Duminică, dimineaţa…

Aş evada undeva, departe, cu o navă cosmică mică, propulsată cu aburi de amintiri din copilări mea marţiană. Vreau să spun că mă simt obosit. Că revistele pe care le citesc par să fi obosit şi ele, străduindu-se să-şi încropească nişte conţinuturi agreabile, învârtind mereu şi mereu aceleaşi condeie sârguincioase, disciplinate şi lipsite de nebunie. Eu vreau să citesc ceva extraordinar. Să rămân siderat, aşa cum eram în faţa paginilor din „Robur Cuceritorul” sau „Doi ani de vacanţă”, să-mi pară rău când se termină povestea, aşa cum îmi părea când ajungeam la ultima pagină din „Robinson Crusoe”, şi o luam imediat de la capăt.

Scrieţi-mi şi mie ceva ca-n copilărie. Scrieţi-mi ceva care să nu mi se pară „à froid”, şlefuit mecanic, exersat fără vibraţiune, care să nu-mi dea senzaţia aceea de friptură de cauciuc (mai citeşte cineva „Patul lui Procust”?). Vreau să ascult cuvintele, înlăuntrul minţii mele, ca pe o liturghie, vreau să mă trezesc făcând parte din lumea aceea în care se petrec toate, de parcă ea ar fi realitatea, şi să tresar nedumerit când sună telefonul, înţelegând, buimac, într-un târziu, că m-am întors iar pe Pământ…

Nici veştile din spaţiul anglofon nu mai sunt cum au fost. Poate că am citit tot ce a fost minunat, iar acum n-a mai rămas decât ce e bun, aproape bun, nu extraordinar, nu mirific. Sau poate doar mi se pare. Poate am devenit atât de pretenţios că nu-mi mai convine nici strânsoarea propriei pieli, cu atât mai puţin metabolismul ăsta încleiat, niţel zaharisit…

Vine vara. Aş vrea să fac din Matiz o navă cosmică cu propulsie hiperfotonică şi să explorez genunile de pe Ganimeda, să plutesc pe deasupra nesfârşitelor păduri ale Krydeliei, să pescuiesc păstrăvi-de-sidef în fluviul Namuria, de pe Kanyon, să mă pierd în vârtejul de particule non-temporale din nebuloasa Calul de Foc, de unde să mă salveze „Galactic Ghost”, goeleta stelară a faimosului căpitan Bill Games, aflat în căutarea epavei vechii Republici Orbitale Krepuscus. Aş vrea să mă pierd în aceste lumi libere, fără să mă gândesc la iminenta cădere a dolarului american, fără să mi se spună din trei în trei luni că am ieşit din criză, fără să aflu de la televizor despre piese de teatru interzise de chiar directorii teatrelor, cu cinci minute înainte de premieră, fiindcă poartă nume ca „Blonda, chiorul şi piticul”. (Salut pe această cale gestul preşedinţiei, care doreşte să găzduiască piesa în sala de spectacole a Cotrocenilor. Şeful statului ştie să facă surprinzătoare gesturi reparatorii, de care însă nici n-ar fi fost nevoie dacă o directoare de teatru, unsă de culturnicii portocalii, n-ar fi confundat realitatea cu ficţiunea.)

Îmi rămâne, la final, numai amărăciunea că, întors din asemenea voiaje fantastice, n-am să mă pun eu însumi pe scris spre a vă povesti toate astea. Din teama că viaţa mea se va schimba pe neaşteptate, aruncată pe ţărmuri ostile de zvârcolirile turbionarei economii globale, intrată în hipoxie, din neliniştea care mă cuprinde privind către mâine şi neîntrezărind nimic prin pâcla politică, din îngrijorarea că fiul meu nu se va mai bucura nici măcar cât mine de planeta asta tot mai divizată, tot mai murdară, tot mai lipsită de viaţă.

Nu poţi scrie poveşti când cineva joacă ruletă rusească la tâmpla ta albită de groază.

Iar dacă totuşi scrii, ele nu pot ascunde răceala din suflet, întrebările, confuzia şi, în final, deşertul resemnării…

Anunțuri

16 Responses to Duminică, dimineaţa…

  1. tink3rbe11 spune:

    Toti simtim nevoia sa evadam…cum spune mama mea ” sa ma urc intr-un tren care sa ma duca departe…departe” fara telefon, fara televizor …fara nici o legatura cu Pamantul.Dar invatati cu cele pamantesti cum suntem am reveni repede inapoi.

    • mirco67 spune:

      🙂 Mulţumesc pentru vizită.

      Eu n-am să mă-nvăţ niciodată cu Pământul ăsta pe care şi-l dispută unii de parcă ar avea vreun drept legitim asupra lui. Îl transformă astfel într-o închisoare pentru spirit, în care unii, destui, se simt bine.

      De iubit însă, iubesc Pământul, fiindcă mă simt legat de el prin cordonul ombilical al patriei de cuvinte pe care părinţii mei mi-au dăruit-o, direct prin sânge mai întâi, iar mai apoi învăţându-mă să vorbesc.

  2. Oliviu Craznic spune:

    e destul de greu sa mai gasesti carti care sa te implice ca Robur Cuceritorul, pt ca atunci se scria altfel, bazat mai mult pe inspiratie decat pe elaborare, cartile erau mai degraba opere de arta decat constructii atente…si Jules Verne e totusi un scriitor cum nu multi au mai reusit sa fie:)…
    oricum, calatoriile extraordinare fac parte din natura umana, si toti trebuie sa le incercam, cu mintea macar…

    • mirco67 spune:

      Dacă toţi tânjim după călătorii extraordinare, de ce ne ferim de ele, refugiindu-ne în spaţii elaborate, conform unor cerinţe impuse?

      • Oliviu Craznic spune:

        eu incerc sa n-o fac:). mi s-a si reprosat
        asta, ca las sa primeze inspiratia fata de
        elaborare:)

      • mirco67 spune:

        Problema noastră e că începem să scriem „elaborat” chiar de la draftul întâi. N-ar trebui s-o facem. Eu unul cred că e mult mai bine să scrii la început totul, până la capăt, sub imperiul inspiraţiei, pentru a avea apoi ce elabora, ce şlefui. Altfel, rezultatul va fi întotdeauna un construct cel mult călduţ, impersonal, ca o cameră de hotel în care dormi singur numai o noapte, fără să te ataşezi de nimic.

  3. Oliviu Craznic spune:

    sunt de aceeasi parere, asta e calea corecta:) in felul asta lasi inspiratia sa primeze, si corectezi si eventualele erori datorate acestei decizii…

  4. L.D. spune:

    Mai întâi este starea de spirit. Din cauza asta judecăm într-un anumit fel. Apoi, starea asta poate deveni trăsătură de caracter, dacă n-o eliminăm cât mai repede. Faceţi o pauză de citit şi una de televizor. Ascultaţi ştirile la radio. Nu orice post, unul mai obiectiv, care dezbate mai puţin.
    Ştiţi bancul cu psihologul, nu? Acela în care convinge becul să se schimbe singur…

    • mirco67 spune:

      Ascult radio. Îmi place mai mult ca televiziunea. Ascult de obicei România Cultural, dar nu numai atât. Prefer emisiunile dense. Încă se mai fac…

      Nu cred că e vorba de o stare de spirit. Mai iute cred că e vorba de o lume tot mai despiritualizată. Eu mă pot schimba. Pot deveni mai nepăsător, mai blazat. Dar lumea va continua să fie cum este, iar noi, vrând-nevrând, să fim aidoma ei…

  5. resboiu spune:

    Doi ani de vacanta este nemuritoare. Robur… este depasita prin avansul tehnologic.

    Culmea, nu mai gasesc pe la anticariate „Doi ani de vacanta”, dar se gaseste „Robur Cuceritorul”.

    Legat de ascultatul radioului, asa e. Pana sa ma conectez, aici, eram doar cu un radio la indemana si a fost fantastic. Si, de-al dracu’, am scris numai de mana. Pix pe foaie. Trei agende in doua saptamani, gratie insomniilor.

    Prinde bine cura de old school.

    • mirco67 spune:

      De câte ori scriu cu stiloul pe hârtie, ca-n liceu, cuvintele curg natural. Retuşez puţin la tastatură. Probabil că ritmul scrisului pe foaie dă suficient timp cuvintelor să se aşeze în minte. Aşa am fost învăţaţi, să gândim şi să scriem în ritmul peniţei.

      Robur Cuceritorul era depăşită tehnologic şi când o citeam eu, copil fiind. Mă entuziasma însă lupta vizionarului, confruntat cu mulţimea care nu reuşea să vadă atât de departe. Mă simţeam recunoscător atâtor şi atâtor pionieri care au împins lumea înainte, aidoma acestui personaj de roman şi visam, în taină, că aş putea deveni, într-o zi, un astfel de om. Biete reverii de copilărie!…

  6. balinferi spune:

    Norocoşilor! Voi vreti să evadaţi, când eu nu ştiu cum să mă regăsesc după evadare! 🙂

    • mirco67 spune:

      Dară pe unde te preumbli, stimate domn? Pe unde îţi evadează cugetul, de nu te poţi regăsi? Cine-ţi tulbură existenţa în aşa de crâncenă măsură că-ţi pare să te fi scos cu totul din lumea asta? 😉 Precis ai găsit ceva bun de cetit… :-))

  7. Balin Feri spune:

    Citesc acum ultimul volum din seria Farseer, a lui Robin Hobb, dar nu la lectura mă refeream deşi îmi place foarte…
    Eu evadez în trecut, scriam ceva despre o lume moartă pe vecie, o lume pe care eu am cunoscut-o cu ochi de copil si de care am rămas îndrăgostit. O lume de care mi-e dor dar n-o mai pot găsi decât în vise sau în unele momente magice când scriind retrăiesc ceva din ce a fost. Şi…da, mi-e greu să mă regăsesc în prezent, în pielea celui care trebuie să fiu în ceea ce a devenit lumea.

  8. […] Luna mai a fost o lună a calităţii, fiindcă am primit în dar texte bune, care nu te pot lăsa indiferent, cu acele câteva excepţii, de care m-am ocupat poate prea apăsat. A fost însă şi o lună îmbelşugată, căci numărul pieselor publicate a atins cifra 20. În acelaşi timp, numărul de texte inedite a fost foarte scăzut, lucru care nu poate decât să mă îngrijoreze, mai cu seamă că împrejurările sociale nu sunt favorabile cultivării scrisului, cum reamarcam în precedentul meu articol. […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: