Dileme culturale

În decursul tocmai încheiatei luni ianuarie, mi-a trecut prin lectură şi culegerea de publicistică a lui George Călinescu, apărută la Editura Minerva în 1988, sub titlul „Însemnări şi polemici”. Dincolo de verva unui condei desăvârşit, abil în a face cu mare uşurinţă trecerea de la pamflet la polemică, am desluşit la autorul articolelor antologate un ce amărui. După ce muşcă aprig din ipocriţii politicianişti interbelici, din făţarnicii oameni „de cultură”, din inşii exponenţiali ai civilizaţiei noastre, nu demult dezobişnuiţi de portul şalvarilor de-mprumut, domnia sa devine partizan al stângii postbelice, pe care nu numai că n-o supune criticilor sale, dar chiar îi găseşte destule calităţi. Oare să nu fi realizat marele critic duplicitatea regimului comunist? Nu pot să cred. Cu simţul său uluitor de a detecta calpul… Atunci? A acceptat compromisul? A preferat mai iute să rămână în casa lui, să citească, să scrie în ziarele vremilor în schimbare, decât să putrezească în puşcărie? Şi-a iubit mai mult viaţa decât ideile? Ce să înţeleg eu din asta? Că nu merită să mori pentru o idee?

În ultima sâmbătă a lunii ianuarie, am văzut pe TVR Cultural un western de după-amiază. „Alamo” este povestea unui fort texan (pe-atunci Texasul ţinea de Mexic), apărat de o mână de americani de strânsură, dispuşi mai degrabă să moară decât să se supună unui regim despotic, militarist. Nu m-a impresionat faptul că liota de aventurieri din Tennesee era condusă de colonelul Davy Crockett, jucat de însuşi legendarul John Wayne. Am rămas cumva siderat de concluziile pe care le puteam trage din succesiunea celor două desfătări culturale. Că între americani şi noi sunt mari diferenţe: oamenii lor mărunţi, beţivi şi aventurieri din Tennesee, mor din ambiţie de dragul ideii de libertate, apărând un fort texan atacat de un inamic covârşitor, pe câtă vreme spiritele reprezentative ale neamului românesc se pun sub steagul cel mai iubit de vântul schimbării, spre a rămâne la adăpost.

M-am întrebat şi încă mă întreb: la ce folosesc ideile unui om de valoare, atunci când sunt ciuntite de propaganda unui regim despotic? Dar poate că greşesc. Poate că George Călinescu ştia mai bine ce face. Poate că şi înainte de război i s-au dat destule prilejuri de nemulţumire. Poate că, în materie de elementară educaţie, regimul comunist a făcut mai mult decât oricare alt regim politic pentru românul de rînd. Eu văd lucrurile în felul meu. El le-a văzut în felul lui. Cine sunt eu să judec pe Călinescu? Ce ştiu eu despre lumea de atunci? Eu am înţeles doar avertismentele sale din presa anilor ’30, că România nutrea să fie o prietenă a Franţei, şi nu o colonie culturală, că insul educat de la noi citea destule cărţi proaste, aparţinând unor genuri de divertisment, traduse din varii limbi de circulaţie, renegând autori români cu mult mai multă substanţă, infinit mai apropiaţi de felul autohton de a simţi.

N-ar fi nimic dacă azi n-am trăi urmările ducerii la desăvârşire a acestor întreprinderi, asupra cărora el atrăgea atenţia. Azi, scriitorii români trăiesc din altceva, nu din scris. Excepţiile sunt cu totul… excepţionale, şi nici nu mă grăbesc a le socoti reprezentative. Scrisul a devenit pentru români o ocupaţie de duminică, un hobby. Mă refer la scrisul cu valoare literară. Exclud cu bună ştiinţă jurnalismul aservit, sau alte forme de palavrageală. Văzând toate astea, nu pot să nu mă-ntreb dacă marele critic nu s-a gândit totuşi bine înainte de a face pasul, şi dacă, în raport cu credinţele sale, n-a ales ceea ce a găsit a fi răul cel mai mic.

Putem vedea azi, ici şi colo, grupuri de oameni care se asociază spre a promova cultura. Ei se exprimă liber pe internet, pe site-urile lor. Dar afirmaţiile lor sunt profund partizane şi fundamental nedrepte. Profund partizane pentru culturile străine, care ne invadează continuu şi fundamental nedrepte pentru cugetul autohton. Ei socotesc firesc să pună la concurenţă texte scrise de scriitori străini, consacraţi literaturii de divertisment industrializate, care s-a vândut mereu mai bine pe parcursul încă neîncheiatei epoci a lui Gutenberg, cu texte adesea firave şi uneori chiar stângace, scrise de literaţi aspiranţi autohtoni. Bineînţeles că, reducând literatura doar la industria editorială, e cum nu se poate mai firesc. Mai ales când statul nu mai face aproape nimic ca să protejeze litera românească. Lăsând piaţa de carte să decidă, să nu ne mirăm dacă limba română se va denatura iute, încărcându-se cu neologisme provenind din culturile anglofone, francofone, hispanofone, cristalizând datorită suprasaturaţiei în vreo nouvorbă orwelliană, de sub care mioriţa se va vedea numai ca o Marie Magdalenă curvită de foametea şi subdezvoltarea unei, nu-i aşa, apuse ere rurale.

Nu sunt adeptul izolaţionismului cultural şi al negării valorilor universale. Asta ar fi o prostie încă şi mai mare, încă şi mai ucigătoare pentru spiritul nostru subţiat. Mă simt doar aparţinător de o cultură mică, tot mai mică, pe care, dincolo de sforăitoarele declaraţii politice de la Bruxelles, militând pentru conservarea specificului fiecărei naţii, încep s-o simt păscută tot mai din aproape de primejdia unei extincţii autoconsimţite.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: