani. SF-ul comercial este în scădere. Doar el. Pentru că, la fel ca alte genuri intrate în aceeaşi vrie a divertismentului consumist (ante-pomenitul „western” de pildă, sau „policier”-ul), a ajuns la o anumită saturaţie, în care construcţiile epice nu mai urmăresc decât să şocheze, să uimească prin senzaţional ieftin. Deşi mai tânăr, genul „fantasy”, tare grăbit să ajungă la gloria, dar mai ales la banii science-fiction-ului, este pe cale să se epuizeze în acelaşi mod ca mai vârstnicul său fârtat, fiindcă excesul de „heroic fantasy” şi epopeile stufoase dezvoltate pe serii de câte trei, patru sau mai multe tomuri de cinci-şase sute de pagini încep să plictisească.

În acest context, păreri precum cea a lui John Scalzi, care i-a atacat pe blogul său pe cei de la „Asimov’s”, „Analog”, şi „F&SF”, pretinzând că revistele de SF tipărite sunt sauriene, sau vânzările bune de cărţi cu subiecte ce ţin de ficţiunea speculativă încadrate la genuri pe care le gustă cu plăcere şi cititorii de mainstream nu sunt decât dovezi ale unor căutări febrile. Din toate aceste contradicţii, SF-ul va învăţa cum să-şi afle calea, cum să se înscrie în viitor.

Cred cu adevărat că asistăm la o reaşezare de amploare a genului. Cred că, sub ochii noştri, se naşte un alt fel de fantastic. Nu ştiu dacă el va fi mai apropiat de fantasticul de sorginte hispanică din prima jumătate de secol XX, măiestrit de Jorge Luis Borges, Alejo Carpentier, sau Julio Cortazar, şi va sfârşi prin a fi adoptat de critica mainstream ca un fiu rătăcitor, sau se va reîntoarce către originile sale clasicizate, într-o meandră renascentistă, până la Frank Herbert, Isaac Asimov ori Arthur C. Clarke, asta pentru a nu plonja exagerat de mult înapoi în timp, dar aproape sigur se va distanţa, uşor-uşor, de epavele ruginite ale acelor nave stelare aducătoare de profituri rapide, pe care le va lăsa în subsolul plin de pânze de păianjen, urmând a fi redescoperite poate, cine şte când, de cine ştie cine, undeva, pe firul timpului…

Până atunci însă, să ne vedem de condeiele noastre. Bun găsit în 2010!

Anunțuri

10 Responses to Despre tendinţe

  1. aronbiro spune:

    fantasyul nu e fratele mai tanar al SFului, ci e probabil cel mai vechi gen de literatura.

  2. ROFL spune:

    Nu ar strica mai multa documentare si mai putine impresii si presupuneri.
    De exemplu Reynolds a prins un deal de un milion de lire sterline, dar se refera la viitor. Adica autorul trebuie sa scrie 10 carti in urmatorii 10 ani pentru Gollancz. Daca calculezi NPV pe suma aia si o imparti pe 10 ani, o sa vezi ca de fapt Reynolds s-a ales cu un salariu bun, in nici un caz nu s-a imbogatit.
    Mai departe:
    – alaturarea „Sotiei Calatorului In Timp” de genul paranormal romance este total nepotrivita. Distanta literara intre cele doua chestiuni este imensa. La nivelul cel mai de jos, paranormal romance este Sandra Brown cu vampiri sau alte chestii fantastice dar „cool”.
    – „Deşi mai tânăr, genul „fantasy”, tare grăbit să ajungă la gloria, dar mai ales la banii science-fiction-ului”, gresit, asa cum a spus si Aron mai sus. Iar vinzarile de Fantasy sint mult mai sus decit cele de SF, la o distanta semnificativa.
    – „Ei par doar să respingă acele subiecte SF tradiţionale, cu extratereştri şi nave spaţiale, acele teme tocite prea rău, care nu mai atrag atenţia nici copiilor de doisprezece ani.”, iar gresit. Autorul contemporan de SF care vinde cel mai bine este Peter F. Hamilton, care scrie aproape exclusiv space opera, din aia cu nave. La fel scrie si Reynolds, exemplu pozitiv folosit de catre tine mai sus.
    – „păreri precum cea a lui John Scalzi, care i-a atacat pe blogul său pe cei de la “Asimov’s”, “Analog”, şi “F&SF”, pretinzând că revistele de SF tipărite sunt sauriene”, gresit tradus sau interpretat. Scalzi de fapt reproseaza doar regulile impuse ce catre cele trei reviste celor care vor sa publice materiale. Adica sint acceptate doar materiale printate pe hartie, acele reviste inca nu accepta materiale trimise prin e-mail sau on-line. Nici o legatura cu faptul ca revistele sint tiparite.

  3. mirco67 spune:

    1.„Nu ar strica mai multa documentare si mai putine impresii si presupuneri.”

    „Am să mă hazardez totuşi să spun ceea ce văd eu, ceea ce reuşesc eu să desluşesc, sau doar cred că desluşesc.”

    Am dreptul la o părere personală, fie ea şi greşită, şi care se poate evident corecta ulterior? Ca să poată fi corectată, nu trebuie ca mai întâi să fie expusă?

    2.Admit că formularea în legătură cu cele scrise despre contractul lui Reynolds nu e cea mai clară şi cea mai fericită. Dar n-am spus niciodată că s-a îmbăgăţit, ci doar că SF-ul se vinde totuşi bine încă.

    Mult mai corect ar fi fost poate să scriu aşa:

    „Aflăm de pildă din Guardian că Alastair Reynolds, scriitor de space-opera, a obţinut în plină criză un contract cifrat la un milion de lire sterline pentru cărţile vândute în următorul deceniu. Asta se întâmpla prin iunie 2009, şi e posibil să nu fie un fapt relevant, pentru că zece ani înseamnă totuşi mult, iar obţinerea contractului de un milion în anul ce tocmai trecu ar putea să fie numai o coincidenţă.”

    3.Alăturarea de care vorbeşti e contextuală. N-ar trebui să se înţeleagă că „Soţia călătorului în timp” aparţine genului „paranormal romance”. Reformulez:

    „În plus, mai aflăm cu oarecare uimire şi că o treime din povestirile incluse de editori în genul „paranormal romance” sunt considerate SF de cei din fandom.”

    Poate acum e mai clar.

    4.Şi totuşi, cred că „fantasy” s-a constituit ca şi categorie de marketing după „SF”. Părerea mea. Admit că are rădăcini mai vechi, aşa cum am făcut-o şi în răspunsul către Aron. N-am afirmat nicio clipă că vânzările de „fantasy” sunt mai scăzute sau relativ apropiate de „SF” ci doar că, repet, în opinia mea genul fantasy „este pe cale să se epuizeze […], fiindcă excesul de „heroic fantasy” şi epopeile stufoase dezvoltate pe serii de câte trei, patru sau mai multe tomuri de cinci-şase sute de pagini încep să plictisească”. Rămâne de văzut dacă voi avea sau nu dreptate. În anii următori.

    5.„”Ei par doar să respingă acele subiecte SF tradiţionale, cu extratereştri şi nave spaţiale, acele teme tocite prea rău, care nu mai atrag atenţia nici copiilor de doisprezece ani.”, iar gresit. Autorul contemporan de SF care vinde cel mai bine este Peter F. Hamilton, care scrie aproape exclusiv space opera, din aia cu nave. La fel scrie si Reynolds, exemplu pozitiv folosit de catre tine mai sus.”

    Să admitem că spusele Kristinei Kathryn Rusch despre vânzările de SF mai scăzute sunt adevărate. Dacă „space opera” este doar fracţiunea cea mai însemnată din aceste vânzări scăzute, rezultă cumva că poveştile cu nave se vând foarte bine, spre deosebire de restul SF-ului, care este în scădere? Logic, ar trebui să nu rezulte neapărat asta.

    6.Motivaţia pentru care Scalzi i-a acuzat pe cei de la “Asimov’s”, “Analog”, şi “F&SF” că sunt saurieni este corectă. Pentru că solicită texte „pe hârtie” şi nu le admit în format electronic. Poate că o formulare mai potrivită ar fi fost: „păreri precum cea a lui John Scalzi, care i-a atacat pe blogul său pe cei de la “Asimov’s”, “Analog”, şi “F&SF”, pretinzând că respectivele reviste de SF tipărite recurg la practici sauriene”. Dincolo de toate, într-o formă sau alta, acuzaţia lui Scalzi rămâne, ceea ce nu schimbă într-o măsură semnificativă înţelesul general al frazei.

    Mulţumesc oricum pentru observaţii. Postul a fost scris sub presiunea timpului şi constat că n-am reuşit să formulez lucrurile foarte fericit. Poate acum va fi mai clar. Totuşi, mesajul general al acestui post rămâne valabil: ficţiunea speculativă se reaşează, se transformă şi va căpăta nuanţe noi. Asta mi s-a părut mai important. Dar e posibil să fie numai o impresie subiectivă, scrisă în grabă pe blogul meu personal…

  4. ROFL spune:

    Citeva precizari:
    – „Am dreptul la o părere personală, fie ea şi greşită, şi care se poate evident corecta ulterior?”. Hai sa zicem, „reprosurile” mele nu tin de parerea personala, ci de niste date sau articole, folosite in exprimarea acelei parerei personale.
    – „genul „fantasy”, tare grăbit să ajungă la gloria, dar mai ales la banii science-fiction-ului”. Eu din asta inteleg ca SF-ul vinde mai bine decit Fantasy-ul.
    – paragraful initial cu Scalzi sugera pentru mine ca acele reviste sint sauriene pentru ca apar pe hartie, tiparite.
    Oricum, apreciez corectiile 🙂

    • mirco67 spune:

      1.mi s-a părut totuşi că observaţiile, desigur pertinente, nu aveau darul să schimbe radical sensul mesajului. ele ţineau mai mult de precizia exprimării, pe care nu reuşim s-o atingem mereu. uneori ne doare burta, sau suntem îngrijoraţi în legătură cu febra porcină.

      2.dacă ar fi să adunăm vânzările nişelor de piaţă SF şi fantasy de-a lungul timpului şi le-am compara, oare cum ar sta lucrurile? dacă ar fi să comparăm galeria figurilor ilustre din SF cu cea din fantasy, oare unde am găsi mai multe portrete? acum, sau în ultimii zece ani, fantasy bate la scor SF-ul la vînzări, dar eu cred că, per total, nu a câştigat deja meciul. chiar dacă fantasy e în vogă, eu l-aş pune totuşi pe locul doi. esenţial nu e însă clasamentul, ci faptul că tinde să se înscrie în vria „literaturilor industrializate”, care se sufocă prin saturaţie. antecedentele există. am menţionat genurile „western” sau „policier”. chiar şi SF-ul este azi în stare de cvasisufocare, din aceleaşi motive.

      3.referitor la afirmaţiile lui Scalzi, din nou, esenţială nu este motivaţia acuzaţiei sale, ci faptul că are de reproşat acelor celebre reviste o anume „anchiloză bătrânească”. de altfel, ele pot fi obţinute şi în versiune electronică. eu însumi am avut ocazia să văd câteva numere din „Asimov’s” şi „F&SF”, în format pdf, scoase de „Fictionwise.com”.

      una peste alta, cred sincer că ficţiunea speculativă caută o schimbare şi că asta se datorează instinctului de supravieţuire, care l-a ajutat de fiecare dată până acum când a fost vorba de „agiornamento”.

    • mirco67 spune:

      comparând vârfurile, da, diferenţele sunt mari. eu vorbeam însă de compararea a două sume exhaustive, ceea ce e uşor altceva. nu spun că e imposibil să mă înşel. e numai o credinţă a mea, care însă nu se poate infirma uşor.

  5. […] în articolul lui Adrian Crăciun umbrele unor idei din textul meu cu titlul „Despre tendinţe”. Departe de mine orice acuzaţie de plagiat. Au contraire! I-am mulţumit atunci pentru […]

  6. […] vreo două luni în urmă, ca să fiu mai exact în 9 ianuarie 2010, făceam în articolul „Despre tendinţe” afirmaţia că fantasy este un gen de ficţiune speculativă mai tânăr decât science fiction. […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: