La început a fost cuvântul…

Asist de ceva vreme la scandalul legat de situaţia sediului editurii Curtea Veche. Nu ştiu cine e proprietarul de drept. Cunosc însă situaţia unui onorabil cetăţean care s-a chinuit mai bine de doi ani să evacueze din propriul său apartament nişte chiriaşi rău platnici. În final, au plecat, lăsându-i chiria prevăzută în contract neachitată pe perioada cât a durat procesul, precum şi o sumă consistentă restantă la apă, canal, termoficare, etc. Bani pe care, fireşte, nu i-a mai recuperat niciodată. A zis mersi că i s-a eliberat casa şi a tăcut.

Mai cunosc un caz în care o funcţionară din administraţia unei şcoli a falsificat semnăturile unor copii de la ţară pe listele de plată ale burselor şcolare. Gurile neostoite ale târgului spun că în spatele ei ar fi fost cineva din conducerea şcolii, adică un „politic”. Descoperită, funcţionara şi-a dat demisia. N-a avut loc niciun proces, deşi se impunea probabil unul penal. Nimeni n-a reclamat nimic. N-a avut curaj. Iarăşi tăcere.

În cazul de faţă, legat de Curtea Veche, justiţia pare mult mai grăbită să rezolve lucrurile. Atât de grăbită încât s-a ajuns la sechestrarea bunurilor editurii închizând sediul cu lanţuri. Cine sunt oare proprietarii în revendicare? Se pare că sunt nişte oameni influenţi, dacă justiţia li se prosternă astfel la picioare. Sau sunt nişte bieţi urmaşi ai „naţionalizaţilor”, pe care îi fraiereşte mafia imobiliară? Oricum, actul de justiţie este doar un produs de consum: cine plăteşte mai bine, îl are, cine nu dă nimic, să aştepte cu multă răbdare termenele legale. Asta dacă nu cumva sună vreun telefon de la Bruxelles. Ori de la Ierusalim. Bine şi de la Washinghton.

Iată însă că, acum, se ia atitudine. Oamenii protestează. Se ţin discursuri. Suntem indignaţi. Cuvântul nu trebuie să rămână în lanţuri!…

Mi-l amintesc pe unul din copiii a cărui bursă a fost furată. Firav, ciufulit, cu ochii ascunşi sub arcadele tâmplelor osoase. Avea ungiile neîngrijite şi palmele crăpate de muncă. Era prin clasa a cincea, sau a şasea, dar arăta cel mult ca unul de a treia… Câteva tinere dăscăliţe, absolvente de filologie, au contactat nişte foşti colegi care lucrau în presă. Erau decise să facă tărăboi. „Povestea e bună, dar nu va trece”, li s-a răspuns amar. „De ce?”. „Pe ce lume trăiţi, fetelor? E campanie electorală, ce dracu’!”. Şi atât.

Cea care mi-a povestit scena plângea. Îi alunecau lacrimile pe obraji. Lacrimi mari, de neputinţă. Un om mare, care are responsabilităţi, prestanţă şi alte fleacuri, aflase că de fapt nu are nimic. Şi că e un simplu limbric, trăind într-o găoază, în bătaia vânturilor politice.

La început a fost cuvântul, prieteni… Dar asta-i numai mitologie. Ştiţi voi, un alt fel de fantastic. Acum trăim alte vremuri. Acum lucrurile se rezolvă cu forţă, cu impetuozitate, repede, eficient. Dacă eşti şmecher. Dacă nu, ţii discursuri în faţa porţilor legate cu lanţuri. Sau scrii articole plângăcioase pe blog. La fel ca mine.

Noapte bună…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: