Comerţul literar aristotelian

Într-o nevinovată polemică, pe un forum de discuţii, cineva mi-a spus mai deunăzi că „Dune” e literatură comercială. Şi, alături de ea, proza lui Cehov ar fi tot un produs de literatură comercială, deoarece conţine povestiri scrise „la comision”. Ba chiar şi Capela Sixtină ar fi un produs artistic comercial, pentru că acolo „au lucrat mulţi artişti pentru bani”.

Asupra termenului de „literatură comercială”, eu şi interlocutorul meu din acel forum avem păreri radical diferite. Nu e nimic rău în asta. Numai că aici nu e vorba doar de o simplă chestiune de gust, ci în mod cert de una de discernământ.

Sensurile cele mai întâlnite pentru cuvântul „comercial” sunt: „care aparţine comerţului” (deci „care e propriu comerţului”), „din comerţ”, „care se referă la comerţ”, „negustoresc”, „mercantil”. Între aceste sintagme explicative şi cuvinte, echivalente semantic, nu există totuşi o perfectă sinonimie, dar nu putem trece cu vederea că, în genere, numim „comerciale” acele produse destinate vânzării pentru a obţine câştiguri, profituri, sau folosim sinonime ale acestui termen pentru a-i caracteriza pe acei oameni care sunt interesaţi, dornici (numai) de câştig material, de înavuţire cu orice preţ.

Revenind la exemplele interlocutorului meu, nu m-aş grăbi să le consider tocmai potrivite. Îmi amintesc de pildă soarta primului roman din ciclul „Dune”, care a fost respins de toate editurile semnificative de SF ale vremii sale. Nu cumva pentru că nu era considerat „comercial” de chiar principalii negustori de cărţi ai timpului, care se presupune că se pricepeau cel mai bine? Faptul că ulterior vânzările au fost semnificative nu se datorează, cred eu, valorii negustoreşti a volumului, ci valorii sale literare.

Mai departe, mă indoiesc tare că Cehov, plătit „la comision” pentru o bună parte din povestirile sale, ar fi fost doar un condeier interesat de câştig, un filolog pragmatic (era de formaţie medic!), cu simbrie. Îl văd mai degrabă ca pe un om de talent, care a reuşit cumva să trăiască din ceea ce ştia cel mai bine să facă. Un tip mercantil nu se sinchiseşte de familia sa, risipindu-şi harul prin revistele umoristice ale vremii ca s-o ajute cu banii astfel câştigaţi, şi nu ajunge, dedicat fiind scrisului, să facă recensăminte de populaţie prin insula Sahalin. Primele piese de teatru ale sale sunt recunoscute şi puse în scenă cu abia şapte ani înainte de moartea sa, şi nu cred că a apucat să se bucure în atât de mare măsură de latura comercială a dramaturgiei sale. În vremea în care trăia din banii câştigaţi pentru povestiri publicate în „Novoe Vremia”, îşi scria piesele de teatru, care sunt chintesenţa valorii sale literare, recunoscute de posteritate. Editorul său, Alexei Suvorin, a văzut marele lui talent şi l-a ajutat să-şi împlinească destinul de scriitor, publicându-l în presa vremii. Înseamnă cumva asta că povestirlile lui Cehov sunt comerciale? Eu cred că sunt în primul rând valoroase din punct de vedere literar.

Exemplul cu Capela Sixtină mi se pare însă cel mai grotesc. Dacă „Dune” a fost multiplicată de-a lungul vremii în foarte multe exemplare, care au fost vândute în toate colţurile lumii, dacă povestirile lui Cehov se vindeau odată cu revistele în care erau publicate, iar ulterior, clasicizându-se, şi-au găsit loc în bibliotecile din cele patru zări, Capela Sixtină este un unicat. E foarte adevărat că azi a ajuns să aibă şi un scop comercial, fiind una din celebrele destinaţii turistice vaticaneze, dar, la vremea când a fost construită, ea a fost gândită ca un simbol al puterii. Locul în care Dumnezeu îşi alege reprezentantul său pe Pământ nu putea să fie decât unul grandios, de dimensiunile Templului lui Solomon. Credincioşii intraţi aici trebuiau să se afle înconjuraţi de minuni, şi cele mai nimerite erau operele de artă, care erau considerate, şi încă mai sunt, de inspiraţie divină. Pentru asta au fost aduşi la lucru cei mai de seamă artişti ai vremii. Iar ei au venit și pentru că li s-a oferit o plată mai mare decât în altă parte. Cum i-ar fi putut motiva altfel papalitatea? Înseamnă asta cumva că avem în faţă un „produs comercial”?

Ceea ce-mi pare însă şi mai bizar este faptul că amicul meu crede că „principiile după care se ghidează literatura comercială au fost enunţate acum foarte mult timp”, şi-l invocă aici pe Aristotel. Iar eu mă întreb dacă Sandra Brown l-a citit pe Aristotel. Mă întreb dacă Brad Steiger, celebru autor de literatură elucubrantă, în care se amestecă misterele şi conspiraţionimul, şi care vinde milioane de exemplare în toată lumea (s-au tradus şi la noi câteva lucrări, între care „Experimentul Philadelphia”), o fi fost la curent cu acele principii. Mă întreb dacă puzderia de scriitori de ezoterism ieftin, care te învaţă cum să te vindeci singur cu puterea gândului, cum să detectezi vampirii energetici, cum să devii telepat ori psihokinet, cum să te îmbogăţeşti repetând în gînd în fiecare zi „bogăţie şi succes” de cât mai multe ori, şi multe altele, scriu după principiile aristoteliene ale literaturii comerciale. Sigur nu, pentru că mulţi dintre ei poate nici nu au habar cine a fost Aristotel. Ei nu urmăresc decât să câştige nişte bani, vânzând en gros cuvinte care nu ascund nimic, şi care sunt aproape complet lipsite de valoare literară. Şi reuşesc destul de bine, vânzând milioane de astfel de volume.

Am purtat de-a lungul timpului câteva discuţii virtuale pe tema asta cu amicul meu. Îmi dau seama că am discutat în zadar, pentru că nici acum nu mi-e clar ce înţelege domnia sa prin „literatură comercială”. Toată literatura care se vinde e comercială? Atunci ce rămâne? „Mioriţa”? „Balada lui Toma Alimoş”? Dar şi ele se vând, însă fără drepturi de autor. Cândva am obţinut gratis de la „Fictionwise” povestirile nominalizate în acel an pentru un mare premiu anglofon de peste ocean. Mai erau ele la acea dată povestiri comerciale? Apăruseră iniţial în diverse reviste de profil, dar atunci se puteau obţine gratuit. Cerinţa era să nu le distribui altora, ci să le ţii pentru tine. Pur şi simplu nu costau nimic. Erau ele literatură comercială? Când erau şi când încetau să fie, pentru a redeveni?

Dincolo de acele dispute de „netcafe literar”, mă mai întreb şi dacă însăşi înţelesul unor cuvinte rămâne intact de-a lungul anilor, secolelor, mileniilor. Ce însemna „comercial” pe vremea lui Aristotel (sec. IV î.e.n.)? Oare el ştia că enunţă principiile literaturii comerciale după care ne vom ghida noi judecăţile în secolul XXI al erei creştine?

Încurcate sunt căile comerţului cu litere!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: