Scrieri de mai

Mai ar fi trebuit să fie încărcată de reuşite, căci e luna în care toată natura prinde viaţă, iar căldura îşi intră în drepturi. N-a fost aşa. Zilele călduroase încă se lasă aşteptate, cerul e mohorât. Plouă chiar şi pe 1 Iunie, iar recolta de povestiri e mai slabă decât cea a capriciosului april. S-au adunat abia unsprezece ficţiuni, cele mai puţine de când am purces la aceste recenzări, adicătelea din luna lui Mărţişor.

Din capul locului precizez că am exclus cu bună ştiinţă traducerile, fiindcă mi-am propus să mă ocup numai de texte ale scriitorilor români. Nu am luat în considerare nici recentele producţiuni literare din numărul 2 al revistei Helion, număr dublu, mai-iunie, după cum e anunţat de însăşi echipa redacţională. Le vom recolta în contul lunii curente, peste treizeci de zile.

Vom începe revista povestirilor din mai tot cu Nautilus, care de astă dată nu ne dă prilej de a comenta decât „Înaripatele din vis”, de Ladislau Daradici, întrucât celelate două texte sunt o traducere de Adriana Moşoiu a textutlui „Colecţionarul”, de Frank Roger (autor belgian, de limbă neerlandeză) şi, cu voia dumneavoastră, povestioara mea „Dad”, pe care am s-o comentez… silenţios.

În „Înaripatele din vis”, Ladislau Daradici practică un fel de realism magic autohton. L-aş asemăna lui Nicolae Tiţa, autorul volumului de povestiri „Blestemul”, publicat în 1998 de Fundaţia Scrisul Românesc din Craiova, cu menţiunea că substanţa narativă a lui Daradici nu amplifică frecvenţele patetice monumentale ale celui pe care Petre Ghelmez, în prefaţa volumului sus-menţionat, îl califică „blestemat cu talent”, ci se păstrează într-un registru evocator, adesea morbid.

Personajul principal, Anghel, e un bărbat încercat de viaţă, care răzbună nedreaptatea sorţii de a-i fi dăruit o femeie prea plăpândă şi nefertilă, inutil hărăzită cu un ocean de bunătate: ucide sălbatic, la întâmplare, nevinovate păsări. Acestea revin noapte de noapte, tulburându-i visele, chinuindu-l, umplându-i sufletul de remuşcări şi sentimente de vinovăţie. Consătenii îl dispreţuiesc, crezând că uciderea păsărilor atrage nenorocirea asupra cătunului. După ce soţia sa Maria moare, Anghel înţelege misterul: sufletele care-şi iau zborul devin la rându-le, păsări. Încearcă să-şi răscumpere greşelile devenind ocrotitor al zburătoarelor. Acestea îl iartă. Nu însă şi oamenii.

SRSFF începe şirul poveştilor din mai chiar din prima zi a lunii cu textul lui Balin Feri, „Omenirea? Nu prea bine…”. Autorul ne convinge încă o dată că are har de povestitor, chiar dacă în cazul de faţă expunerea devine pe alocuri excesiv moralizatoare. Omul lui Balin Feri este rezultatul designului inteligent al unui Dumnezeu finit, demitizat şi integrat în universul cognoscibil, pe care supuşii-l numesc şef, sau baştan. Identitatea Celui Prea Înalt devine clară mai repede prin menţionarea numelor unor îngeri reprezentativi: Gabriel, Mihail, etc. Intenţia celestă e banalizată, reducându-se la planificarea unui vast proces de edenizare, un fel de terraformare divină, la concurenţă cu alte fiinţe deice, cărora God şi compania le spun „cei de care nu vorbim”. Finalul dezvăluie o omenire risipită în mai multe locaţii cosmice, abandonată să se descurce pe cont propriu.

La 8 mai, apare la SRSFF povestirea „Creatura”, de Dario Pecarov. Textul ţine de genul horror, cu o abordare policier, bazată pe motivul clasic al criminalului în serie. Eroul, comisar de poliţie, crede că l-a prins în sfârşit pe temutul ucigaş psihopat, dar descoperă cu groază că povestea acestuia despre o fiinţă malefică bântuind oraşul reprezintă în fapt adevărul. În faţa temutei bestii, nici chiar celula de detenţie a unei secţii de poliţie nu este un loc sigur. Cu o scriitură în general economică, Dario Pecarov ne aduce în faţă tema răului convieţuind cu noi, acel rău pe care sistemul nu-l poate elimina, pentru că nu-l cunoaşte, fiind totodată incapabil să-l accepte ca adevăr.

La 21 mai, SRSFF publică povestirea „Trovantul”, de Diana Alzner. E un text bine construit, înfăşurând un straniu fenomen natural, cel al trovanţilor de la Costeşti, judeţul Vâlcea, în vălul unei intrigi ce duce cu gândul la „Alien” , „Creature”, „The Thing”. Succesiunea evenimentelor te ţine. Explicaţiile posibile par pe rând fireşti şi, preţ de câteva clipe, evidente: fenomen Poltergeist, sindromul Pica, boala Morgellons. Adevărul se dovedeşte mult mai straniu: o creatură extraterestră malefică, picată meteoric din cer tare demult, cu o biologie bazată pe o ciudată chimie a siliciului, îi transformă pe săteni în fiinţe diabolice, după chipul şi asemănarea sa. Mi-a amintit în bună măsură de feromagnetalii din „Moartea Pământului”, a lui J.-H. Rosny Aîne, dar şi de povestea lui Lucifer, cel căzut ca un fulger din cer.

Pe data de 11 mai, marea piramidă devine pentru Casian Balabasciuc prilejul unei farse între prieteni, în povestirea cu acelaşi nume apărută în Pro-Scris. De astă dată, în afară de umor, autorul ne oferă o utopie roză, zugrăvind din fuga condeiului un viitor optimist, în care omul pare să fi rezolvat elegant şi definitiv destule din problemele grave. Legat de poluarea mediului, a inventat ambalaje biodegradabile, care se transformă în îngrăşământ. Călătoria aeriană cu aparate de zbor individuale propulsate cu energie solară este la îndemâna oricui. Preocupările şi neliniştile individului comun, ca şi calităţile sale morale sunt remarcabile. S-ar putea reproşa textului o construcţie fragilă a intrigii. Dincolo de asta, lectura mi s-a părut însă reconfortantă şi cumva nostalgică: mi-a amintit de vremuri mai bune, când omul avea încredere în sine şi în viitor.

SFeraONLINE publică la data de 15 mai un grupaj de cinci povestiri, semnate de Sorin Coadă („Limoniu”), Ovidiu Bufnilă („Meduza XI”), Gheorghe Rogoz („Experimentul” şi „Cristerra”) şi Leonard Ancuţa („Gender X”).

„Limoniu” e o mostră de condei. Scriitura lui Sorin Coadă începe livresc şi sfârşeşte poetic. Textul însă nu părăseşte teritoriul realităţii decât la nivel introspectiv, fără a deveni nici măcar atunci în vreun fel F&SF. Chiar dacă dovedeşte un stil cristilizat, pregătit pentru marele scris, „Limoniu” nu se încadrează, cred eu, în teritoriul ficţiunii speculative. Ar fi interesant modul în care autorul ar aborda una din temele consacrate ale genului science fiction sau fantasy.

„Meduza XI” se constituie ca un mic tratat de politică a celebrităţii. Moreaugarinul Ovidiu Bufnilă împrumută de astă dată ceva de la Sun Tzu şi zvârle în faţa Pitoşkinilor potenţiali adevăruri dureroase. El spune: „Dacă îţi închipui cumva ca astăzi poporul acvatic digitalizat şi fragmentat e lipsit de mândrie în adâncul inimii sale eşti sortit pieirii politice. Cine cerşeşte iubirea poporului acvatic prin gesturi ridicole sau vulgare, va pieri de mâna poporului acvatic pentru că poporul acvatic digitalizat şi fragmentat este o mare fiinţa care are o tainică mândrie. Mândria poporului acvatic e construită altfel. Din mii de suflete.” Sau: „Poporul acvatic digitalizat şi fragmentat nu te va ierta niciodată dacă-l vei scoate vinovat de propria ta neputinţă.” Orice Pitoşkin trebuie să ştie bine „că un cuvânt are forţa unei căderi de apă” şi „că poporul acvatic digitalizat şi fragmentat se hrăneşte cu dragostea” sa. Abia apoi se poate hazarda să afirme că scrie science fiction. 🙂

„Experimentul” lui Gheorghe Rogoz e un alt exerciţiu de demitizare, Dumnezeu fiind redus la un creator aproximativ atotputernic, bântuit de orgolii, neliniştit şi supus greşelii. Chintesenţa creaţiei Sale, OM-ul, (Organizare Moleculară după chipul şi asemănarea Sa), este în consecinţă imperfectă tocmai din cauza imperfecţiunii divine. Finalul seamănă mult celui din povestirea lui Balin Feri, „Omenirea? Nu prea bine…”: umanitatea e abandonată la cheremul liberului arbitru, rugile celor care nădăjduiesc încă în ajutorul divin sunt zadarnice, pentru că Dumnezeu s-a decis să nu mai intervină. Lipsiţi de Dumnezeu, oamenii îşi dovedesc, paradoxal, utilitatea: slujesc divinităţii pentru ca aceasta să-şi poată descoperi limitele. Dincolo de mesajul cumva confuz al povestirii, care dă necredibil vina pe Dumnezeu pentru eşecul şi neputinţa umanităţii, i-am reproşa lui Gheorghe Rogoz unele formulări neglijente. Referindu-se la galaxii, domnia sa spune: „Distanţele enorme dintre acestea le făcea practic autonome”. Suntem astfel obligaţi să conchidem că avem în faţă o scădere literară a autorului, căruia îi sugerăm o mai atentă revizie a textelor înainte de publicare.

Povestirea „Cristerra” nu-i decât un exemplu de scriere lansată prematur. Bazată pe tema contactului, teren imaginativ extrem de fertil, lasă însă mult de dorit în privinţa punerii în operă, publicată fiind într-o fază incipientă, poate chiar la întâiul draft. Textul lui Gheorghe Rogoz abundă de astă dată în formule supărătoare („totul arăta înclinaţiile lui spre înţelepciunea populară”, „Întrebările care se pune este de ce ne simţim aşa detaşaţi, dacă noi am intrat în el, sau dacă el ne-a captat”), cacofonice („Tu, ca cercetător, s-ar putea să înţelegi mai mult.”, „Să vedem dacă constaţi şi tu acelaşi lucru ca Nae şi mine.” – asta şi supără niţel la auz), sau chiar greşit grafiate („ghiaţa”, „şti că nu au voie”, „ce nu şti ce este”, „electro-static”). Supărătoare este şi schimbarea stângace a punctului de vedere (povestirea debutează la persoana I, pentru ca în al cincilea paragraf al secţiunii a II-a să comute brusc la persoana a III-a), ca şi descrierea alienilor, excesiv de explicativă. Textul ar fi putut ieşi, cu siguranţă, mult mai bun.

Găsim cu surprindere în „Gender X” distopia halucinantă a unui Babylon desexuat. Leonard Ancuţa dovedeşte ştiinţa de a construi lumi dense, credibile, în care trăiesc personaje vii. Poate că nu reuşeşte prea bine să surprindă modul în care lumea a ajuns astfel, ipostază în care cade în păcatul de a spune mai mult decât arată, dar restul e bun, pe alocuri chiar foarte bun, iar pe alocuri e chiar mai mult de atât. E o povestire care, alături de scrierea lui Ovidiu Bufnilă, îşi merită efortul lecturii.

La final, mi-aş permite câteva aprecieri despre nivelul calitativ al prozei trecute în revistă. La general, el pare a fi niţeluş mai scăzut decât în lunile precedente. Totuşi, textele pe care le socotesc cele mai valoroase se ridică la un nivel bun. Aş clasa pe primul loc povestirea Dianei Alzner, „Trovantul”, şi în imediata sa apropiere textul lui Daradici, apoi pe cel al lui Dario Pecarov, urmat îndeaproape de „Gender X”, de Leonard Ancuţa. O menţiune specială pentru Ovidiu Bufnilă, pe care e tare greu să-l încadrezi undeva, el fiind o voce aparte, inconfundabilă, în corul fantascienzei române.

Vă doresc tuturor bucurii simple şi adevărate, lecturi pe plac şi clipe frumoase alături de cei dragi. Şi multă inspiraţie.

Şi aveţi mare grijă de sănătatea voastră. Valorează foarte mult…

Anunțuri

6 Responses to Scrieri de mai

  1. Diana Alzner spune:

    Mulţumesc pentru cuvintele de aici! 🙂
    Acum, întrucât ar fi nevoie de multă indulgenţă pentru ca să pot numi cultura mea SF ca fiind vastă, o să încep să caut „Moartea Pământului” de care aminteai, sunt curioasă. 🙂

    • mirco67 spune:

      Rosny Aîne merită toată atenţia. nuvela a fost publicată în numărul triplu, 10-11-12 al revistei „467”, ianuarie – februarie – martie 1991.

      nici cultura mea SF nu e vastă. nu sunt decât un cititor ceva mai atent, care nu citeşte doar SF. sunt un fir de nisip pe lângă numele grele din SF-ul de la noi, mă refer la Hăulică, Bufnilă, Ursu, Martin, Truţă, Genescu şi alţii care sper să mă ierte că nu le-am menţionat aci numele. iar pe lângă Hobana, de pildă, aproape că nici nu exist. 🙂

      încerc să fac şi eu ceva cât de cât constructiv.

  2. Bear spune:

    despre textele din Galileo… nimic-nimic? 🙂

    • mirco67 spune:

      pentru mine, Galileo e cel mai important şi cel mai consistent eveniment SF al primăverii. încă îmi caut cuvintele ca să scriu despre el. va face obiectul unui articol separat, dragă Bear.

      în plus, am trecut printr-un episod de sănătate tare neplăcut, pentru mai bine de jumătate din luna mai. acum, după ce lucrurile s-au limpezit, încep să revin încet-încet la plăcerile simple ale vieţii. F&SF e una dintre ele, dar îmi trebuie timp. şi despre Galileo nu poţi să scrii en fanfare. despre povestiri e ceva mai lesne. azi citeşti una, apoi încerci să-ţi prinzi impresiile într-o frază, cel mult două. mâine citeşti alta, şi tot aşa. Galileo e altceva. e un construct care trebuie luat ca un întreg. dă-mi un pic de timp.

  3. uglybadbear spune:

    sorry pentru zoreala! fa-te bine!

  4. […] cu „Legenda “OMU”-rilor”. (A se vedea în acest sens şi articolul „Scrieri de mai” al subsemnatului.) Dumnezeu este de astă dată un personaj singular, rătăcind prin univers, şi […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: