Consumism şi valoare literară

Există azi o atracţie teribilă către comercial. Orice e bun e comercial. Adică se vinde. Tot ce nu se vinde nu e comercial, deci nu e bun. Această optică are tendinţa de a cuprinde toate sferele de activitate omenească, potrivindu-se într-o oarecare măsură unora dintre ele, să recunoaştem, dar dovedindu-se adesea fără niciun folos pentru altele.

Criteriului vanadabilităţii e bun, spre exemplu, când vine vorba de automobile, deşi nici aici nu se rezumă totul la asta. Să luăm cazul notoriu al Uzinelor Dacia de la Colibaşi. Integrate în concernul Renault, ele au reuşit în ultimul timp să pătrundă pe câteva importante pieţe europene, şi au avut succes cu ultimele modele de autoturisme. Dar, fiindcă există totuşi un asemenea „dar”, deşi pe piaţa germană, spre exemplu, s-a vândut binişor modelul Sandero, clevetirile la adresa calităţii produsului n-au fost puţine. Adevărat, rumoarea a fost întreţinută de companii germane concurente, nemulţumite că pierd cote semnificative în faţa unui produs inferior autoturismelor Opel, Volkswagen etc., ca echipare şi execuţie. Ca să fim obiectivi, zvonurile nu sunt tocmai lipsite de substanţă. Totuşi, consumatorul neamţ care cumpără Sandero de la Dacia beneficiază de un preţ fără concurenţă. Iată deci că în piaţă nu calitatea primează, ci preţul, eventual raportat la calitate, ceea ce este cu totul altceva.

Departe de mine ideea că Sandero e un produs necompetitiv. Nu. E foarte bun, la preţul oferit. Chiar foarte bun. Totuşi, nu pot să nu observ că şi modelul Golf sau modelul Polo, de la Volkswagen, mai scumpe, îşi merită cu prisosinţă banii, şi că, până la urmă, nici măcar pe piaţa autoturismelor, vânzările nu sunt criteriul ultim.

Când vine vorba de „produsele culturale”, factorul piaţă produce o apăsare încă şi mai mare. La un moment dat, vandabilitatea unei producţiuni literare originale poate da naştere unui fenomen susţinut de emulaţie, pe care, încet-încet, industria şi comerţul editorial îl proclamă ca gen. Prin procedee de marketing, vânzările producţiilor de gen pot fi maximizate pentru un timp. Piaţa stimulează apariţia unui număr tot mai mare de scriitori dedicaţi genului, care scriu un număr tot mai mare de cărţi de gen. Creşterea atinge un punct culminant, după care, invariabil, urmează o descreştere mai mult sau mai puţin rapidă, iar genul „moare”.

Cercetând lucrurile mai cu băgare de seamă, vom înţelege că avem de-a face cel puţin cu o confuzie de limbaj, perpetuată intenţionat de industria editorială. Genul care „moare” nu este un gen literar propriu-zis, în înţelesul pe care-l dă termenului critica de specialitate, ci e o categorie de piaţă, o clasă comercială, o etichetare de produs, pentru a atrage atenţia cumpărătorului că are în faţă ceva la modă, care-i va satisface nevoia de a fi în rând cu ceilalţi.

Aceste categorii ficţionale care cresc şi descresc nu au decât în mod cu totul întâmplător legătură cu noţiunea de valoare literară. Se prea poate ca un scriitor de certă valoare să eşueze numai pentru că s-a orientat către un „gen” muribund, de care se simte însă legat prin ţesături nevăzute, ce ţin de harul său. Se prea poate ca oameni de real talent să fie îngropaţi în uitare de industria literelor, în vreme ce inşi nu foarte înzestraţi de mama natură ajung să fie celebri şi bogaţi. Şi asta n-ar fi nimic. Jocuri ale sorţii. Nu e obligatoriu ca toţi indivizii de valoare să ajungă a fi recunoscuţi. Marketizarea excesivă însă poate face ca numărul valorilor eliminate pentru că nu scriu conform cu reţetele editoriale să crească peste măsură. Textele de certă valoare literară care ajung sub ochii cititorilor se împuţinează drastic. Astfel propulsată, mediocritatea devine standard, iar arta cuvântului decade.

Cuvântul e materia primă a comunicării. Atunci când arta cuvântului decade, comunicarea umană decade. Oamenii se fac mai greu înţeleşi, pentru că modelele de exprimare nu sunt performante. Eliberarea tensiunilor sociale se face mai greu, hăţişul de microrelaţii se încinge, iar individul uman se însingurează, se izolează, renunţă să mai asculte şi să mai fie ascultat.

Nu ştiu cum poate ajunge să se comporte organismul unei astfel de societăţi. Cred însă că o asemenea lume e mai uşor de dirijat, pentru că solidaritatea se diluează, e mai uşor de minţit, pentru că adevărul e mai greu de găsit de unul singur, e mai uşor de supus, pentru că omul singur nu valorează nimic mai mult decât suportul său biologic.

Să nu uităm că scrisul nu e decât o formă de comunicare. Un text literar este respins dacă cititorul nu găseşte în el similitudini cu realitatea sa interioară, cu valorile asumate de el, cu felul său intim de a crede şi de a simţi. Valoarea literară nu e ceva care să se vândă la tejghea, ca alviţa. Valoarea literară e cea care măsoară adâncimea spirituală a societăţii omeneşti, în fiecare epocă. Pentru a vorbi de valoare literară, trebuie să vorbim mai înainte de libertatea de a spune. Altfel, rezultatul sondării este calp, iar valoarea se traduce numai în simple unităţi de cont, cu însemnătate vremelnică.

Anunțuri

7 Responses to Consumism şi valoare literară

  1. v spune:

    „Valoarea literară e cea care măsoară adâncimea spirituală a societăţii omeneşti, în fiecare epocă.”

    eu personal tind să nu fiu de acord cu afirmaţia asta (deşi pînă la ea am cam dat din cap empatic la restul de fraze 🙂
    dacă scot din calcul posibilitatea să n-o fi înţeles-o cum trebuie, cred că într-o societate cu o medie umilă a adîncimii spirituale pot apărea valori literare de mare anvergură şi invers; felul în care ajung la cunoştinţa publicului e dependent de prea mulţi factori, care doar conţin, nu se limitează la, diverse controale limitative impuse de economie, autoritate, program.

    dacă introduc şi posibilitatea de-a nu fi înţeles ce vrei de fapt să spui, aştept corecţii. 🙂

    • mirco67 spune:

      sunt încântat că nu sunteţi în totalitate de acord cu mine. corecţii însă, mă tem că, de data asta…

      • v spune:

        (aveam impresia că ne tutuim, fiind într-un cadru informal. cum rămîne?)

      • mirco67 spune:

        iartă-mă. sunt un pic necăjit de jihadul dezlănţuit în fandom. nu mi-l doream, după cum nu doream nici „celebritatea” tocmai dobândită. aşa-mi trebuie, dacă mă iau în coarne cu cine nu trebuie!

  2. v spune:

    mă rog… cred că v-aţi grăbit mai toţi să daţi atacuri ad hominem, căci ce nu face omul la nervi… doar că nimeni nu vrea să recunoască c-o face. 🙂

    dar toate astea-s focuri de paie pînă la urmă. viaţa (ar trebui să fi)e în altă parte.

  3. v spune:

    pe mine, drept să-ţi spun, după ce în ultima vreme m-am hîrşit fără voie (adică m-au hîrşit alţii, cum ar veni) în porcării de-astea online, nu mă mai afectează multe, mai tare mă interesează paragrafele astea ale tale cu lumea mai uşor de dirijat şi de minţit. e un subiect care mă fascinează, şi nu de azi, de ieri, într-atît încît tot ce-am scris pînă acum se întemeiază pe el. că, de… idei puţine am, şi alea fixe. :)) mi-ar plăcea să dezvolţi şi în alte postări.

    • mirco67 spune:

      mă preocupă şi pe mine astfel de lucruri. când am vreme, mai chinui tastele astea cu ce-mi trece prin cap. tare mă bucur că nu sunt singurul care meditează la asta.

      meditează… mă rog… poate-i cam mult spus în ce mă priveşte.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: